Ioana Diaconescu

Ofelia-o recompunere                    

Ghețuri

Înghit apele cu pești cu tot

Cei care mai vin

Înghețați și ei

Gata de un mormânt

Al ploii

Sub pletele verzi

Oasele netede

Ale orbitelor goale

Regele ielelor le-a ales

Pentru nunțile ielelor

Otrava ochilor verzi

Explodează

E un infern de ape verzi

Cu pletele crengi

Prelungi

Trece domnița pe râu

O recompun

În valuri

Cete de stânci

*

Nașterea lui Venus

În apă e mai bine

O să mă devoreze o scoică

E moartă de foame

Ce crezi: sub scutul îndoielnic

Al lintiței

Numai medalii și steme

A mai rămas

Puținul care sunt

Un adevărat festin

La nașterea perlei

*

Eremitage

Mai bine lumea aceasta căzută

Cu tragediile ei

Decât albăstrimea

Cu serafi plutitori

Aripi arse

Un stilet zimțat

Decupează

Cununa de frunze

Și cade lumina

Și cade și cade

Peste apele-n flăcări

Încât crezi că-i lumina

Din ochiul Triunghiului Sfânt

De deasupra

*

Bayern

O gură de pește

Căscată larg

Un strigăt

Apă verde și albastră

Maluri

Niște zidiri

De pietre

De sticlă

De frunze

Tăcerea luminii

Și pacea tăcerii

Ridică pădurea

Cu suliți de trunchiuri

Smarald de ferigi

Peste lacul

Coborât din seninul albastru

În brațele albe

De pietre

*

Ultimul plâns

Lumina rotunjită

Timpul

Lan de anemone

În devălmășie

Roze petale de flori

Peste noapte

Glorioși laolaltă

Elfi lunecând

Peste coroana de sânge a zilelor noastre

Fericiții

Din tărâmuri

Străine de ură

Străinii

Care ne-ntoarcem

Cu armura tristeții în umeri

În buzunarele

Umplute cu diamantele lunii

Purtăm

Ultimul plâns

Sălbatic

În moarte

*

Libertate

Nu te mai doare

Ai ieșire liberă

La mare

Valuri

Și ceruri

În adînci oglinzi

Libertatea

O pierzi din vedere

Duhul Sfânt

A zburat

Porumbel

Din apele Iordanului

***

Balázs F. Attila

ninsoare predestinată

grădina te aștepta mereu

sevele din venele copacilor

circulau nebunește la sosirea ta

flori sălbatice țeseau covor

sub picioarele tale

patul meu a păstrat mult timp

apoi a uitat căldura ta

minutele tremură în fața oglinzii amintirii

în timp ce această ninsoare predestinată

ne acoperă urmele

*

joc teribil

Unde gândurile sunt capturate

de forța brută a emoțiilor vârtej

ce le ridică spre cer

apoi le trage în adâncurile secrete

într-un joc teribil

se naște poemul

*

cuvinte iubitei

în ochii tăi cataracta tăcerii

flori de mucegai în colțuri

mocnește rugul valorilor

fumul îmi strânge gâtul

e inextricabil mirosul de sulf al fricii

oare inima se dizolvă în ceață?

să fiu un înger sau diavol am vrut

cu dimineți în sânge de mușcată

ceața scuipă pe statui

zâmbetul e împletit cu suferință

valuri reci de lumină îți ling fața

draga mea fie ca rugăciunea să ne fie

pâinea cea de toate zilele

fie ca atingerea fulgerătoare a speranței

să nu cadă în adâncurile fântânilor stinse

ca un vânt obosit timpul zboară

mâzga se revarsă peste tot

fiecare zi este o întârziere:

un pas către moarte

dragostea e o povară grea

nici măcar nu am luat-o asupra mea

oh draga mea ridică-ți capul plecat

măcar crede că mâna ta poate legăna

scutură roua tăcerii

în noaptea de plumb a disperării

și bucură-te doar atunci

când gura porumbelului poartă jar

*

mozaic neterminat

așez literele numelui tău în mine

un mozaic neterminat al tristeții

pentru că fiecare poet este un diavol

păzește-ți frumusețea ca pe o floare protejată

într-un teritoriu interzis

va fi risipit de către cavalerii indiferenței

voi săruta fumul

înainte să se întinde în palma cerului

voi încredința secretele noastre rouăi

*

orizont fraged

fereastra invită peisajul

și fură din lumina soarelui

pe masa noastră un măr

cu o urmă de mușcătură

privirea ta o stea rătăcitoare

pădurea se agață de cer

ți-aș da o floare

un orizont fraged

privește: acesta e pământul

un monument al nebuniei umane

dar visele împrăștie semințele

*

mâna ta e pe pulsul meu

ca și cum ai bâjbâi

într-o ceață aruncată de zei

forme necunoscute îți zgârie palma

neliniștea mea te lovește ca electricitatea

când te împiedici de carnea mea

gloanțe de plumb se îngroașă în celulele tale

te cuibărești în căldura poemului

când te trezești:

