Invitație la civilitate. Proprietatea cuvintelor. În ultimele decenii, am citit/ascultat mai multe discursuri de recepție ale unor „nemuritori” români. În nu puține cazuri, lipsa surprizei nu a constituit nicio surpriză. Distanța dintre autoportretele oferite pe calea profesiunilor de credință și realitate era atât de mare, încât mă întorcea la o remarcă din 1954 a lui Tudor Arghezi, după ce ascultase intervenția unui mai tânăr, foarte vigilent confrate:  „Una vorbim, alta fumăm.”

Și în discursul său de recepție la Academie (24 aprilie 2025), ca și de-a lungul prezenței sale la catedră, în cărți, în tot ce constituie viață publică, ocolit fiind de tentația identităților alternative sau simultane, Mircea Martin a continuat să fie loial proiectului profesional-existențial Mircea Martin. Dacă ar fi să sintetizez ce cred despre el academicianul de astăzi, aș folosi o terminologie proprie programelor software  – WYSIWYG (What You See Is What You Get).

Într-o lume al cărei modus operandi pare să rămână „În afară-i vopsit gardul/Înăuntru-i leopardul”, o asemenea loialitate neîntreruptă rămâne stânjenitoare pentru conștiințele cu geometrie variabilă, dar  pentru cei care aspiră să rămână ei înșiși, ea este dovada că se poate, că merită efortul de a trăi într-o radicalitate (…bine temperată) a nuanțelor. E dificil să fii întotdeauna „ilustrarea” ideilor pe care le enunți și a profesiunilor de credință pe care le mărturisești, dar este grotesc să le contrazici prin mai tot ce faci, prin felul în care treci prin viață.

De la găsirea unui „model de comportament intelectual și existențial” (Marcel Raymond), la a deveni tu însuți un asemenea model (Mircea Martin), procesul nu este cel asigurat prin șapirografiere, ci prin alegerea exactă a unui azimut de la care privirea nu se lasă deturnată nici de zarva inutilităților aliniate la moda zilei, nici de tentația efemeridelor spectaculoase (dar cu puternic impact) și, mai ales, nici de isterizarea discursului public.

Nuanță vs. Radicalitate este opoziția pe care teoreticianul Mircea Martin o întoarce pe toate părțile până scoate la iveală din ea tot ce consideră că este  relevant – un proces care se soldează în toate etapele sale cu opțiunea fermă (era să scriu radicală) pentru nuanțare și contextualizare, căci nuanța oferă – în expresie și poziționare – șansă dialogului, în vreme ce radicalitatea oferă spectacolul unor monologuri paralele care sfârșesc deseori în cecitate – fie ea parțială, fie ea totală.

În esență,  Mircea Martin reînnoiește, de fiecare dată, o invitație la civilitate, la o platformă în care este ținut în frâu resentimentul față de poziționarea Celuilalt – „Be willing to agree to disagree, without resentment” sună un îndemn urmat din ce în ce mai puțin sau/și din ce în ce mai puțini.

Într-o lume a resentimentului față de cei care gândesc diferit decât o faci tu este aproape imposibil să mai găsești perechi de felul celor doi foști judecători ai Curții Supreme,  conservatorul Antonin Scalia și liberala Ruth Bader Ginsburg, oameni cu filozofii aflate în opoziție, juriști cântărind diferit Legea, dar amândoi devotați spiritului Constituției, prieteni la cataramă, petrecând sărbători împreună sau vacanțe în India călărind același elefant. Despre relația lor de prietenie, Scalia avea să spună – în glumă, dar și în serios – că este „un efort reciproc de a îmbunătăți starea societății”, iar despre Ginsburg, cu ironie afectuoasă: „Ce ar putea să nu-ți placă la ea, exceptând, bineînțeles, felul cum privește Legea?”  La rândul ei, Ginsburg declara că Scalia este prietenul ei cel mai bun, că ea „atacă idei, nu oameni”, că se pot afla în profund dezacord, dar sunt temeinic legați de dragostea comună pentru operă și „reverența comună pentru Constituție și instituția pe care o servim.”

