Jurnalul Anei Blandiana, apărut în 2023 și retipărit un an mai târziu, a avut soarta excepțională a mesajul dintr-o sticlă, aruncat în mare: înghițit de valurile timpului și regăsit, în aparență cu totul întâmplător, trei decenii mai târziu. A fost scris într-un timp al crizei – creatoare și existențiale și recuperat tot într-un timp al crizei – de data aceasta una medicală.  Pandemia, cu tot tragismul ei, a încetinit ritmul caruselului cotidian, ne-a  sustras obligațiilor zilnice, prin izolarea în propriile case, ceea ce, în cazul multor scriitori, a echivalat cu scormonirea printre caiete și manuscrise vechi, cu surpriza redescoperirii unor texte de mult lăsate în uitare.   

Senzația de hiperrealitate pe care o încearcă Ana Blandiana la relectură, transformă jurnalul într-o operă aproape ficțională. Lucrarea memoriei, în peste 30 de ani de viață scurși de la scrierea celor 4 caiete e atât de puternică, încât autoarea trăiește un sentiment intens de alienare, nerecunoscându-se decât vag în însemnările începute în 31 august 1988 și încheiate în 12 decembrie 1989. Criza identitară se adâncește, pe măsură ce autoarea parcurge caiet după caiet, căci  existența cotidiană, contextul social și zbuciumul Blandianei de la 45 de ani îi par aproape ireale 30 de ani mai târziu, când, ajunsă la vârsta senectuții,  se recitește cu o uimire amestecată cu spaimă, cauzele acestei stări contradictorii având, potrivit explicației din prefață, o dublă  natură: în primul rând,   nerecunoașterea în propriul scris: „n-am recunoscut nimic, nici ceea ce relata, nici faptul că aș fi scris-o eu, o viață pe care nu mi-o aminteam, dar care mi se părea tulburătoare și, prin necunoscutul pe care îl conținea, fascinantă” și, în al doilea rând, riscul pierderii totale a „documentului” acelei perioade, prin însăși acțiunea de eroziune a timpului, care a estompat până la ilizibilitate pasta pixurilor de proastă calitate, riscând să (re)azvârle totul în neant. Revitalizarea prin relectură și redactarea electronică se dovedesc a fi  singurele căi de salvare nu doar a unui text, ci a unei identități.                                                    

Într-o altă scriere autobiografică a Anei Blandiana, „Fals tratat de manipulare”,  apar episoade care se vor regăsi și în jurnal, dar  în registre diferite: „repezindu-mă să pun textele față în față, s-a dovedit că cele două relatări ale aceleiași realități – chiar dacă semnificau mai mult sau mai puțin la fel – erau făcute cu fraze, cuvinte, ritmuri și accente diferite, ele au fost scrise de două ori, fără să știe una de alta, fără să-și bănuiască una alteia existența nici în viitor, nici în trecut.” (p.9) Diferența de ritm era inevitabilă, căci notația febrilă, zilnică, la cald, a trăirilor și impresiilor unei zile se află la ani lumină de rememorarea unei felii de viață, asupra căreia s-a exercitat acțiunea de continua selectare a memoriei. Curios rămâne faptul că, o scriitoare atât de atentă la timp, atât de fascinată de mecanismele memoriei, a uitat, pur și simplu, de jurnalul ultimului an trăit sub presiunea și opresiunea imensă a regimului comunist. Să fi fost un mecanism de autoapărare, activat imediat după momentul decembrie ʼ89, care a expulzat jurnalul acelui timp, trăit la cote alarmante, la limita toleranței psihice? Să fi fost faptul că Ana Blandiana însăși, implicată în atâtea proiecte de reconstrucție a unei societăți civile și voce inconfundabilă, de certă autoritate a ei, a întors spatele acelui timp, ca o revanșă a prezentului asupra unui trecut umilitor? Ea nu ne spune, dar regăsirea acestui jurnal – capsulă e o formă a reconciliere cu propriul trecut, a Anei sufocate, al cărei urlet existențial trebuia mereu strunit, chiar și în paginile unui jurnal, singura redută care-i mai rămăsese accesibilă după interdicția de publicare, cu Ana – activista pentru o societate deschisă, democratică, liberă de după ʼ90. Prin decizia de a publica jurnalul, sub titlul sugestiv Mai-mult-ca-trecutul, această reconciliere a celor două Ane se produce, jurnalul însuși devenind puntea între ceea ce par a fi două emisfere între care comunicarea se întrerupsese, între două identități fracturate de istorie. Dar jurnalul se propune nu doar ca un corpus collosum, cu rol de unificare, ci și ca document, ca restituire a unui timp infernal, trăit sub zodia terorii. Devenită persona non grata, „concediată” din redacția României literare, pusă la index cu interdicție de publicare, Ana Blandiana resimte acut, în prima etapă a acelei perioade fatidice, umilința. Și toate astea, din pricina fricii paranoide a unui regim opresiv față de personajul inofensiv  al unei cărți pentru copii – Motanul Arpagic, cel ironizat pentru că-și cultiva narcisismul, beat de cultul propriei personalități. O vreme, chiar și Blandiana e mirată de lectura în cheie subversivă a cărții. Se pare că nu și-o propusese, cel puțin nu în mod conștient și nu înțelegea de ce i se aplica o pedeapsă atât de aspră. Iată o notă din 1 sept. 1988, la o zi după ce realizează care-i este noul statut profesional, deznădejdea acelei zile însoțind jurnalul până la încheierea lui, cu doar câteva zile înaintea căderii regimului:  Ne întoarcem acasă încet, obosiți, deprimați deodată nu atât de situația noastră, cât a tuturor, de murdăria, de mizeria, bădărănia, aglomerația de pe peroane, urâtul devenit obișnuință și sărăcia, devenită unitate de măsură. (p.35). Apoi, temele jurnalului par să se stabilească definitiv: existența cotidiană, cu micile, dar epuizantele provocări ale traiului zilnic, supravegherea constantă, generatoare de mari anxietăți, speranța într-o solidaritate de breaslă a scriitorilor de la România literară,  care nu se mai produce, poeta fiind, de fapt, tot mai marginalizată, până în punctul în care vechi amici literari evită s-o mai salute pe stradă sau îi bagatelizează situația (v. reacția lui Marin Sorescu), dezamăgirea în fața lașității, sordidul ultimului an al regimului Ceaușescu, relația trainică de cuplu, cu un Romulus Rusan prevenitor, ultraprotector, căruia veghea constantă aproape îi anihilează dispoziția de a scrie, evadările de sfârșit de săptămână, sau pe perioade mai lungi la Comana, unde cuplul deținea o casă veche și un petic de pământ, ulcerul, care pare o somatizare a fragilității psihice, bătălia interioară pentru a smulge zilei ore pentru scris la jurnal, dar și la romanul în lucru Arta fugii și, apoi, la o antologie din propria poezie.                                                                                