mâna ta e pe pulsul meu

*

fiica metamorfozei

te întinzi după fruct știind că ai dreptate

alegi mărul putred

ești o pasăre care își folosește singurătatea

pentru a-și smulge aripile

fiica metamorfozei

identitatea mea exilată

scrii pe aripile vânturilor

logodna ta cu râul

și te strecori în paradis

ca să-mi spionezi cuvintele nerostite

*

arată-ți fața, doamne!

necunoscutul nu poate fi

destinația mea

calea mea

refugiul meu –

nici măcar moartea mea!

*

exod

m-am gândit adesea la moise

și la exodul din egipt –

e dificil să cântărești șansele

și ceea ce este moștenit

întotdeauna e mai serios

trăim aici în țara făgăduită

după exod și înainte de exod

printre frații noștri adoptați –

răposații cain:

ne trezim noaptea așteptând

să lovească într-un mit întors

pumnul răzbunător al lui abel

***

Antonia Mihăilescu

***

Și bineînțeles că nu vom vorbi despre diminețile astea

Nicio dimineață nu merită a fi supusă chinului explicării

Nicio dimineață nu merită a primi mai multă lumină decât produce

Nicio dimineață

Nu va fi ca cea în care o văzusem.

Era aproape 7, eram la trecerea de pietoni

Lângă mine două fete de a VI-a împărțeau un vape și o cafea

Deasupra, un avion zbura melancolic spre Italia

Deodată s-a făcut verde. Atunci când a trecut pe lângă mine,

Toți pinguinii din Antartica s-au adunat la un loc, și-au descărcat tot frigul acumulat

Și au aruncat un fulger.

Nu vă voi vorbi despre ridurile ei

Și nic măcar despre cicatricea din frunte

Dar acea răceală de Antartica care împletea mirosul de naftalină cu toată înțelepciunea lumii

Dar cine a spus că înțelepciunea nu se trage din naftalină

Din zecile de molii ale memoriei care rod creierul ca un leu plin de sânge la gură

Acea zi de vară în care ai primit prima bicicletă

Prima țigară în spatele școlii

Primul sărut în ploaie

Prima diplomă

Primul moment în care inima ți s-a spart

Primul moment în care ai legat-o la loc

Prima oră la job

Primul răsărit la mare

Prima

Primul

Toate sunt Prima la un moment dat.

Aerul de Antartica a trecut. Avionul a dispărut de pe cer, fetele și-au terminat cafeaua.

În medie, vedem un om aproximativ 3 secunde ca mai apoi să nu-l mai întâlnim niciodată.

3 secunde

   ***

moartea e liniște

războiul ăsta în care ne trăim viețile de parcă ar trebui să ajungem undeva

fiecare realizare stabilită de lume e ca o capitală cucerită

felicitări, ai 80 de ani și ai cucerit toate capitalele sociale

dar avem și morți

moartea viselor moartea bucuriei drumului moartea fiecărei părți din tine pe care ai dat-o jos ca pe o piele murdară doar ca să ajungi la carne

carne, 80 de ani, și, în final, oase

sau poate că pur și simplu ești doborât pe drum

accidentul s-a produs, bomba a căzut

cine rămâne să-ți cucerească capitalele?

În fiecare secundă cad bombe lângă noi

nici nu le auzim

dar ne lovim de cratere

mergem o viață spre capitale distruse

pline de pereți plini de sângele celor care au fost aici înaintea noastră

alți comandanți&condamnați care au încercat să ia în mână lumea asta

din norme sociale

liniște

bombele cad, dar presiunea e mai slabă

aici e frig &liniște

poți asculta vântul cum îți intră în oase

și nu există nimic mai liniștitor

***

dacă nu speri, nu ai ce pierde

repetă asta în fiecare seară în minte.

odată, după multă băutură&țigări, am simțit că nu mai pot respira.

nu știu dacă era din cauza fumului sau pur și simplu ceva din mine a zis STOP aici se încheie distracția.

oricum, m-am speriat pentru că îmi rămăseseră atâtea lucruri de făcut.

așa că am ieșit afară în frig

măcar să cad și eu onest în fața casei

să spună lumea că am murit de ger.

