Dimineața sfârșitului de august era răcoroasă, o ușoară adiere pătrundea prin hainele prea subțiri, de vară, nepotrivite după ploaia rece din zori, aerul umed dădea senzația că-i încărcat de țepușe minuscule de gheață care pătrund tot mai adânc și mai dureros în pielea obrazului, înroșind-o cu fine nuanțe de violet spre pomeți. Mănușile de călătorie protejau mâinile, dar pălăria ușoară cu boruri largi lăsa cale liberă adierii care înțepa urechile în care sângele a aprins mii de torțe mici, cu flăcări roșii care irizau pielea subțire. Făcuse drumul cu trăsura și n-a simțit schimbarea atât de aspră a aerului, dar drumul destul de scurt pe care îl avea de parcurs până la clădirea gării i se părea de două ori mai lung decât altădată, unde mai pui că prostul obicei al oamenilor era de a sta mereu în calea celui care își grăbește pașii. În plus, casa de bilete avea ghișeul în afara clădirii, puteai intra în sala de așteptare abia după ce-ți cumpărai bilet. A fost condusă de vărul ei, care o ajuta la căratul celor două cufere cu haine și lucruri trebuincioase până când vor ajunge și cele două cutii puse la poștă, în care a împachetat veșmintele de iarnă și de vreme rea, ghetele ușoare și cizmele nemțești cu carâmbi încrețiți. Vărul a lăsat cele două geamantane pe banca de lângă zidul clădirii și s-a așezat la rândul de târgoveți și țărani care așteptau răbdători să-și cumpere bilete. Ea s-a tras și mai aproape de zid, sperând să fie mai ferită de curentul care trăgea de-a lungul străzii.

Deși era o oră atât de matinală, erau destul de mulți cei care au pornit la drum, cu treburile sale fiecare. Rândul mergea repede, n-a avut prea mult de așteptat. Și totuși se simțea rebegită când a revenit vărul cu biletul la clasa de sus și au putut intra în interiorul neîncălzit, dar ferit de îndărătnicia ușoarei suflări de vânt. Înăuntru, mantila subțire își îndeplinea cu mai mare ușurință menirea și simțea că redobândește confortul căldurii, trupul învinge și încălzește veșmintele comode, dar prea subțiri pentru schimbarea neașteptată de vreme. Când au intrat, erau singuri în sala de așteptare de la clasa întâi, dar la scurtă vreme au mai intrat două doamne și un bărbat cu tunică, au salutat cu înclinarea capului și un murmurat bună dimineața, de parcă s-ar fi ferit să nu trezească pe cineva. Prin geamurile canaturilor de la intrare se vedea forfota de afară, mulțime de oameni cu desagi și coșnițe cu lucruri vorbeau gălăgioși, înviorați de emoția călătoriei și de bucuria de a schimba vorbe despre treburile care i-au pus pe drum. Erau înțeleși de ieri că o va ajuta să se instaleze la locul ei din compartiment, singură n-ar fi reușit să urce în vagon cele două cufere și să le așeze pe bagajier. La sosire se va descurca, a telegrafiat să fie așteptată și i s-a confirmat că va fi întâmpinată de cineva de la școala superioară de fete.

Ofițerul și cele două însoțitoare vorbeau în continuare în șoaptă, părea că se înțeleg din vorbe scurte, moi, nu aveau nevoie de gesturi ori explicații, știau la ce se referă fiecare cuvânt și cu ce să-i răspundă. Părea că doar repetă ce au discutat în amănunt cu mult înainte de a porni la drum, iar acum nu fac decât să confirme ori să nuanțeze cele deja cunoscute. Adelina a aruncat câteva priviri furișe spre cele două doamne, păreau surori după trăsături, despărțite de numai câțiva ani și o verighetă, care se profila bine prin mănușa fină. Nu păreau burgheze de provincie, erau prea bine și cu gust îmbrăcate, erau mai degrabă aristocrate din târgul mare al Iașiului pornite spre vreo stațiune ori în vizită la rude sau părinți. Se mira cât de ușor și de repede poți să-i așezi pe oameni la locurile lor din lume după numai câteva semne exterioare și fel de a fi. Știa că au judecat-o deja și pe ea fără să fi lăsat măcar impresia că-i dau atenție, știau că-i spiță de boier scăpătat, asta spuneau hainele ceva mai modeste, tenul alb și boiul drept.

Nu mai aveau foarte mult de așteptat până la ora plecării, trenul se forma aici și traversa țara dintr-un capăt în celălalt, cu vagoane care se desprindeau la nodurile mari și plecau în alte direcții fără să fie nevoie să cobori. A ales trenul acesta cu rută mai lungă tocmai pentru că vagonul ei era desprins la Beclean și legat de trenul care făcea o buclă pe o linie secundară și trecea pe Valea Mureșului, mai aduna câteva vagoane cu care se ducea până la Războieni, unde se legau de trenul de Arad. Și așa se putea ajunge cel mai comod acolo unde se ducea ea, un mijloc de lume pe care n-o cunoștea, unde n-a fost niciodată și unde spera să găsească ceea ce s-ar putea numi împăcare cu sine, deși știa că asta nu-i decât amăgire, o expiere considerată nobilă de cei care nu trebuie să treacă prin ea și care nu au habar de prețul plătit. A avut momente când a considerat ea însăși că noblețea poate fi și nedreaptă.

Prin fereastra înaltă a sălii de așteptare se vedea o locomotivă mică manevrând pe liniile din spate, se scoteau vagoanele din halele de spălare, încă umede, lucind sub razele matinale. Erau împinse dincolo de ace și puse în ordinea în care vor fi detașate în stațiile de pe traseu, ca oamenii să nu fie nevoiți să coboare și să urce cu bagaje grele în alte trenuri, așa erau gândite călătoriile pe rute lungi, destul de obositoare și fără aceste griji supărătoare. Fanioanele galbene fluturau fără oprire, vagoanele sporeau și se aliniau în spatele locomotivei mari, pufăind liniștită aburi și fum cenușiu. Foarte curând, locomotiva mică s-a retras pe o linie din spate și a șuierat de câteva ori, la care cea mare a răspuns o dată, lung, acut. Atunci pufăitul s-a înviorat, fumul s-a înnegrit și pe peron a apărut impiegatul ca scos din cutie, cu pantofi lucioși, nasturi sclipitori și o privire care râdea în soare. S-a mișcat de-a lungul peronului, mecanicul i-a strigat ceva, a întors capul, dar nu i-a răspuns, a făcut doar un semn din care se putea înțelege că totul e la locul lui și la timpul lui, că totul funcționează ireproșabil. Era impresia Adelinei, desigur, care măsura totul cu un alt etalon, mereu contrariat de lumea din jur.

Inspecția impiegatului era semnul că pregătirile se apropie de sfârșit, trenul va trage curând la peron și se vor deschide ușile de ieșire. Adelina devenise palidă, roșeața dimineții a dispărut cu totul din obraji și un nod de emoție îi stătea în gât, o strângea tot mai tare și simțea că i se umezesc ochii. Veneau toate din interior, pentru că își lăsase gândurile s-o ia razna înapoi și să răscolească anii și zilele care au creat dimineața asta, pe care nu-și imaginase că o va trăi, veneau din gesturile, cuvintele, simțirile și disperarea care s-au adunat în nodul care trebuia strâns și mai tare, ca să nu scape, să nu se elibereze într-un țipăt, un urlet de lup prins în capcana din care nu se scapă decât cu moartea, însă nu avea de unde ști cât de lungă va fi agonia, cât de îndârjit își apără trupul dreptul la viață. S-a scuturat ca de frig, unul diferit de cel simțit afară, venea dintr-un loc în care sufletul îi înghețase. Sunt momentele în care trebuie să faci ceva, să spui ceva, să vezi ceva, ca să rămâi într-o realitate tolerabilă. Și-a deschis geanta și a început să scotocească în ea cu mișcări zvâcnite, bruște, nu avea nevoie de nimic din conținutul ei, ba mai rău, i se părea că toate sunt fără rost și numai lucrul căutat nu se afla acolo, o cale de a scăpa de tensiune. Văzându-i precipitarea neașteptată, vărul i-a spus:

— Biletul e la mine, domnișoară.

Era ce căuta, o ieșire din abisul care o trăgea în beznă.

— Vai, nebuna de mine, a râs crispat, scurt, zgribulit, nu știu de ce credeam că mi l-ai dat și nu-mi aminteam unde l-am pus, nu știam care-i vagonul meu și trebuie să ieșim îndată.

— E vagonul șapte, domnișoară, dar ieșim numai după ce trenul e la peron.

A fost de ajuns ca să scape de senzația de mai înainte. Nodurile din gât și din gând s-au slăbit, putea respira și judeca fără amenințarea căderii în prăpastia peste care se întindea numai o pânză de păianjen. Își reluase și inima bătăile aproape regulate, îi revenise și culoarea în obraji, numai frigul lăuntric nu voia să cedeze. Îl simțea de mult, când mai aspru, când mai domol, dar necurmat.