Dacă, citit dinspre prezent, jurnalul este o restituire și un document al epocii, pentru perioada în care a fost scris e un substitut de operă, un colac de salvare și o formă de sfidare a absurdului care, astfel, devine suportabil. Când ușile par să se închidă la București, iar capitala devine un loc din ce în ce mai ostil și mai nefrecventabil, cuplul Blandiana-Rusan o ia pe calea pribegiei.   În timp ce drumurile la Comana sunt tot mai dese, nu lipsesc nici călătoriile prin țară, fie la Oradea, unde se stabilise mama sa, fie în mediul rural, unde descoperă mari parveniți, fapt care-i provoacă pagini remarcabile de monografie a satului,  fie la Cluj, singurul oraș unde se simte printre prieteni – sunt evocați cu multă căldură Ion Pop, Marian Papahagi, Aurel Sasu – și asupra cărora nu planează suspiciunea unor intenții ascunse. Duplicitatea semenilor, trădată de mici gesturi, ocheade sau sfaturi aparent bine intenționate, i se pare cea mai grotescă formă de mutilare morală. În climatul tot mai toxic al acelor luni, cei mai antipatici îi devin cei care o dojenesc părintește, după manifestarea compasiunii de complezență, pentru gestul nechibzuit de-a fi devenit atât de transparent subversivă în poemele care-l aveau ca protagonist pe Motanul Arpagic. Întrebată deseori „De ce ai scris cartea? Ce-a fost în capul tău?”, poeta alege tăcerea, căci nu merită să te explici celor care nu înțeleg că poetul nu se poate trăda pe sine și trebuie să-și rostească propriul adevăr. Deseori în jurnal apar aceste note amare, pe marginea compromisurilor pe care semenii, scriitori sau doar simpli admiratori – căci interdicția apare într-un moment foarte bun al carierei poetei – le fac, pentru a nu-și asuma niciun risc, într-o completă obediență și ambiguitate morală: Ca și Oltiței, la aceeași întrebare, n-am știut ce să-i răspund, pentru că în limba mea eram sigură că n-ar fi înțeles și nu eram sigură că adevărul meu putea fi traductibil în limba lui. Asta nu înseamnă că întrebarea lui nu mi-a făcut rău, un rău cu atât mai mare cu cât mai greu de înțeles. (p.249)                                                     