Reverență, iată un cuvânt-idee care apare adesea în profesiunea de credință făcută de Mircea Martin în legătură cu statutul Nuanței – „Nuanța este reverența pe care orice gânditor s-ar cuveni s-o facă unui adevăr al cărei deținător se va fi crezut – ori încă crede – că este. Această reverență se regăsește în temperanța judecăților, în finețea observațiilor, dar poate fi recunoscută în elemente de stil și de ton…” Teoreticianul mărturisește că este tentat chiar să afirme „că nuanța și nuanțarea compun o propedeutică a adevărului.”

O singură dată pare Mircea Martin că se lasă trădat de elogiul adus Nuanței, atunci când afirmă (prea) radical-polemic: „Suntem ori radicali, ori nuanțați. Tertium non datur!”; „Cine este radical nu are cum să fie, în același timp, și nuanțat.” Dar nuanța își reintră rapid în drepturi: „Cred în acțiunea combinată a radicalității și nuanței, în viață și, mai ales, în cultură.” Mircea Martin bănuiește că o asemenea „colaborare” poate părea – sau chiar poate fi – o utopie, dar ne spune că merită încercată, adăugând, însă: „Nu concep radicalitatea autentică altfel decât susținută, fortificată de nuanțe.”, semn că nu există doar fake news, ci și false radicalități. Aș nuanța – nici de falși moderați nu ducem lipsă.

Teoreticianul se întreabă dacă „radicalitatea poate fi și subtilă”, dacă „este imaginabilă o radicalitate fină sau o finețe radicală”, dacă „s-ar putea reuni, completându-se reciproc, radicalitatea cu nuanța”. Răspunsurile sunt mai degrabă descurajante, decât încurajatoare, Mircea Martin considerând că avem de-a face cu o „excludere reciprocă”, cu o „incompatibilitate”. În ochii teoreticianului, descurajantă la radicalitate este (și) lipsa ironiei și, mai ales, a  autoironiei. Altfel spus – incapacitatea de a fi, măcar din când în când, relaxată.

Pe de altă parte, printre întrebările pe care și le pune Mircea Martin este și aceea dacă „este posibilă o geometrie a nuanțelor”. Câteva dintre limitele contextualizărilor parantetice și riscurile nuanțărilor ad infinitum sunt și ele menționate: „Simt însă nevoia să introduc acum o… nuanță: rolul contextualizării este important, pozitiv, clarificator, dar până la un punct – de la care încolo apare riscul unei detalieri parantetice, deviante, confuzionante prin chiar multiplicarea trimiterilor, aluziilor, precizărilor punctuale și, finalmente, prin pierderea conturului faptelor înseși. Se pare că nuanțarea la infinit e posibilă în matematică, dar în discursul umanist produce o pulverizare a sensului; finețea se transformă în evanescență, minuțiozitatea dusă la extrem subminează claritatea însăși.”

Înainte de a se îndoi de certitudinile Celuilalt sau înainte de a lansa fie și o „ipoteză ezitantă”, Mircea Martin supune precauției de probitate propriile-i certitudini. Este vorba despre empatie, despre respectul pentru Alteritate, chiar și atunci când contextul este polemic – „A fi nuanțat în polemică e să recunoști pertinența – câtă este – a celeilalte părți, să identifici puncte de posibilă convergență, fără a ceda însă în privința esențialului.”

Avem de-a face aici cu un semn de sănătate morală și de loialitate față de un crez intelectual asumat fără ezitări. O asemenea poziționare poate contraveni „bursei ideilor” zilei,  indicând o „defazare”, o necorelare la timpul și spațiul așa-zisei „Românii profunde” de astăzi, la impulsurile contondente ce pun stăpânire, atât de des, pe discursul public, isterizându-l. Dar exact în asta constă demnitatea unei asemenea abordări à contre-courant. Firește, nu  este vorba de o îmbrățișare de tip paroxistic a Nuanței depistată la Nietzsche („…vai mie, care sunt o nuanță!”) unde, consideră Mircea Martin, „identificarea cu nuanța marchează refuzul simțului comun și singularitatea, unicitatea ireductibilă a propriei poziții.”, dovadă că, în anumite contexte, chiar și nuanța poate deveni radicalitate.