Ofițerul și cele două doamne au început să vorbească din nou, la fel de nedeslușit, cu glasuri moi, fără să se uite spre ea. În momentul acela au intrat de afară trei perechi, două tinere și una mai în vârstă, bărbații erau puțin mai zgomotoși, au salutat și s-au apropiat de geam, constatând bucuroși că n-au scăpat trenul, se înțelegea că au găsit cu mare greutate o birjă, că așa pățești dacă nu pornești la timp, te frămânți, te cerți cu birjarul, simți că toate-s de-a curmezișul. Venirea lor a risipit starea de încremenire pe care o simțea Adelina, a mișcat aerul și privirile, a schimbat tonul și i-a făcut loc elanului vital. Se scuturau de surescitare, aruncau în eter toate motivele de îngrijorare, supărare, nu mai conta decât clipa prezentă și ce-i urmează. În adâncul lor nu mocneau supărări, melancolii, amărăciuni, negre dezamăgiri și temeri sumbre, ghiceai frenezia și bucuria pentru orice mărunțiș. Așa e viața, o sumă de mărunțișuri cu care e bine dacă știi ce să faci. E mai ușor cu lucrurile mărunte decât cu un munte.

La colțul clădirii a apărut și îngrijitorul peronului, el avea grija ușilor de ieșire. Impiegatul a dat semnalul și trenul s-a pus încet în mișcare, a trecut peste acele schimbate și a tras pe prima linie. După ce s-a oprit și aburii s-au risipit, îngrijitorul a deschis ușile de la cele două săli de așteptare, oamenii au devenit brusc mai zgomotoși și mai agitați, s-au înghesuit la ieșire nerăbdători, de parcă trenul ar fi fost gata să plece fără ei. Vărul Adelinei și călătorii de la prima clasă și-au luat fără grabă geamantanele și au ieșit unul după altul în aerul încă răcoros al dimineții și s-au îndreptat spre elegantul vagon Pullman cu numărul șapte. Ofițerul le-a ajutat pe cele două doamne să urce, a venit rândul Adelinei, care a pus piciorul pe scară cu un elan care a ridicat-o cum adierea o pană, apoi ofițerul a ridicat geamantanul și a urcat, după care vărul Adelinei a suit cele două geamantane și a urcat agil, le-a luat în mână și a înaintat pe coridor până la compartimentul al doilea, unde îl aștepta Adelina, căreia îi spusese la ieșire că biletul este pentru locul de aici. Ușa glisantă era deja trasă, pentru că și cele două însoțitoare ale ofițerului aveau bilet tot acolo, el intrase să așeze geamantanul pe suport, după care s-a oferit să-l ajute pe vărul Adelinei să pună cele două cufere deasupra locului pe care îl avea. I-a dat apoi biletul, ea l-a mai verificat o dată, de parcă ar fi fost posibil ca el, neatent, să greșească locul, l-a pus în geantă și l-a învăluit într-o privire în care se puteau bănui duioșie, regret, tristețe, emoție, poate și mirare, într-un amestec care i-a schimbat ușor vocea:

— Mulțumesc, Vasile, pentru ajutor.

— Călătorie ușoară, domnișoară, și să dați telegramă când ajungeți, ca să stăm liniștiți.

— Sigur că da, n-am să uit.

Vasile a coborât. S-a dus în dreptul compartimentului și aștepta acolo semnalul de plecare. Adelina a scos o batistă cu margini brodate, și-a tamponat vârful nasului, și-a șters colțurile gurii, pregătită parcă să mascheze vreo lacrimă nesupusă. Chiar în clipa aceea au năvălit cu zarvă mare câțiva călători întârziați, strigând către impiegat să oprească plecarea trenului, ca să-și poată lua bilete. Impiegatul părea că nu-i aude, se uita la ceas și zâmbea în felul celui care știe mai mult decât oamenii care se agitau în fața gării. Și știa, bineînțeles, că mai au timp să-și cumpere bilete.

— Opriți trenul, striga o doamnă cu voce subțire și fugea trei pași înainte, patru înapoi, întorcând capul când spre impiegat, când spre ieșirea cealaltă, de unde trebuia să apară cei opriți la casă.

Micul incident a avut darul de a descreți frunțile și de a risipi tensiunea din sufletul Adelinei, care a zâmbit și-i urmărea curioasă pe cei atât de agitați, astfel că nici lacrima rebelă pe care o simțea furnicându-i colțul ochiului n-a mai fugit între pliurile moi ale batistei. După câteva clipe, pe ușa sălii de așteptare au năvălit în gară doi bărbați cu geamantane și un copil de vreo zece ani, femeile o luaseră la fugă spre vagon, când le-au strigat numărul celui în care aveau locuri. Au urcat și peste peron s-a lăsat liniștea, doar pufăitul locomotivei suna ca un ecou al unei inimi colosale. Impiegatul stătea cu ochii pe ceas, așteptarea frâna secundarul, dilata timpul respirațiilor reținute. Când secundarul a călcat cifra 12, impiegatul a făcut semn, locomotiva a șuierat lung și ascuțit, oamenii și-au făcut cruci și au bălmăjit cuvinte liniștitoare de suflet, aburul a țâșnit pe lângă roțile care se puneau în mișcare, trenul s-a smucit, iar timpul a reintrat în ritmul lui obișnuit. Orice călătorie începe cu un nod de emoție. Când a răspuns semnului de despărțire al lui Vasile, Adelina simțea că va fi nevoită, până la urmă, să folosească batista.

Ofițerul a tras ușa glisantă și multă vreme nu s-a mai auzit decât bătaia tot mai accelerată și mai răsunătoare a roților. După un timp, s-a făcut auzită foiala doamnelor, indispuse de tăcerea prelungită, e acesta un fel al omului de a stârni vorba, nu contează care și despre ce, important e să rupă tăcerea, pentru că fiecare cuvânt face parte dintr-un roi, după el vine celelalte cum albinele atrase de mireasma de polen.

— Va fi o zi frumoasă, totuși, în ciuda ploii din zori și a dimineții reci, a spus doamna cu verighetă pe un ton care părea o simplă constatare la care nu așteaptă răspuns, deși știa că nu va întârzia.

— Nici nu se poate altfel, vor mai fi zile frumoase, a răspuns bărbatul mai curând încurajator decât sigur de el.

— Să și fie, că altfel de ducem degeaba la Vatra. Nu poți să stai mereu la cazinou, trebuie să te plimbi…

— Și unde mai pui că pe ploaie nici aerul nu-i la fel de bun… te sufocă dacă-i prea umed.

— Cum o fi, acum nu mai e cale de întors, a spus ofițerul.

— Așa e, dar și nădejdea face vremea frumoasă. Măcar bine că ne-am pornit, credeam că vine toamna și tot nu putem pleca.

— Nu te învoiești de la garnizoană când ai chef… ordinul nu-i joacă, știi bine…

— Lasă… a oftat doamna cu verighetă. Dumneavoastră tot la Vatra, domnișoară?

Adelina a tresărit, nu se aștepta la o abordare atât de directă, credea că vor încerca s-o atragă în discuție pe ocolite, prin eternele strategii de a cere o aprobare, o susținere, o părere ori o mică și glumeață complicitate la sentimente sau opinii abia sugerate, evazive, misterioase, tocmai de aceea picante.

— O, nu… a bâiguit Adelina, nu, mă duc mai departe. Mă duc la post…

— Așa am judecat și eu, că nu te duci cu atâtea lucruri după tine pentru câteva zile de vacanță. Și neînsoțită…

— Pot să întreb unde, a intervenit sora.

După o clipă de ezitare, de parcă ar fi stat să se gândească la ce și cât să le dezvăluie, spuse cu jumătate de glas:

— În Ardeal…

— O, vă duceți în țara ungurească. Nici nu știți cât aș vrea să fiu în locul dumneavoastră, a spus femeia nemăritată.

— Da, tu cu năzbâtiile și fanteziile tale, i-a replicat sora.

— Unde anume, dacă îmi îngăduiți?

— La Oșorheiu de pe Mureș, voi fi educatoare la un liceu de fete…

— Cum de ați fost repartizată atât de departe? Și între străini?

— Acolo am cerut repartiție de la minister…

— Seamănă cu o fugă, să nu-mi ziceți că…

Adelina nu i-a spus nimic, doar și-a mijit ochii care au prins brusc reflexe oțelite, dându-i de înțeles că a sărit peste o limită care și între prieteni este delicată. În tăcerea stânjenitoare care s-a lăsat, bărbatul și-a dres repede glasul și a încercat să îndrepte indelicatețea infantilă a cumnatei sale.

— Am foști colegi de școală trimiși în Ardeal, s-au acomodat, deși nu le-a fost foarte ușor. Acu zic că nu s-ar mai întoarce… Vorbesc și ei, pentru că știu că nu depinde de dânșii, pentru militari decid alții. Am fost și eu în misiuni pe-acolo, lucrurile s-au schimbat mult, lumea nu mai e așa de ostilă ca la început, trebuie să-i înțelegem și pe oamenii aceia, aveau și ei motivele lor, supărările lor, dar nu mai au încotro, trebuie să se împace și ei cu istoria. E adevărat, e o altfel de lume, seamănă cu cea după care tânjește cumnata mea, pentru care totul are gust de aventură. Fiți îngăduitoare cu ea, n-a fost cu răutate…

— Nu i-am luat-o în nume de rău, doar că nu mă așteptam…

— O să vedeți că va fi bine.

— N-am nicio îndoială, sunt chiar nerăbdătoare să cunosc lumea aceea despre care nu știm decât povești, unele prea crude… Dar eu cred că se găsesc peste tot oameni binevoitori.