Încercarea poetei de a se reabilita, prin scrierea unei scrisori, concepute ca un drept la replică, adresate lui Nicolae Ceaușescu, pe care încearcă s-o plaseze, apelând la rețeaua de cunoștințe din C.C. a lui Augustin  Buzura, se întoarce împotriva ei când soția lui Pleșu îi spune, cu sinceritate, că circulă zvonul potrivit căruia i-a scris o scrisoare compromițătoare lui Nicolae Ceaușescu, implorând clemență. Oripilată de zvonurile defăimătoare, Blandiana va multiplica scrisoarea în cursul zilei de 1 martie 1989 și o va depune ea însăși, în ziua următoare,  la sediul mai multor instituții: la C.C., la „Ștefan Gheorghiu”, la Uniunea Scriitorilor (condusă de D.R. Popescu, creionat ca un infam complice al regimului), apoi la România literară, unde e martora unei scene de un absurd colosal. Redactorul-șef adjunct, poetul Ion Horea, se dezlănțuie împotriva întregii redacții, care susținea publicarea scrisorii, argumentând că singurul gest onorabil al poetei ar fi fost un articol din partea ei îndreptat împotriva Europei Libere, care-i luase apărarea, declanșând tot scandalul intern și internațional.                                                            

Totuși, gestul ei nu rămâne fără ecou și poeta e invitată foarte ceremonios, în 15 martie, la sediul C.C. pentru o întrevedere cu șefa instituției, Emilia Sonea, cea vinovată de retragerea cărții de pe piață și care, reclamând-o la E.C., declanșase interdicția generală. Audiența era crucială pentru destinul ulterior al poetei. Ana Blandiana creează o pagină remarcabilă de teatru al absurdului, recreând întâlnirea în cele mai mici detalii, cu inflexiunile vocale, gesticulația, mimica și limbajul corporal ale adversarei, captate în întregime. Tonul nu e revanșard, deși portretul Emiliei Sonea nu e lipsit de accente caricaturale. Confruntarea e un veritabil rechizitoriu, care nu se desfășoară în beciurile Securității, ci într-unul din birourile C.C.,  cu Ana Blandiana așezată de o parte a mesei, în penumbră, și E.S și secundul ei, Petre Ispas, de cealaltă.  Duelul verbal începe cu amabilități din partea Emiliei Sonea, dar pe parcursul discuției, tonul ei se îndârjește și atinge un maxim de intensitate, când își iese din rol, simțind că negocierile cu „inculpata” nu merg cum se așteptase și aceasta nu va fi dispusă să accepte compromisul de a se autocenzura. Condiționarea publicării de promisiunea cenzurii autoimpuse („dacă veți publica din nou, va trebui să vă gândiți mult mai bine la ceea ce scrieți”), nu o miră pe Ana Blandiana, care își susține dreptul de a scrie în limitele impuse de propria conștiință. Efectul nu întârzie să apară, deși e mai degrabă un efect de bumerang: în următoarele săptămâni, interdicția de publicare i se ridică, doar pentru a fi reactivată, la fel de capricios cum i se impusese, spre toamna lui 1989. Obosită de repetatele ciocniri cu sistemul, Ana Blandiana realizează că poziția de outsider, și nu nevoia orgolioasă de a demonstra sistemului că e îndreptățită să publice, e cea justă. Abia la sfârșitul lui noiembrie 1989, când era clar că regimurile comuniste încep să se prăbușească, disidența ei se cristalizează sub forma solidarizării individuale, quijotești, la nevoie, cu suferința semenilor, chiar dacă solidaritatea de breaslă încă se contura timid. Acel „Trebuie să facem ceva”, care revine obsesiv în ultima notă de jurnal, datată 12.XII.1989,  trădează o febrilitate și o tensiune nervoasă care anulează posibilitatea scrisului, înlocuind-o cu necesitatea  acțiunii civice, curajoase, care lua cu asalt scena istoriei, 10  zile mai târziu.

Remarcabil reportaj al ultimelor zvârcoliri ale sistemului comunist, al distorsiunilor grotești de dinaintea sfârșitului, al unei lumi pe cale de dispariție, care-și presimțea iminentul colaps, încât se îngrozea chiar și de un biet motan fictiv, oglinda ludică a „iubitului conducător”, jurnalul e deopotrivă manifestul libertății creatoare a autoarei, precum și forma ei de rezistență și acțiune într-un timp infernal. Prin publicarea lui, s-a încheiat, simbolic, o buclă temporală – 34 de ani de la sfârșitul regimului, jurnalul tipărindu-se în 2023, ca un avertisment al ciclicității istoriei, cu 1 an înaintea unui recul periculos al unor „dinozauri” ai fostului regim, treziți la viață de actualul context istoric, cu nimic mai simplu decât cel de la finele lui 1989.

______

*Ana Blandiana, Mai-mult-ca-trecutul, Humanitas, București, 2023, p. 534

[Vatra, nr. 12/2025, pp. 33-34]