Așa cum mărturisește, pentru Mircea Martin  „tema nuanței și a nuanțării” nu este doar cea din critica literară, ci și cea din „viața de fiecare zi”.

De fapt, de unde începe nuanța căreia Mircea Martin îi aduce încă o dată un elogiu?

Nuanța începe de la proprietatea cuvintelor, de la responsabilitatea folosirii lor, mai cu seamă a celor scrise, căci între responsabilitatea scrisului și cea a oralității există diferențe – „Nuanța se leagă, printre altele, și de un mod de a ne «măsura cuvintele», de a ține la proprietatea lor în toate împrejurările.”

Un gând turnat impropriu într-un cuvânt sau o idee avansată prin termeni nepotriviți pot constitui punctul inițial al deturnării oricărui dialog. De aici și diferența dintre responsabilitatea cuvântului scris și oralitate – „…avem de a face cu două registre distincte prin însăși natura lor, prin exigențele pe care le impun și prin resursele pe care le mobilizează.” (…) „Faptul însuși că scrisul captează gândirea și o capturează, o fixează, constituindu-se ca o probă a ei materială, conține și o promisiune implicită de continuitate, de consecvență cu sine a celui ce scrie. De aici decurge și o gravitate suplimentară a scrisului în raport cu oralitatea.”

*

Dinspre hermeneutica (strict) literară spre hermeneutica socio-politică. Despre ce și-ar fi dorit Mircea Martin să vorbească în discursul de la Academie? „Aș fi ținut să vă vorbesc despre frumusețea și profunzimea hermeneuticii literare – în zilele noastre, tot mai puțin practicată –, despre capacitatea ei de a ajunge la adâncimi abisale, dincolo de care se deschid adâncimi încă mai mari – de unde și posibilitatea unei interpretări infinite; despre dificultățile și provocările criticii teoretice, care, astăzi, nu subîntinde numai literatura, ci cultura în ansamblul ei, despre metoda critică a identificării, de care sunt legat și care se cere adaptată și chiar reinventată la fiecare aplicare; despre problema valorii estetice și a valorilor în general, căzută acum în desuetudine sub apăsarea ideologiilor devălmașe.”

Și atunci, de ce a ales să vorbească (mai ales) despre importanța nuanței, să pledeze, încă o dată, pentru acreditarea „unui statut intelectual ferm” al nuanței?

În primul rând, pentru că o asemenea pledoarie este intrinsecă demersului intelectual propus de Mircea Martin de-a lungul carierei sale. Apoi, pentru că teoreticianul consideră că „elogiul nuanței nu ține de retorică, ci de necesitate”, o necesitate cu atât mai stringentă azi, cu cât intoleranțele zilei devin din ce în ce mai manifeste, mai apăsătoare, capacitatea lor de a manipula desăvârșindu-se. Aducând în prim-plan responsabilitatea cuvântului nu doar în critica literară, ci și „în viața de fiecare zi”, Mircea Martin glisează dinspre hermeneutica (strict) literară spre hermeneutica socio-politică, o hermeneutică a comportamentului modelat, vai!, în bună măsură de radicalismele ideologiilor de tot felul, de exclusivisme neiertătoare. Nu puține dintre confruntările zilei (fie ele socio-politice, fie ele strict „culturale”) sunt croite pe un calapod care nu produce nimic altceva decât orbire, somnambulism dirijat spre streașina casei. Mircea Martin ia cu precizie în colimatorul hermeneutic cauze („comunicări tot mai puțin argumentate” și „manipulări grosolane ale opiniei publice”) și efecte („confuzie”, „laxitate morală”, „apatie politică” și „indiferență civică”).

Într-o vreme în care excluderile se întețesc, militantismele devin delirante, polarizările sunt dictate din ce în ce mai mult de fanatism iar caracterul lor radical devine din ce în ce mai abraziv, Mircea Martin simte nevoia de a ne întoarce la un gând al lui Pascal: „Eroarea vine din excludere”. Gând care, „adus la zi”-ua de azi,  ar putea să sune foarte bine și „Teroarea vine din excludere”.