— Poate n-am fost pregătiți pentru impactul cu o altă mentalitate, a continuat ofițerul, nici n-am avut când, lucrurile s-au precipitat, s-au făcut și greșeli, s-au rănit sensibilități, s-au stârnit suspiciuni… Dar lucrurile vor găsi un făgaș normal, acuma că începutul a fost depășit.

S-a lăsat din nou tăcerea. Ce ar fi putut să răspundă unor enunțuri coapte parcă în altă minte? Era conștientă că se duce în necunoscut, dar nu avea nevoie de o sperietoare în loc de amuletă.

Și mai era, desigur, ceea ce lăsa în urmă, cel puțin pentru o vreme, dacă nu definitiv. Dar erau lucruri care o priveau numai pe ea. Și pe cel de care fuge. Deși cuvântul nu e potrivit, pentru că plecarea nu ține loc de răspuns, mai curând evită un răspuns și o dramă. Nici profesorul nu i-ar fi cerut pasul decisiv, nici ea nu l-ar fi obligat vreodată să-l facă, indecizii care măcinau dreptul natural de a iubi. E un sentiment care nu se supune convențiilor sociale, dar mintea îl cenzurează. Ai putea spune că mintea, nu inima provoacă tragediile. Deși enunțul e la fel de valabil și în oglindă. Mintea este procurorul, inima e avocatul conflictului. Nu există soluție justă acolo unde legea e făcută de dragoste. Mintea spune că nu se poate construi nimic durabil pe nefericirea altora. Asta înseamnă că trebuie să te împaci cu festele destinului, deși știi că resemnarea aceasta nu aduce liniște, nu rezolvă nimic, doar îți propune compromisuri. Pentru el ar fi însemnat să-și abandoneze familia, poziția socială, considerația dobândită după ani lungi de muncă stăruitoare. Pentru ea prețul ar fi fost mai mic, probabil, deși în problemele acestea balanța se înclină capricios. Dar lucrul cel mai important e că nu i-au dat niciodată glas preaplinului sufletesc, nu și-au mărturisit sentimentele. De parcă ar fi evitat declanșarea unui deznodământ. Nici plecarea ei nu însemna o rezolvare, ci doar o amânare. Știau amândoi și-i lăsau providenței o improvizație. Când s-a gândit la această enclavă a sorții, profesorul a încremenit, chipul palid trăda uraganul lăuntric, dar s-a oferit să intervină la minister pentru obținerea repartiției. Probabil că a și avut un cuvânt de spus.

Tăcerea s-a prelungit neașteptat de mult. Adelina a fugit cu gândul la ale ei, ofițerul nu mai știa ce să adauge, iar cele două doamne simțeau o stânjeneală peste care nu reușeau să treacă și să reînnoade într-un fel oarecare discuția. În locul unei sporovăieli banale, de călătorie, s-a lăsat între ei o cortină invizibilă. A fost de-ajuns un cuvânt, care avea sensuri cu totul diferite pentru două persoane. Pentru una era o glumă, pentru cealaltă prologul unei drame, deși se putea transforma în ceva mult mai greu de dus.

N-au tăcut tot timpul călătoriei, desigur, doamnele și-au depănat propriile narațiuni despre familie, societate, cunoscuți, bucătărie, au cerut uneori și părerea ei, le-a răspuns cu politețe, dar nu adăuga niciun cuvânt, simțea că banalitățile nu aveau savoare, nu stârneau alte cuvinte, alte rememorări, povești, istorioare, toate tentativele se poticneau, eșuau în priviri și tăceri dezamăgite. Astfel că Adelina a răsuflat ușurată când au ajuns la Vatra și s-au despărțit cu urări de bine. De îndată ce au părăsit compartimentul, Adelina a scos din geantă cartea pregătită pentru a citi pe drum și a reluat lectura cu gândul să fie găsită de noii ei tovarăși de călătorie cufundată în lumea ficțiunii. Ar fi reprezentat oricând un refugiu, motiv de sustragere dacă o găseau în ipostaza aceasta. Dar n-a intrat nimeni în compartimentul ei, deși s-au schimbat mulți călători, au trecut prin fața ușii spre locurile rezervate. La început s-a bucurat, dar foarte curând a simțit apăsarea, disconfortul solitudinii în afara spațiului tău de siguranță. Aproape că își dorea să vină cineva, singură se simțea neputincioasă, nu putea alunga senzația de angoasă nefondată care a pus stăpânire pe ea. Lectura, care înainte o absorbea până la ștergerea realității din jur, n-o mai captiva, simțea chiar că-i un motiv de neliniște în plus, că este spionată de un ochi nevăzut. Sigur că totul e închipuire, își zicea, dar există momente, locuri, circumstanțe în care cuvintele nu sunt cele mai bune calmante, mai ales dacă mintea nu le acceptă ajutorul.

De la controlorul care trecea pentru a treia oară de la plecarea din Iași a aflat că numai de la Beclean spre Bistrița și Deda ar putea spera să aibă tovarăși de călătorie, dar nu are cum să știe sigur, ei oricum se vor întoarce cu trenul celălalt. Însă acum, pe ruta aceasta, greu de crezut că va mai călători cineva la clasa de sus. Însă de-acolo încolo se arată sigur nemeșoaicele, călătoresc mult, se duc în vizită unele la altele, petrec zile multe în târgurile mari cu teatru și baluri. Resemnată să fie singură, privea și admira peisajele montane, pădurile de brad care se avântau spre vârfuri, surprinsă mereu de apariția și sticlirea de oțel călit a câte unei stânci în coastele pădurilor. Peisajul i-a împrumutat din calmul lui un freamăt liniștitor neauzit, dar ghicit în toate nuanțele verdelui, de la pal la întunecat. O cuprinse o moleșeală plăcută, căreia nu voia să-i cedeze, pentru că ar fi putut ațipi într-o clipă. S-a ridicat, a făcut câțiva pași, și-a alungat oboseala din încheieturi și a băut puțină apă din plosca micuță îmbrăcată în catifea albastră. A tras ușa glisantă, și-a scos capul și a văzut pe coridor un bărbat tânăr care a întors capul și a salutat cu politețe.

— Bună ziua, sunteți amabil să-mi dați o mână de ajutor?

Din câțiva pași, bărbatul se afla lângă ea, cu priviri întrebătoare.

— Sunteți bun să-mi coborâți geamantanul de la margine, vă rog?

— Cu mare plăcere, doamnă. Vi-l și pun la loc după ce scoateți din el ce aveți nevoie.

Cu mare ușurință, dată și de statura lui, a coborât geamantanul și l-a așezat pe bancheta din fața celei pe care se afla geanta ei de călătorie și cartea deschisă, întoarsă cu filele în jos. De pe pagina de titlu a citit: Liviu Rebreanu, Ion.

— Când ați terminat, chemați-mă, doamnă, și s-a retras cu spatele înainte, ieșind din compartiment.

Adelina a deschis geamantanul și a scos săculețul de in brodat în care a pus caserola de sticlă cu cornulețe pudrate cu zahăr pisat, a deschis baiera și a scos capacul caserolei, după care l-a chemat pe bărbat, care aștepta la doi pași de ușă. L-a rugat din nou să pună geamantanul la loc și apoi să binevoiască să ia din prăjiturile ei. El a așezat și verificat cu grijă exagerată geamantanul, apoi s-a servit cu un cornuleț, a mulțumit și a ieșit ca și mai înainte, trăgând ușa după el.

Trenul făcea valea să răsune, bătăile roților urcau pe versanți și se întorceau în chip de ecouri murmurate, nedeslușite în compartimentele închise, dar auzite de o ureche internă care știa cum aleargă sunetele în lume. A mâncat și Adelina câteva cornulețe, a mai băut puțină apă, după care a început să citească, de data aceasta absorbită cu totul de carte, uitând de senzațiile care au încercat-o după plecarea din Vatra, când a rămas singură. A citit fără întrerupere, călătorind în lumea despre care afla, pe care o vedea și o auzea aievea, ceasul lăuntric s-a oprit, nu mai știa de el, nu-i dădea niciun semn despre trecerea timpului. A fost aproape surprinsă când a privit pe geam și a văzut peisajul domol al dealurilor, satele înșirate de o parte și alta a drumului, câmpurile cu porumb și floarea-soarelui, aidoma celor văzute cu ochii minții, descrise în carte. Neașteptată a fost și apariția controlorului:

— Urmează Beclean, călătorii care merg mai departe rămân pe loc, triajul leagă vagoanele de trenurile care se formează.

Îi venea să sară de la locul ei și să întrebe din nou, ca să se liniștească, dar omul a trecut repede mai departe. Dar nu avea sens, emoțiile acestea nu-și aveau rostul, pentru că întrebase la informații și ea, l-a pus și pe vărul ei cu trei zile înainte să se intereseze, nu trebuia să schimbe nicăieri, vagonul ei era dus la Oșorheiu și de acolo mai departe spre locuri în care călătoresc alții. Trenul a încetinit și foarte curând a intrat în gara mare, impunătoare, cu numeroase linii. Privea forfota celor ce coboară și urcă, larma de glasuri și chipurile necunoscute. Foarte curând a simțit că vagonul se smucește, a venit o locomotivă să ia ultimul vagon, în care se afla ea. În geamurile de la clădirea gării, ca într-o oglindă, a văzut că forfota coborârii și urcării oamenilor a încetat, impiegatul stătea țeapăn la marginea peronului și aștepta să se schimbe locomotiva care i-a adus. Când aștepta să vadă urmarea mișcărilor, a auzit pe coridor voci și o limbă pe care nu o știa. Se apropiau. Erau glasuri de femei, dar a auzit la un moment dat și unul bărbătesc, ori poate de adolescent. S-a ridicat de la locul ei și s-a apropiat de ușa glisantă, exact în momentul în care de partea cealaltă a apărut un tânăr înalt, blond, cu o pălărie verde ciudată, cu pene de gaiță la panglică, dar poate erau de fazan, nu le știa ea foarte bine. Le-a spus ceva femeilor care veneau după el, a apucat mânerul ușii și a tras.

— Gutentag! a spus și s-a dat la o parte ca să intre o femeie mai în vârstă, care putea să-i fie mamă, și o tânără elegantă, blondă, roșie în obraji, cu o pălărie de orășeancă extrem de elegantă, care nu semăna cu cele văzute de ea la Iași. Au dat și ele binețe în aceeași limbă și s-au așezat pe bancheta din fața Adelinei.

— Bună ziua, a îngăimat ea.

A apărut imediat un bărbat cu veșminte mai modeste, cărând un geamantan și un cufăr mic, maroniu, cu desene stilizate în colțuri, vrejuri de un verde deschis, cu flori albe, opuse crenguțelor cu flori roz îmbujorat, ca de cais. Le-a pus pe suport, a spus ceva în limba lor și s-a grăbit să coboare, condus de tânărul care a închis ușa. Femeile purtau rochii cu multe broderii, mult verde și roșu pe fondul alb de in, colerete cu marginile lucrate de mâini iscusite cu cusături de arnici, roșu îmbrățișat de verde. Peste ele purtau mantile lungi cu croială elegantă, cu cheutori cusute din același fir. Săsoaicele i s-au părut o apariție de altă lume, nu văzuse niciodată veșminte atât de vesele și nu știa dacă ele sunt de sărbătoare ori eleganța și moda acestor locuri.

— Noi merge la Bistritz, a spus doamna în vârstă, merge la vizit și nuntă peste două zile, cum cere datina.

— Sunteți foarte frumos îmbrăcate, a spus Adelina, încă nedezmeticită, pentru că una e să fii la Iași și să afli de existența lor, eventual să vezi niște fotografii neclare într-o revistă ilustrată, și cu totul altceva să fii alături de ele, să le asculți graiul neînțeles și să le simți parfumul străin.

— Io Berta, fată Ingrid, nu știi rumanisch, băiat Hans, el știut puțin.

— Adelina.

— De unde vinit și duce? a legat doamna vorbele cum le știa ea.

— De la Iași și mă duc la Oșorheiu…

— Fost acolo, biteschön, cucoane contese, baronese, baluri mari… ungarisch…

Fata nu scotea o vorbă, vorbea bătrâna pentru amândouă, avea o dezinvoltură și o dorință nestăpânită de a afla orice și de a comunica despre ea și despre ai ei tot ce știa și își imagina. Limbajul ei stâlcit și savuros a înveselit-o pe Adelina, îi venea să râdă, făcea eforturi de a se stăpâni, pentru că ar fi jignit-o fără voie pe femeia aceasta simpatică. Într-o jumătate de oră a aflat despre sași mai multe decât a aflat în toată viața ei. Din tot ce spunea și întreba, Adelina a dedus că în fața ei se afla o doamnă cultă, cu multe lecturi și călătorii, foarte versată în relațiile dintre oamenii unui spațiu împărțit de mai multe neamuri. Din accent și nuanțele cuvintelor deducea că are o mare admirație pentru contese, că le consideră niște modele, niște aristocrate pe care le curtează și prinții și speră să le intre în grații, tocmai de aceea le invită la petrecerile de la palat. Adelina le-a oferit din cornulețele ei, acceptate fără rezerve și răsplătite cu exclamații de satisfacție, urmate foarte repede de agilul salt spre ușă, a deschis-o și a strigat după băiatul aflat pe coridor:

— Hans, öffne das Koffer!

Nu putea să rămână, desigur, mai prejos, avea cu ce s-o îmbie și ea pe călătoarea amabilă, prăjituri cu foi pufoase și dulci, creme sofisticate și glazură de zahăr și cacao. A venit rândul Adelinei s-o răsplătească cu un plescăit de plăcere, foarte apreciat de săsoaică, fața și ochii îi râdeau de mulțumire. Încă își lăudau reciproc bunătățile, când a trecut controlorul pe coridor și a anunțat cu voce tare că ajung în câteva minute la Bistrița. L-au chemat din nou pe Hans, care a coborât geamantanul, bătrâna a închis cu grijă micul cufăr cu desenele care îi plăceau atât de mult Adelinei, și-au luat gențile și s-au îndreptat spre ieșire.

— La buna vedere, aufwidersehen!

După ce au coborât, de jos, de pe peron, amândouă i-au făcut semne de despărțire ca unei vechi cunoștințe.

Timpul de așteptare a fost scurt, de numai câteva minute. N-a urcat nimeni, nici n-a auzit mișcare în vagonul ei. Rămasă singură, a reluat lectura. Era liniștită, dar gândul îi fugea mereu la bătrâna doamnă și râsul pe care și l-a reprimat a izbucnit acum într-un chicotit vesel.

— Noroc că sunt singură, altfel lumea m-ar lua de nebună, a murmurat și a râs cu și mai multă poftă. Nu că n-aș fi, dar asta trebuie s-o știu numai eu singură. Că numai o nebună își ia lumea în cap. Da, numai de-ar fi și leac.

A călătorit singură în următoarele trei ore. Valea Mureșului i s-a părut spectaculoasă, de o frumusețe care taie respirația. Apoi, după ieșirea spre spațiile deschise, a redescoperit ceva din rotunjimea calmă a dealurilor moldave. Când se apropia de Oșorheiu, a început să fie cuprinsă, fără niciun temei, de neliniște. Era un fel de teamă de a coborî în necunoscut, frisonul dat de gândul că s-ar putea întâmpla să nu fie așteptată și nu s-ar descurca într-un oraș despre care știa că e unguresc, puțină lume vorbește limba ei, și ar fi ca și cum te-ar înțepa acul în carul de fân să dea tocmai peste cel care o știe. Când a trecut controlorul, a strigat ceva într-o limbă pe care nu o înțelegea, a dedus că e ungurește, apoi, cu vocale alungite și accent pe silaba de început, a rostit apăsat:

— Vine Oșorheiuuu!

Când se întorcea, Adelina a tras ușa și l-a salutat cu o înclinare a capului. Omul s-a oprit și i-a spus:

— Tessék, asszonyom!

Adelina a rămas cu buzele întredeschise, nu știa ce să facă, să continue sau nu, va fi sau nu înțeleasă. Dar așteptarea controlorului a îndemnat-o să continue:

— Sunteți amabil să-mi dați jos geamantanele? Trebuie să mă aștepte cineva, dar ar fi bine să le duc la ușă…

— Sigur, sigur, asszonyom, nagyonszívesen, cu draga inima! Ajut io la dumneata!

A coborât geamantanele și le-a dus lângă ușa de coborâre, arătându-i:

— Ici gară, coborât la ușa asta.

Adelina și-a îmbrăcat mantila, și-a luat mănușile, geanta și micul ei săculeț cu cornulețe, rămas pe banchetă, s-a apropiat de ușă, a deschis cu mișcări precipitate geamantanul și a băgat la loc săculețul, ca să aibă mâinile mai puțin ocupate. Trenul rula ușor încetinit printre casele de la marginea târgului. Privea prin geam și aștepta ivirea clădirii inconfundabile a gării. Inima îi bătea tot mai tare. Când trenul a început să frâneze, tâmplele au început să-i pulseze dureros de repede. A auzit ușile trase de la mai multe compartimente, cuvinte străine, veselie, chicoteli, dar n-a întors capul spre ele, a rămas cu ochii pe geam. Brusc, copacii pe lângă care treceau au făcut loc clădirii mesageriei, iar în clipa următoare a zărit clădirea impunătoare a gării. Pe peronul pavat așteptau foarte mulți oameni. Trenul rula la pas prin fața clădirii. Când vagonul de clasa întâi a ajuns în dreptul micii fântâni arteziene din fața biroului mișcare, se opri lin. Mulțimea de oameni a rămas în urmă, fugea spre vagoanele din spate. A deschis ușa. În fața lui se afla un bărbat tânăr, vânjos, cu pălărie maronie.

— Domnișoara Adelina?

— Da, a reușit să îngaime peste măsură de surprinsă.

Mai înainte de a apuca să facă un pas spre scări, bărbatul a apucat cele două geamantane și le-a pus pe peron, întinzând mâna ca să-i ofere sprijin la coborâre.

— Cum v-ați dat seama că sunt eu? a fost primul lucru pe care l-a întrebat în chip naiv.

— N-a fost greu, sunteți diferit îmbrăcată față de ce se poartă pe aici.

Până atunci nu se uitase la nimeni, gândul ei era la cum va coborî și cum va găsi omul care o așteaptă, dacă o așteaptă cineva.

— Veniți după mine, trăsura ne așteaptă în fața gării, și a apucat geamantanele, trecând printre fântână și micul scuar cu mușcate roșii din fața biroului mișcare.