La lista radicalismelor care, în mod sigur, îl frământă pe Mircea Martin aș adăuga unul pentru care Jean-François Revel considera că, vai!, intelectualii sunt foarte dotați – oportunismul exterminator. Exemplul pe care-l dădea autorul Absolutismului ineficace era cel al prietenului său Luis Buñuel, care, deși (sau poate tocmai de aceea) „tovarăș de drum” al Uniunii Sovietice, l-a renegat, n-a mai vrut să audă de prietenul său Eli Lotar pentru că înstrăinatul fiu al lui Tudor Arghezi se făcuse vinovat de un păcat de moarte – realizase câteva fotografii și scurt metraje pentru Planul Marshall. Când Buñuel îi spune lui Revel că prietenul lor Lotar lucrează pentru Planul Marshall, lui Revel i se pare că în gura spaniolului asta sună ca „echivalentul moral” al lui „face parte din Gestapo”

*

Gândirea mitocană. Crizele identitare. Între umlaut și miahkii znak. Mircea Martin se oprește la câteva dintre bolile zilei de care nu suferă doar spațiul autohton. Pe una dintre ele eu am numit-o, în mai multe rânduri, gândire mitocană – „Noi suntem doxa, voi sunteți pegra”.  Mircea Martin o vede astfel: „Există persoane – unele chiar cu veleități intelectuale – care nu sunt în stare să admită că li se va fi întâmplat să greșească vreodată, care își dau întotdeauna dreptate, cu dârză și nestrămutată convingere. La originea unei asemenea poziții stă, pe lângă o aroganță funciară, invocarea unui lanț de circumstanțe atenuante sau agravante inventate, de autovictimizări și autoîndreptățiri…”

Dacă în timpul dictaturii ceaușiste a respins „derapajele autohtoniste și naționaliste, manifestate prin asumări autoflatante, agresive, exclusiviste ale identității naționale” astăzi Mircea Martin denunță evoluții izvorâte dintr-o slugarnică aliniere la  imperative ale globalizărilor nenuanțate, la regionalizări făcute sub imperative politice nu rareori  discutabile sau cel puțin ne-negociate în chip înțelept. Dacă subliniază importanța prevenirii și descurajării „derapajelor grave, anacronice, precum naționalismul izolaționist, rasismul, antisemitismul, xenofobia, antieuropenismul, antiamericanismul, ostilitatea față de minorități, misoginia, machismul etc.”, academicianul Mircea Martin nu vede cu ochi buni nici experimente nejustificate, păgubitoare și periculoase de tipul de-tradiționalizării, de-teritorializării „și chiar, oricât de ciudat ar putea să pară”, de-naționalizării. Îndoctrinările de tip nou nu i se par neapărat superioare celor de tip vechi, nu vede un rol emancipator  în „scuturarea conștiinței elevilor  de apartenențe identitare”, în „tăierea oricăror legături locale” și „în renunțarea la apartenență”. Efectul spălării creierelor este același, indiferent de marca șamponului folosit.

Nu se poate pune un mai apăsat punct pe „i” decât  semnalând „inadecvarea gravă, periculoasă, a actualei politici educaționale și a ideologiei care-i stă la bază” sau decât a vorbi public despre incapacitatea periculoasă de a învăța din evenimente grave: „Este tulburător, stupefiant chiar, faptul că nici măcar evenimentele din ultimii ani și din imediata noastră apropiere –  în urma cărora  Europa de Est a devenit frontul (nu doar flancul) de Est – nu-i abate pe ideologii des-apartenenței de la «linia» lor.”

O cale sigură de a consolida o criză identitară este aceea ca, eliberându-te de jugul lui miahkii znak, să te autopropui utopic brațelor lui umlaut, convins fiind că astfel devii parte a Occidentului sau măcar doar a Europei Centrale.

În ziua de 7 februarie, 2002, președintele de atunci al României, dl. Ion Iliescu, ținea un discurs foarte apreciat de gazdele americane prezente în Auditorium-ul de la Wilson Center: Romania’s Return to Its Western Identity: Internal Reform and International Security Contributions. Interesant titlu, dar care „identitate occidentală”? Pentru România, Occidentul, Europa Centrală au fost și rămân nu o identitate, ci o aspirație. Cred și azi în cele publicate în urmă cu douăzeci și doi de ani: „România are o identitate. Ea nu este nici occidentală, nici asiatică. Tot ce trebuie făcut este să o luăm în serios, să o consolidăm și, dacă putem, să o desăvârșim.”