Bărbatul călca hotărât, cu pași mari, nu vedea că Adelina se ține cu greu după el, aproape alergând. Pe platoul larg din fața gării așteptau zeci de trăsuri de oraș, fiacre și căruțe de transport, printre ele și caleștile cu blazon care își așteptau stăpânii sosiți cu trenul. În fața gării se ridica un deal impunător, cu un palat sclipind în soarele după-amiezii, înconjurat de pini falnici, cu o alee șerpuitoare coborând spre poale, unde bănuia că se află drumul. Surprinsă de frumusețea priveliștii, a rămas pe loc, ca s-o admire.

— Haideți, domnișoară, s-a auzit strigată, Ioșca ne așteaptă. Vedeți altă dată palatul, nu pleacă de acolo.

În afară de omul care a așteptat-o, nimeni nu vorbea românește. Peste tot se auzeau cuvinte ungurești, veselie, îmbrățișări, chicoteli, deci aveau dreptate cei care spuneau că nu-i va fi ușor în „țara ungurească” să găsească pe cineva cu care să se înțeleagă. Dar dacă omul care a așteptat-o trăiește aici, printre ei, sigur va găsi și ea o cale de comunicare cu oamenii din aceste locuri. Poate știu franceză, deși se spunea că germana e mai aproape de ei. N-ar fi de mirare, au fost până de curând în imperiu. Și chiar de-ar vorbi stâlcit, ca săsoaica ori controlorul de pe tren, tot au început, probabil, să deprindă limba română, deci nu-i chiar așa de negru… Poveștile pe care le-a auzit despre îndârjirea lor amară, despre mândrie și mentalitate, greu ar putea să stea alături de efuziunile de adineauri, adevărate ode de bucurie. Nu s-a gândit nicio clipă că omul acesta a crescut aici, știe limba lor. Dar s-a dumirit foarte repede, pentru că au ajuns la o trăsură cu mai murgi și a auzit dialogul unguresc:

— Megjött, Vaszi?

— Igen, ez a szépkisasszony.

Apoi s-a întors spre ea:

— El îi Ioșca, are grijă de caii, trăsura și căruța liceului. Eu sunt educator și mă ocup și de aprovizionare, împreună cu el, desigur. Mă cheamă Vasile. Mi se zice Vasi.

— Vorbiți ungurește…

— Sigur că vorbesc, am crescut aici, lângă oraș, toți știu ungurește.

— Numai eu nu…

— Nu-i o problemă, o să vă descurcați, cât aveți nevoie. Mai întâi să vă obișnuiți…

Apoi a schimbat din nou câteva cuvinte cu Ioșca, Vasile a ajutat-o să urce în trăsură, s-a urcat și el alături de Ioșca și au pornit la pas. După ieșirea de pe platoul din fața gării, au cotit la stânga și au trecut prin fața palatului zărit de la gară; de aproape, de la poalele dealului, cu capul înălțat ca să-l poată cuprinde cu ochii, părea de-a dreptul o poartă de rai. Foarte curând au trecut peste un pârâu cu un firicel de apă pe mijlocul văii prea largi pentru ce ducea, cu vegetație densă de rogoz, mohor, coada calului, sălcii pletoase pe malurile taluzate, cu alei pavate de o parte și alta. Copitele cailor au răsunat pe podețul de lemn în ritm de tobe leneșe de cântec de leagăn. În câteva minute au întrat în piața largă din fața primăriei și ochii i-au fost captivați de turnul zvelt, de clădirea superbă cu țigle colorate dispuse după reguli geometrice stricte, roșul, albul și verdele alternând și continuându-se ca valurile mării. În clipa următoare, ochii i-au fost răpiți de Palatul Culturii – Kultúrpalotaa reușit să descifreze – cu fresce, basoreliefuri, bovindouri surprinzătoare și țigle de aceeași culoare și dispunere. Trăsura a trecut de edificiul impozant și cu cât înainta, cu atât mai mult își răsucea capul, ca să-l mai admire, deja stătea întoarsă cu spatele și atunci a auzit bătăile grave ale ceasului din turn, ora cinci, ca un bun venit. A zâmbit prima oară de când a pus piciorul pe pământul orașului, mai mult gândului că putea lua bătăile ceasului drept urare de bun venit. Da, credea că venirea ei aici nu avea nimic întâmplător, pentru că firele destinului nu se încurcă niciodată în mâinile providenței. E mai bine să crezi decât să te frămânți fără rost.

Când s-a întors, privirile i-au căzut pe turnurile gemene ale bisericii catolice, zvelte, țâșnind spre zenit cu crucile lor argintii din vârfurile săgeților rezemate pe cupolele verzi în formă de bulb de ceapă. Din unghiul în care se afla față de ele, păreau legate, păreau turnuri siameze, dar știa că așa ceva încă nu s-a zidit niciunde, le-ar fi mers vestea. Cu cât se apropiau, deschizătura dintre turnuri creștea, era clar că flancau simetric, de o parte și alta, nava mare, înaltă, încăpătoare. În firidele arcate cu pătrundere semicirculară ale fiecărui turn au fost amplasate statui, probabil ale sfinților patroni, asta va afla mai târziu. Când se afla în dreptul intrării, cu capul dat pe spate, ar fi jurat că vârful cu cruce ajunge la nori.

Când au cotit la dreapta, privirile i-au căzut pe cealaltă biserică și pe zidul masiv al cetății, pe cele două bastioane vizibile din locul acela. Turnul bisericii, parcă și mai înalt decât la cealaltă, avea patru turnulețe de colț deasupra ultimului planșeu pe care se sprijinea baza hexagonală a vârfului cu laturi triunghiulare năzuind spre închiderea terminată într-un glob lucios de metal. Drumul urca pe lângă zidul cetății, înalt de cel puțin zece pași. De-a lungul lui creșteau în rânduri ordonate salcâmi și arțari tineri, nu erau lăsați să îmbătrânească, probabil, ori au fost puși de numai câțiva ani, după ce locul a fost curățat. Al treilea bastion, spre care se apropiau, părea mai modest, închidea un colț după care zidul pierdea din înălțime. Orașul îi vorbea, toate clădirile, străzile, copacii aveau un limbaj pe care îl înțelegea, era același peste tot în lume, o formă de comunicare inechivocă, nu are nevoie de translator.

— Ajungem îndată, i-a spus Vasile.

Da, parcă și caii și-au schimbat fornăitul, dădeau semne că se apropie de locul la care se întorc pentru hrană și odihnă. Peste câteva minute, după o curbă lină, a văzut clădirea impunătoare cu două etaje. A ajuns la capătul acestei călătorii. S-a supărat pe doamna din tren, deși avea dreptate: era o fugă, iar acum a ajuns într-un loc de oprire. Nu știa dacă va sta ori va relua fuga. Era taina destinului. Improvizațiile providenței.

Au intrat în curte și s-au oprit în fața unei clădiri anexă aflată imediat în stânga primei porți, fără etaj, păreau depozite, dar nicidecum grajduri. A aflat mai târziu că erau într-adevăr depozite, aveau și pivnițe, la capătul clădirii trăgea Ioșca în timpul zilei căruța, dar grajdul se afla în altă parte, nu foarte departe. Vasile a coborât, a ajutat-o și pe Adelina să coboare, a luat geamantanele și i-a arătat cu capul și privirea spre intrarea principală a clădirii. Curtea avea trei trotuare pavate cu dale de beton, venind dinspre cele trei intrări și întâlnindu-se într-un platou larg la intrare.

— Pe aici, vă rog, vă conduc la cancelarie.

A luat-o înainte, sprinten, ca să-i deschidă ușa, au urcat apoi la etaj și s-au apropiat de ușa întredeschisă prin care au auzit o voce energică de femeie muștruluind pe cineva:

— Lasă, mai astâmpără-te, prea e mare tombalăul pentru atâta strâmbătate, nu se hâie școala pentru o fată răsfățată. Pedeapsă, nu moarte!

Vasile a bătut energic la ușă, și-a dres răsunător și glasul, ca să fie auzit. Când s-a făcut liniște, a tras ușa și a poftit-o pe Adelina să intre.

— Ei na, iată-te, în sfârșit. Eu sunt Anastasia, știi, aici eu tutui pe toată lumea, pe mine nimeni. Așa-i regula. Vorbeam despre o copilă prostuță, avem și eleve care stau la internat, nu pleacă în vacanță, pregătim clasele pentru deschiderea anului. Deh, de-ale noastre… Na zi, cum ai călătorit? Prea lung drumul?

A făcut semn să fie lăsate singure. Persoana cu care a vorbit și Vasile au ieșit. Înainte de a închide ușa, au mai auzit-o:

— O să vă cunoașteți după aia, nu intră zilele în sac.

Adelina stătea năucă, nu se aștepta la o primire atât de neobișnuită, dincolo de orice uzanțe, dar plăcut surprinsă și de tonul cald, matern. Mai înainte de a fi apucat să deschidă gura, ca să spună măcar bună ziua, Anastasia a continuat:

— Trebuie să-ți spun că tare m-a mirat că vii aici, de la asemenea depărtare, că ți-ai cerut repartiția aici. Ai două motive, ori ai de ce pleca de acasă, ori vrei să cunoști lumea de aici, de care mă cam îndoiesc. Nu te întreb, nu-i treaba mea, mie nu trebuie să-mi dai socoteală pentru viața și simțirile tale. Uite, m-am gândit destul la astea și acuma le dau glas, se simte că m-am gândit, nu-i așa? În loc să te felicit și să te încurajez…

— Asta faceți, de fapt, vocea caldă e ca un balsam. Nu v-am văzut niciodată, dar deja îmi sunteți dragă.

— Na lasă, ești acuma obosită, o să te duci acasă, adică unde o să stai, o să vorbim multe mai încolo. Zi-mi dacă ți-a plăcut drumul de la gară încoace…

— Foarte mult, orașul mi-a vorbit, mi-a povestit. Chiar m-am gândit că nu ai nevoie de tălmaci…

— Tu o să ai, pentru că nu știi limba celor de aici, foarte mulți n-o știu pe a ta, alții o stâlcesc de-i greu s-o înțelegi. Dar o să te duci la început cu cineva prin oraș, o să străbați târgul însoțită, ca să nu pățești neplăceri.

— M-am gândit să vă cer această favoare.

— Asta nu-i favoare, dragă, ești străină aici, trebuie să am grijă de tine. Oamenii nu-s răi, doar cam mândri, au fost multă vreme stăpâni, și asta lasă urme.

— Am fost avertizată, nu vreau să supăr pe nimeni.

— Asta cu supărarea e cu trei tăișuri, nu știi pe cine ce supără, un cuvânt, un gest, un zâmbet, o privire. O să fii la locul tău și totul o să fie bine. O să-ți fie ușor, o să vezi.

Adelinei îi venea s-o îmbrățișeze, dar simțea că-i mai bine să se stăpânească. Dacă e precum o simte, bună la suflet, va veni și vremea acestei îmbrățișări acum amânate.

— Am înțeles că știi franceza, da?

— Da, o vorbesc bine, am fost și în Franța, am prieteni francezi, cu care mi-am verificat frecvent cunoștințele.

— Îți spun, pentru că s-ar putea să fie nevoie s-o suplinești din când în când pe Edith, profesoara de franceză, e bătrână și bolnăvicioasă. Sau să-i iei locul dacă, Doamne ferește…

— Sper că nu va fi nevoie…

— Dar să lăsăm astea, prea te-am năucit, mai e mult până acolo. O s-o chem pe Evelina, ca să te conducă la palat, că o să locuiești la palat, o să împarți o cameră cu o profesoară, o să-ți placă, o să vezi.

Adelina a făcut ochii mari la auzul cuvântului palat, nu știa dacă e o ironie ori chiar va sta într-o odaie scumpă de casă mare, numai să-i ajungă banii de chirie. Uimirea de pe chipul ei nu putea să-i scape unei femei ca Anastasia, care dădea impresia că știe tot ce mișcă în lume, în preajmă cu asupra de măsură. A luat clopoțelul de pe birou și l-a scuturat energic, să fie auzit până în capătul coridorului, poate în toată școala.

— Nu face ochii mari, nu glumesc. E casa unui aristocrat, un conte, poate baron, nu știu sigur, care a plecat din țară după unire, statul i-a cumpărat casa și a repartizat-o liceului ca locuințe pentru personal. Acolo o să stai, e cu boierie, trei apartamente, deh, avea familie mare, oaspeți simandicoși, obraze subțiri, ăștia țineau pasul cu Viena… dădeau averi ca să meargă la concerte, la teatru în capitala lor, am fost și eu o dată, fain, n-am ce zice… Unde mai pui moda băilor termale. Na, da’ prea de tot te zăpăcesc, sar de la una la alta.

S-a deschis ușa și a revenit doamna de mai înainte. Anastasia a făcut de data aceasta prezentările și a dat dispozițiile pe care le-a repetat, probabil, pentru că erau laconice ca niște ordine de cazarmă, dar blânde. Evelina a dat din cap, știa ce avea de făcut. Vasile aștepta în holul de la intrare, cu geamantanele pregătite lângă picioare.

— Ne ducem pe jos, e foarte aproape, trecem strada și urcăm puțin pe Trébely, acuma îi zice altfel, dar obișnuința se schimbă greu, aici și mai greu decât în altă parte.

Palatul își merita numele. Clădirea robustă cu un etaj în stilul barocului târziu, cu ferestre înalte cu cercevele, zidurile decorate cu ceramică în tonuri maronii, verzi și ocru pe colțuri și în drepturile pervazurilor, acoperișul înalt în mai multe ape, cu lucarne ca niște ochi ușor mijiți, intrarea largă cu arcadă, cu pasaj amenajat pentru trăsuri, toate vorbeau despre viața de lux a celor care au construit-o și au locuit-o destul de multă vreme.

Adelina se apropia încet, admira construcția și se întreba dacă va afla vreodată poveștile celor care au visat între zidurile ei, dacă somnul și zilele ei vor avea liniștea pe care o speră. A intrat cu dreptul, mica ei superstiție, intră și ieși cu piciorul drept înainte, ca să te însoțească paza bună. Au urcat la etaj. Evelina a bătut la ușă.

— E deschis, a strigat o voce de alto.

— Vino să ți-o prezint pe colega ta, Simina, a spus Evelina de îndată ce au făcut pasul în cameră.

De după un paravan de stofă grea, fixată pe un cadru de lemn cu picioarele prinse într-o talpă dreptunghiulară, care despărțea două paturi de lemn masiv a apărut o tânără cu față de copil și ochi mari, cu privire caldă, ziceai că abia dacă a trecut de șaptesprezece ani, deși avea cu zece mai mulți, s-a proțăpit glumeață în fața Adelinei, și-a desfăcut brațele și aștepta să i se răspundă cu o îmbrățișare, gest pe care l-a dus ea la capăt fără să stea mult pe gânduri.

— Eu sunt Simina Dulcu și sper să mă suporți ușor, nu fac multă gălăgie când nu sunt acasă. Asta e glumă, desigur, dar din toată inima, bine ai venit.

— Mulțumesc, sunt Adelina, o să-mi facă bine un ton glumeț.

— Vă las, a spus Evelina, arată-i tot ce trebuie să știe, spune-i rânduiala. La revedere.

— O să se obișnuiască repede, să știe unde-i patul, buda și bucătăria, restul nu-s importante, a râs Simina.

Adelina era de-a dreptul surprinsă. De când a pus piciorul pe peron, a dat numai de oameni amabili, de voci neumbrite, Vasile, Anastasia, iar acum Simina, tratând parcă totul cu o detașare de stăpâni ai vieții, lăsând impresia că nimic nu este mai presus de puterile lor, că nimic nu-i poate surprinde și doborî, spre deosebire de ea, cu neagra ei melancolie și gândul de a-și pune fragilitatea să înfrunte lumea, față-n față zmeul și furnica. Îi venea să râdă. Era un sentiment reconfortant, despovărător, de parcă s-ar fi desprins dintr-un lung coșmar. Dar nu s-a putut stăpâni să nu speculeze că doar visează că s-a trezit din coșmar. Că totul e continuare, că nu se poate merge decât înainte, că nu poți ocoli pe drumuri line, că nu poți cârmi cu viața pe unde te simți mai în voie și mai bine. De unul singur nu există decât o împlinire amăgitoare, doar un simulacru de liniște, împăcare, calm lăuntric. E drumul spre renunțare, de fapt, e drumul lung și ocolitor spre nepăsarea de sine și de viață. Cine ajunge acolo nu mai are viitor și a lăsat în urmă un trecut stricat. E neagra supărare pe soartă.

N-a râs, deși flecăreala Siminei îi dădea o senzație de spectacol de varietăți.

— E faină casa asta, îți place, nu-i așa? Și mie, și nici nu ne costă cine știe ce, statul ne ține aproape pe gratis, nu știu până când, dar acuma e bine. Mare boier a fost stăpânul ei, cine știe pe unde-i acum, să fie sănătos. Mulți de aici a trebuit să mai scurteze șnurul de la morgă, dar capriciile istoriei sunt și pe persoană fizică, mai ales când ai ce pierde. Nu-i ca pentru săraci, ia-i palmele goale… Dar ce m-a apucat să-ți torn prostii, ești obosită, hai să te ajut să-ți desfaci bagajele, să te aranjăm în dulap, să-ți arăt cum să umbli la baie, să-ți ofer o cină și să te las să te culci…

— Nici nu știi ce-mi place să te ascult. Sunt într-adevăr obosită, dar aș mai sta să aflu câte ceva despre cei de-aici… de la școală, mai ales, că de restul voi avea timp…

— Și cu cei de la școală, o să-i cunoști, oameni de treabă, cu două excepții, ca să funcționeze regula… ca peste tot. Cu Anastasia să nu-ți faci probleme, dacă știi să-i dai ascultare. Dar o să te oblige ea să te dai pe brazda ei… E directoare de la început, își face veacul acolo, că nu are familie, ce altceva să facă.

— E de aici? Sau cum a ajuns aici?

— Chiar că nu știu de unde e, dar clar că-i din Ardeal, știu că a fost la pension la Alba și la Pesta, a studiat poetică, istorie, filosofie, cursuri de sanitară, a fost și pe front în spitale de campanie, dar toate acestea sunt mai mult ca să le știm noi… Nici nu contează, de fapt, ea nu ține ore, conduce școala și ne ține pe noi sub papuci, treabă deloc ușoară…

— Bine că există măcar o școală de fete, să învețe cititul, religia, lucrul de mână, desenul, vreo limbă străină…

— Da, e bine și așa până la mai bine…

— Ce să facă o femeie slabă?