*

Drumul cel mai lung. Pentru Adriana Babeți, Mircea Martin „este nu doar un strălucit teoretician, ci și un exemplar practician al culturii.”Un argument pe care îmi permit să-l aduc în solidarizarea cu acest adevăr este acela că pentru Mircea Martin o cultură nu se construiește prin excludere, ci prin includere. Literatura nu câștigă nimic dacă în afirmarea unei generații sau a unui promoții literare se simt eforturile demolării celor de dinainte. Asemenea puseuri de iconoclastie delirantă, pe care criticul Al Cistelecan le numește „radicalisme generaționiste”, sunt atinse de ridicol, fiindcă autogeneza (generația spontanee) este de mult o teorie perimată, și nu doar în biologie și filozofie. Loial promoției sale – cea șaizecistă – Mircea Martin a respectat valoarea deja omologată și a sprijinit valoarea pe a cărei omologare a pariat, fără ezitare, că va veni. A făcut-o cu un spirit critic întotdeauna treaz și a încercat să insufle celor mai tineri o asemenea responsabilitate, ferindu-se să le ofere conserve de gândire. A încerca să-i întemeiezi pe alții, înainte de a te fi întemeiat pe tine însuți este eroarea tragi-comică pe care Mircea Martin nu și-a apropiat-o niciodată.

Cel mai lung drum din viața unui om este drumul spre el însuși; uneori poate fi chiar un efort sisific. Mircea Martin și l-a căutat cu atenție, și l-a ales cu fermitate, l-a parcurs cu tenacitate și continuă să o facă în deplină demnitate. Precaut, dar nu temător; ferm, dar nu înverșunat; circumspect, dar nu opac; solidar, fără a fi ostentativ; nuanțat, dar nu evaziv; răbdător, dar nu resemnat, Mircea Martin a devenit un model.  De aceea, numele său nu reprezintă astăzi doar una din valorile certe ale comunității epistemologice, dar și câștigul consistent al unei umanități responsabile de care uităm, prea des, „în viața de fiecare zi”. De fapt, ce a căutat și a reușit să propună Mircea Martin este o atitudine în fața existenței. Felul în care slujit-o îmi amintește un gând al lui Georges Bernanos: „Încă mai cred că nu poți «sluji» cu adevărat – în sensul tradițional al acestui cuvânt magic – decât păstrând o absolută independență de judecată față de ceea ce slujești. Este regula fidelităților fără conformism, adică a fidelităților vii.”

*

Autobiograficul. Generozitatea. Datoria morală. Mircea Martin mărturisește în discursul de recepție la Academie: „Oricât am încerca să disociem planurile, să eliminăm autobiograficul din textul său, să menținem ceea ce este privat în interior, adică în afara a ceea ce devine public, expunerea, fie și abstractă, riscă să pară confesiune si chiar să fie. Îmi asum acest risc, mizând pe înțelegerea Dumneavoastră.”

Mizând pe înțelegerea cititorului, îmi asum și eu riscul de a recurge la bio și autobiografic inserând aici fragmente dintr-o mărturisire făcută lui Robert Șerban pe când lucra la volumul de interviuri care avea să poarte ca titlu un vers pe care-l așternusem cândva pe hârtie – Numai copilăria e glorioasă (Editura TREI, 2022). Și o fac pornind tocmai de la un gând al academicianului Mircea Martin exprimat în Discursul său de recepție la Academie: „În datoria universală care crește mereu, se înscrie și datoria mea morală, personală.”