— Ce face orice om. Dar flecărim degeaba… Las’ că le vine vremea la toate. O să ne cunoaștem și o să-ți zic mai multe. Știu că ai venit din Iași, eu am venit din Ploiești, m-am întors, de fapt, acasă, ai mei se trag de lângă Cluj, dar au plecat la țiței, tata e inginer geolog. Ei au rămas acolo, o să mai stea câțiva ani, mai am frați, prevăd că unii n-o să se mai întoarcă niciodată aici. Eu predau gramatică…

Și oricât de obosită era Adelina, au stat de vorbă până seara târziu, și după ce s-au vârât în paturi. Simina s-a oprit numai după ce și-a dat seama că din patul de dincolo de paravan nu mai răspunde nimeni. Adelina a fost furată de somn. Așa s-a sfârșit cea mai lungă zi din viața Adelinei. O zi ca o răscruce. Dacă ai luat-o în direcția bună, ajungi la un liman; dacă ai greșit, trebuie să te consideri norocos când dai doar de o fundătură care te obligă să faci ori drumul îndărăt, ori să te resemnezi definitiv, să te dai bătut. Pentru că la capătul unui drum greșit ales poate sta și prăpastia.

*

Au urmat câțiva ani lungi, mult mai puțin prăpăstioși decât s-a așteptat că va avea de înfruntat în locul atât de străin pentru ea. Munca de supraveghetor nu-i cerea cine știe ce abilități, doar bunăvoință și minima severitate ca fetele să-și facă treaba, să învețe la orele de meditații și să-și trimită mai puține bilețele pe sub bănci. A suplinit de multe ori lipsa profesoarei de franceză, femeie în vârstă și bolnăvicioasă, a învățat obiceiurile și rânduiala zonei, s-a plimbat prin oraș și a cunoscut locurile, clădirile, obișnuințele oamenilor. După o vreme, a început să înțeleagă și cuvinte din limba lor clipocitoare, cu sonorități străine pentru ea, nu le rostea mai pocit decât le spuneau ei pe cele românești, dar câtă vreme ai mâini, ochi, cap, umeri, poți arăta, gesticula, zâmbi, te poți încrunta și îți poți miji ochii, te poți înțelege aproape cu oricine. Adică poți transmite și primi informațiile minimale trebuitoare pentru a viețui între oameni, cele absolut necesare pentru a evita conflictele, însă insuficiente, desigur, pentru dialogul intimităților și al gândurilor înalte.

În primul an de ședere la Oșorheiu a făcut numai câteva plimbări la sfârșit de săptămână, ca să cunoască orașul, să afle ce se găsește demn de ținut minte în burgul atât de exotic pentru ea, să cunoască așezarea lor și felul în care comunică străzile, ca să nu piardă niciodată direcția bună. Făcea aceste plimbări cu Simina, care se străduia să fie mai mult decât colegă de cameră. Lucrul acesta îi făcea plăcere, deși nu încuraja confesiunile ei, pentru că nu-i putea răspunde în același fel, ale ei se opreau la lucrurile exterioare ale vieții, la narațiuni care n-o implicau emoțional și sentimental. Își apăra zestrea de secrete cu lacăte mari de tăcere. Simțea că nu-i poate împărtăși nimănui sentimente pe care nici celui îndreptățit nu i le-a mărturisit, pentru că între ei s-a aflat mereu un obstacol pe care nu l-au putut îndepărta nici el, nici ea, iar împreună n-au încercat.

Marea ei bucurie au fost concertele filarmonicii, cântau miraculos și aveau mereu câte un invitat celebru, evenimente care puneau târgul pe jar, era fierbere și foială, pentru că greu găseai un bilet, deși sala de concerte a Palatului era încăpătoare, dar erau oameni care nu lipseau de la nicio reprezentație, aveau lojele plătite pe un an întreg, alții abonamente pe locurile cele mai râvnite. Când nu găsea bilete la sală, nu ezita să urce la galerie. Publicul concertelor era educat, cu aer aristocrat, deși era multă lumea burgheză pe holurile somptuoase, migălos și rafinat decorate. La teatru nu avea cum să se ducă, trupa locală de amatori, ca și cea care venea frecvent de la Cluj jucau în limba maghiară. Teatrul de la București a făcut un singur turneu în oraș, la vreo doi ani după venirea ei, dar au rămas locuri goale și în prima zi de spectacol, unde mai pui că la galerie nu era nimeni. A doua zi, primăria a oferit locurile gratuit elevelor școlii, ca spectacolul să nu se contramandeze. Elita orașului și intelectualii români, funcționarii aduși pentru schimbarea administrației reprezentau un număr prea mic pentru a se putea transforma în public.

Altă bucurie a fost biblioteca deja celebră a contelui Teleki, unde se găseau în original operele faimoase ale literaturii franceze, traduceri după cele mai bune cărți ale secolelor anterioare, cărțile Italiei și ale lumii germane își așteptau în fiecare zi cititorii. A văzut în câteva rânduri pe viu, ocazii speciale, și renumitele aristocrate unguroaice, contese, baronese, la balurile de la finalul anului ori cele organizate la marile sărbători. Simina, descurcăreață cum era, a reușit numai ea știe cum să facă rost de invitații la Palatul Apollo. Deși au îmbrăcat ce aveau mai bun, i se părea că sunt niște cenușărese. Moda Vienei și a Parisului făcea valsul strălucitor. Dacă nu ai fi fost cu picioarele pe pământ, îți puteai imagina că te afli în centrul lumii. Târgul Oșorheiului s-a aflat mereu, cel puțin așa se spunea, la concurență cu Clujul, unii considerau chiar – toți erau de-ai locului, desigur – că-i puțin mai în față prin rangul și numărul aristocrației autentice. Le-a văzut, le-a admirat, dar nu era lumea ei, nu era locul în care să se fi simțit confortabil și n-a râvnit nicio clipă să facă parte din ea.

La aproape trei ani de la venirea ei aici, a rămas pentru o vreme singură în camera spațioasă, pentru că zvăpăiata de Simina și-a zis că soarta de fată bătrână nu-i de râvnit, că Zoli al ei e o soluție mai bună decât căinarea de sine ori întoarcerea în regat, unde nu-i deloc sigur că mirii stau pe marginea drumului, ca să ai de unde alege. O rupea și el pe românește, iar Simina vorbea ungurește aproape ca o nativă, greu puteai să-ți dai seama că e de altă limbă.

În viața Adelinei nu s-a schimbat aproape nimic. Se simțea foarte bine aici, n-o cicălea nimeni, nu încerca să se facă stăpân pe viața ei. Nu dorea să se întoarcă acasă, cel puțin nu în anii care urmau, chiar dacă profesorul nu mai era la Iași și a trecut destulă vreme ca lucrurile să nu mai fie atât de tulburătoare ca atunci când a simțit că trebuie să plece. Lăsa în seama inimii și decizia următoare. Sau a providenței. Ea nu avea decât să aștepte, știa, mai bine spus presimțea, că țesătura destinului o duce spre liman, așa cum fluviul își duce apele spre deltă și mare.

Pentru ea, timpul destinului n-a fost grăbit. Mai trecuse un an, Simina a născut un băiat frumușel, bulgăre de aur, blond de pictat. Și părea fericită, era fericită. Și asta îi dădea chef de vorbă, turuia și gesticula mereu bine dispusă, râdea și-i însenina pe cei din preajmă. Fata veselă pe care a cunoscut-o a devenit o doamnă a dialogului lejer, dar nu frivol. Avea o spontaneitate de invidiat, nu rănea niciodată, nu se supăra, era un balsam viu.

Se afla la ora de meditație, elevele erau atente la buchisirea unui text francez, doar câte un mic oftat de necaz și foșnetul foielii în bănci ținea atenția trează. Atunci s-a deschis ușa sălii și Anastasia și-a băgat capul cărunt deja, acoperit de pălăria de paie cu panglică legată în două bucle, cu capetele trecând ușor peste marginea îngustă.

— Las-o pe Ileana în locul tău și hai la cancelarie.

A tras ușa după ea, fără s-o închidă, asta însemna că o așteaptă pe coridor, ca să se ducă împreună, între timp explicându-i motivele pentru care o scoate de la oră. Îi știa obiceiurile, nu era prima oară. Când a ieșit și a închis ușa, Anastasia a luat-o de braț și se sprijinea mai apăsat decât altădată pe mâna ei. „Îmbătrânește mai repede decât te-ai aștepta”, i-a trecut prin cap, dar n-a făcut decât să-i zâmbească, de parcă ar fi vrut nege că s-a gândit la așa ceva.

Cum îi era obiceiul, a început:

— Ai primit o telegramă, sper să nu fie nicio problemă. E de la București…

— Nu-i de acasă?

— Nu știu cine ți-o trimite, poate fi careva dintre ai tăi, dus acolo…

— Nu cred, dar vom vedea.

Mama ei era prea bătrână pentru a călători la asemenea depărtări, unde nu avea nici rude, nici treabă de vreun fel, mătușile stăteau la conacul de la țară, împăcate cu gândul de a-și aștepta sfârșitul, iar verișorii pe care îi avea erau prinși, după știrea ei, în alte părți de lume, greu de presupus să ajungă acolo. Nu i-a spus nimic Anastasiei, dar o presimțire a făcut să-i zvâcnească inima. De mulți ani, profesorul s-a dus la București, alegând o altă direcție decât ea, dar nu era o fugă, ci o treaptă pe care o urca în viață. Nu în suflet. Dar asta o știau puțini, poate numai trei oameni.

Cu pași mici, au ajuns la cancelarie. Anastasia nu și-a schimbat de-a lungul anilor nici felul de a vorbi, nici felul milităros de a ține în mâini treburile școlii, deși lăsa tot mai mult să se vadă și micile ei slăbiciuni, simpatiile pentru unii și alții. Iar Adelina se afla printre cele îndrăgite și cu un dram de compasiune, pentru că presimțea că va împărtăși soarta pe care a avut-o ea, poate din același motiv. Nu a descusut-o niciodată, deși devenise mult mai atentă la ce face, de unde primește vești, fără să fi aflat însă ce a împins-o spre această parte de țară. Acum avea presimțirea că se află în fața unui deznodământ iminent.

— Asta e, i-a întins telegrama.

Adelina a rupt banderola de hârtie ca un plic protector, a despăturit hârtia și a citit: „profesorul grav bolnav. stop. are nevoie de tine. stop. te cheama necontenit. stop. clipe de viata si moarte. stop. vino urgent la bucuresti. stop. elena”.

A îngălbenit. Era aproape cuvânt cu cuvânt mesajul care i-a țâșnit din subconștient în timp ce traversau coridorul. Dacă cineva i-ar fi cerut să spună ce conține, fără să fi văzut o literă măcar, ar fi spus aceleași cuvinte, poate în altă ordine. Dar asta n-ar fi schimbat nimic, nici urgența, nici premoniția, nici sentimentul că a mai trăit clipa aceasta în avans, în mod inconștient, într-un fel inexplicabil, mistic, dar real până la suferință.

Mâinile i-au căzut inerte pe lângă corp, ochii i-au fugit spre depărtări din alt spațiu, alt timp. Dintre degetele care au slăbit strânsoarea, hârtia a alunecat și a căzut ca o frunză moartă, pe un drum în spirală, la podea. Toate simțurile îi erau în altundeva, altcândva. Poate a căzut din nou în starea în care a văzut conținutul telegramei în clipa în care textul a fost conceput și dat telegrafistului. Avea sentimentul că ea însăși a fost telegrafistul care a transmis semnalele.

Anastasia a ridicat telegrama și a pus-o pe birou. N-a spus nimic, vedea, simțea furtuna din sufletul fetei, știa că singurul lucru bun e să tacă. Sau tăcea pentru că a simțit, instinctiv, că în clipa aceea a apărut ceva de dincolo de fire, care nu folosește cuvinte ca să spună totul.

După câteva clipe, care puteau să fi părut foarte lungi, Adelina i-a spus:

— Trebuie să mă duc la București. Mă așteaptă. E în agonie. Am simțit că mă va chema. Nici nu se putea altfel. Trebuie să-i duc ceva ce e la mine, deși îi aparține.

Anastasia încremenise. Simțea că preajma s-a schimbat brusc, că a pătruns în lume ceva copleșitor, e atât de prezent că îți taie răsuflarea, nu-l vezi, dar parcă-i simți mâna așezată pe umăr. Și nu numai atât, te năucește, te înfricoșează, dar te simți bine, nu vrei să dispară.

— Mâine dimineață e un tren la Brașov, duce două vagoane pentru București.

— De unde știi…

— M-am uitat mai demult. Trebuia să știu.

Adelina a luat telegrama de pe birou, s-a îndreptat spre ușă, de unde s-a întors către Anastasia, rămasă încremenită în aceeași tăcere.

— O să vă spun totul după ce mă întorc.

*

Dar Adelina nu s-a mai întors. A venit în locul ei o scrisoare pentru Anastasia, care lămurea câteva lucruri, dar nu era nici pe departe o carte deschisă, din care n-a înțeles totul, cum se aștepta, dar care îi întărea convingerea că există oameni pentru care și regulile tainice ale universului sunt uneori abolite. Altfel lumea și-ar pierde sensul miraculos de a fi, i-ar seca izvorul de speranță.

Dragă doamnă Anastasia,

Am promis, dar nu mă mai întorc. Destinul vrea altfel, iar eu nu mă împotrivesc. Am anunțat deja ministerul, am lăsat cererea de eliberare și postul de educatoare a devenit vacant. M-am întors la Iași împreună cu doamna Elena, a venit și mama de la conac, vom încerca să încropim un mod de trai în care să simțim cât mai puțin povara zilelor deloc ușoare care ne așteaptă. Dar nu suntem singure, nici n-am fost vreodată, doar ni s-a părut ori am crezut că universul din preajmă e pustiu.

Vă rog să-i spuneți Ilenei să-mi strângă lucrurile și să mi le trimită la adresa de pe plic, iar pe dumneavoastră vă rog să rețineți din salariul meu banii de cheltuială.

V-am rămas datoare cu o explicație. După moartea profesorului am avut senzația că aș putea cuprinde în câteva fraze tot ce aș avea de spus despre mine și sentimentele mele, însă adevărul e că numai sufletul e în stare să resimtă simultan toate zilele în care am trăit, numai mintea poate strânge într-un singur ghem toate cuvintele care ne spun povestea, dar pentru alții trebuie să deșiri din nou întregul fir.

Când am plecat, încă nu știam că surghiunul meu voluntar s-a sfârșit, altfel mi-ar fi plăcut să-mi iau rămas bun cu o îmbrățișare de recunoștință, locul căreia nu poate fi ținut de nimic. Scrisori, cuvinte, depeșe, oricât de multe și de sincere ar fi, nu pot substitui atingerea pielii de piele și strânsul în brațe. Vă îmbrățișez în gând, dar îmbrățișez doar o imagine dragă. Chiar și așa, sper să simțiți că v-am cuprins.

L-am iubit pe profesor. M-am îndrăgostit de el când eram doar o copilă și mă ținea pe genunchi. Venea la noi, prieten de familie, ca să petreacă ore de discuții cu tatăl meu și să deguste împreună un vin de soi bun. Nu știu când s-a transformat prietenul tatălui meu în iubitul meu tainic. Dar cu timpul și-a dat seama și el că felul meu de a-l îndrăgi nu e al copilului care primește acadele. Și și-a rărit vizitele la noi și evita să rămânem numai între noi. La început m-am supărat, desigur, pentru că încă nu puteam judeca lucrurile și în consecința lor, luam totul ca pe un refuz, adică lucrul pe care nu-l accepți la ființa iubită. Dar sentimentele mele, cu oricâtă stângăcie exprimate, i-au atras atenția și a încercat să le risipească prin mici parabole de morală care aveau exact rezultatul opus. În timp ce deveneam o domnișoară destul de frumoasă ca să atragă privirile bărbaților, am simțit o schimbare și în privirile lui, o admirație pe care nu reușea s-o mascheze pe de-a-ntregul, oricât s-ar fi străduit, o privire trădătoare din care am dedus că nu-i sunt indiferentă, poate chiar mai mult, deși nu îndrăzneam să sper chiar atât de mult. Dar foarte curând l-am văzut fâstâcindu-se în prezența mea, roșind, scăpând șirul cuvintelor, semne pe care nu le puteam interpreta decât în favoarea mea. Și am avut dreptate, s-a îndrăgostit de mine ca un adolescent, deși era bărbat în floarea vârstei, o vârstă care în mod normal nu mi s-ar fi potrivit. Dar dragostea nu citește anii nimănui.

Apoi a găsit o cale de fugă, deși nu mi-am dat seama că o caută. A plecat în străinătate la o specializare. N-a venit să-și ia rămas bun, m-a supărat și m-a îndârjit, căci fuga lui era cea mai grăitoare dovadă a dragostei. Fugea cu gândul de a nu-mi strica viața, credea, probabil, că mi-ar deveni povară în anii mei cei mai frumoși, nu-și dădea seama că anii mei cei mai frumoși ar fi fost alături de el. Plecarea lui m-a închis în disperare. Orice mănăstire ar fi fost mult mai ușor de părăsit. Am refuzat viața, crezând că va reveni, aflând. Dar a rămas mulți ani departe, iar când a revenit nu mai era singur, era căsătorit și avea o fiică. Puținele dăți când ne-am văzut n-au făcut decât să-mi sporească dorința de a nu fi. Dar niciodată, nici cu gândul, n-am vrut să năruiesc ce a construit și nu i-am mărturisit niciodată simțirile. N-a făcut-o nici el. A venit apoi moartea bunului meu părinte, care m-a afundat și mai mult în amărăciune. Au fost ani în care întâlnirile, puține, mă îmbolnăveau. Atunci am căutat eu o cale de scăpare. Așa am ajuns la Oșorheiu, un liman pe care l-aș putea considera salvator. Vindecător va fi doar ultimul.

Doamna Elena a aflat ceva, a simțit ceva. Pe patul agoniei, el îmi rostea, în delir, numele. Mă chema. Ea a avut tăria sufletească de a mă chema, din dragoste pentru el. Când am ajuns și i-am prins mâna, s-a cutremurat. „Am venit”, am rostit în gând. A tras adânc aer în piept, a suspinat și ne-a lăsat pe chipul brusc înseninat un surâs. Așteptarea lui s-a sfârșit. A noastră nu știm ce căi va urma.

Primiți îmbrățișarea mea,

Adela.

Anastasia a lăsat scrisoarea pe masă. Stătea cu ochii pierduți în gol, îi veneau în suflet și-n minte amintiri de demult. Deși Adelina nu-i spunea ce trebuia să-i ducă profesorului, nu era greu de aflat, știa și ea din altădată: gândul ei bun, sufletul, dragostea, dezlegarea, dreptul la moarte.

[Vatra, nr. 12/2025, pp. 16-25]