Așadar:

„Mircea Martin mi-a fost asistent la facultate. Îl întâlneam și în redacția proaspăt înființatei reviste studențești Amfiteatru, condusă de Ion Băieșu. Fănuș Neagu era, parcă, unul dintre adjuncți, ca și Gabriel Dimisianu, iar Adrian Păunescu, șeful secției sau redactorul de poezie. Costin Miereanu, Dinu Kivu, Maria-Luiza Cristescu, Marin Tarangul, George («Biță») Banu, Ion Dogar Marinescu, alții care nu-mi mai vin în minte, și câțiva începători ca mine sau colegul meu de facultate, Florin Manolescu. […] Mai toată lumea din grupa mea își alesese tema pentru lucrarea de seminar. O oră studentul prezenta lucrarea, după pauză, asistentul și studenții comentau ce auziseră. Eu, care continuam să chiulesc, iar în acel an stătusem și într-un lung cantonament sportiv, n-apucasem să-mi aleg tema pentru lucrarea de seminar. Când am apărut în sfârșit la seminar, rămăsese o temă pe care nu o luase nimeni, ceva legat de opera lui Henri Bergson. Am înghețat. Mircea Martin a simțit și m-a întrebat amuzat: «Ei, ce zici?» Ce era să zic, decât că o iau. Norocul meu a fost că rândul de a prezenta lucrarea îmi venea peste mai bine de o lună.

N-aveam în biblioteca mea nicio carte a lui Bergson, dar zărisem câteva volume în biblioteca lui George Fotino. La încheierea seminarului, am plecat cu Stanca, fiica lui George Fotino, și ea mi-a pus în brațe mai tot Bergson-ul din biblioteca eruditului ei tată. Am citit pe rupte, zi și noapte, și am scris lucrarea. Mircea Martin a fost foarte mulțumit, m-a lăudat.[…] La terminarea seminarului, m-a invitat să plecăm împreună. Mă așteptam să mă întrebe dacă nu cumva mi-a scris altcineva lucrarea. Am ieșit din clădire – sala era pe strada Danielopol, de lângă Tribunalul Mare. Am luat-o în sus, pe lângă Operetă, pe malul Dâmboviței. Mircea Martin a început să mă descoasă. I-am mărturisit că până atunci nu dădusem cu nasul prin paginile lui Bergson. M-a întrebat ce altceva citesc în afară de ce ni se cerea la seminare. I-am mărturisit că sunt un avid cititor al lui Kierkegaard. S-a uitat mirat la mine, a zâmbit, m-a mai întrebat una, alta, ne-am mai plimbat o vreme și de atunci relațiile dintre noi au devenit mai calde, dincolo de raportul profesor-student. Peste ani, Mircea Martin m-a adoptat printre prietenii săi.”

*

În ziua de 14 septembrie, acest an, Muzeul Național al Literaturii Române organiza o întâlnire care marca cei optzeci de ani la care am ajuns. Mircea Martin transmitea un mesaj extrem de generos din care decupez:

„Chiar dacă n-am fost invitat la această sărbătorire a lui Dorin Tudoran, țin să-mi exprim public – și acum, la o vârstă înaintată, pe care începe s-o împărtășească și el – prețuirea mea profundă pentru opera și pentru biografia lui, pentru faptul că nu și-a scutit viața prin operă, pentru curajul său existențial și moral, pentru conduita lui demnă în continuare, pentru nonșalanța riscantă, subversivă și astăzi, de a trece strada fără să-i pese „dacă din dreapta ori din stânga lui va veni […]

«Am fost, alături de alții, cititorul privilegiat al notelor lui Dorin Tudoran din ultimii ani, note despre artă și literatură, despre cultură și politică, despre oameni și fapte – note de o acută actualitate și, în același timp, de un rarisim și invidiabil echilibru.» Iată doar un exemplu; e vorba de Europa noastră: «Birocratizarea federalismului centralizat nu este o armă împotriva suveranismului de grotă, ci una pusă în mâinile lui».

Îl invit, îl rog, îl somez pe Dorin Tudoran să nu mai amâne publicarea lor. Îl felicit din toată inima și îl îmbrățișez cu drag, în speranța nepierdută că ne va fi dat să ne revedem.”

„Un rarisim și invidiabil echilibru”… Eu?

Poate că bănuitul radical care sunt va fi fost salvat, măcar din când în când, de ironie și autoironie; poate că va fi învățat câte ceva de la Mircea Martin despre îmblânzirea radicalității prin asimilarea nuanței. Și pentru asta nu i-am mulțumit destul niciodată. O fac astăzi: întâlnindu-l pe Mircea Martin, la timp, a fost pentru mine un mare noroc.

[Vatra, nr. 12/2025, pp. 5-7]