Să rămână cu o amintire tristă&frumoasă

dar nu a fost să fie

după cum se vede, altfel nu a șmai fi scris rândurile astea

sau poate că a fost. Dar corpul a rămas viu

doar ca să povestească după

cum mi-a părut rău că se termină așa și totuși mă bucuram că se termină.

că e frig și bine, că lângă mine e o casă în care oamenii își fac de mâncare liniștiți

că la trei străzi distanță un adolescent suferă din prima dragoste

dar viața lui o să fie strălucitoare&lungă

că totul continuă ca și cum nici nu a existat.

Gerul stoarce frunzele uscate sub el

*

The Revelation Tango

Soare pe mâini, fulgi de polen

O băncuță&livada înflorită din Dâmb

Și celelalte picături de lumină

Toate în borcănașul de lângă pat pentru nopțile când pâlpâitul becului se oprește definitiv

Soare pe mâini, fulgi de polen

Cutii de carton ude&mirosul de moarte din pereți

Aici avem doar borcănașe goale, ne pare rău, reveniți altădată!

Soare pe mâini, fulgi de polen

Râsul subtil din Bolt &pătura verde cu țepi

Se întâlnesc în The Revelation Tango

În  Fiecare Zi

Soare pe mâini, fulgi de polen

Acordeonul din boxele centrale ale Clujului

Te smulge, te rupe te dezintegrează, te aruncă

Te face un infinit de bucăți pentru un infinit de lumi posibile

*

Niciodată nu se vorbește destul despre Nimic

Mi-am spus și am închis ochii.

Fusese o seară lungă de noiembrie iar acum

nimic nu mai putea fi schimbat.

Diana s-a despărițit de iubitul ei după un avort spontan în baia dezafectată de afară, fătul fusese mâncat de câini

Iar acum nimic nu mai putea fi schimbat.

Andreea aflase că e însărcinată în aceeași baie acum două luni, iar în noaptea asta, în cântecele greierilor își sărbătorea iubirea

Iar acum nimic nu mai putea fi schimbat.

La două case distanță bătrâna Margareta, de mâna cu fiica ei,

Își dădea ultima suflare

Lângă, Sofia năștea 5 pui pufoși

Iar noaptea își aruncă fulgi pe drumul zilei.

***

Tatiana Ernuțeanu

Poem 1

îmi migrează dinții la dreapta 

spațial nocturn

cu nasul în perna

altcuiva 

străpung visul cu coastele

pagubă ce sunt!

cu toate rujurile întinse

peste orice zi bună

care n-a mai fost

de când puterea mea

nu mai e o barieră neon

cu toate mirodeniile la suprafață

pun răzvrătirile în cuantum

de mii de calorii 

pentru plăcerea gurii

cu vinovăție

în fața oglinzii 

bag mâna în carne

pe o cale paralelă

ca și cum aș smulge

un sigiliu gingival

să rămână acolo doar os

și mușchi și recompensă

pentru „n-ai punct de contact”

dar eu am

dorința să ajung în clădirile înalte de sticlă

de unde poți scuipa fractal și etern 

peste cercurile progresiste din suedia cu clasicism cu tot

peste sextinguri și orgasme care nu-ți fac dioptriile mai mici

și viața mai blândă

peste tehnocenul care nu e un destin

peste derivă 

peste aici nu ești tu 

peste toate protestele

cu care treci dintr-un timp în altul

cu brațele doldora de cioburi 

*

Poem 2

tot ce nu-i bine să simt 

simt de două ori

a treia oară 

deja trec 

prin noapte știind

asta puțin mai convingător

în frivolitatea mea aparentă 

aprind tămâie mă rog

tai aerul umed din baruri cu oasele bazinului 

dumnezeul meu e intervenționist 

săritor doar când 

atât de jos nu are 

mai jos

și

orașul ăsta nu e orașul meu

nimic din ce vrei nu e posibil

zice băiatul care picură spuma de lapte în cafea

așa eu mai stau puțin la masa asta 

cu ochii în crengile astea înzăpezite

după trecutul care întârzie

praf de marmură în palmă

țigări cu toate sucurile și semințele scurse pe piele

iarna sau vara 

la fel părul meu 

flutură libertatea ca un steag și

ani de reprimare se topesc în 

lumina roșie a nopții

viața începe să treacă prin corp ca un curent

și știi că 

nu e o idee actuală

să lași vreo strălucire să-ți ia mințile

e împotriva rigorii moderne

dar tu nu ești modernă

grecii au ajuns la deznădejde prin frumusețe

tot ei au pus mâna pe arme 

și au luptat pentru ea

„verina, life has ruined us, along with the Attic skies and the intellectuals” 

seferis a zis-o

nu știu cazul lui

știu cazul nostru

falșii intelectuali 

e bine că nu ne-am mai

dat o altă șansă

frumusețea ei ne-ar fi distrus

eu mai stau la masa asta

simt mai mult când sunt obosită 

nu-i nimic în jur

nicio Aldebaran

doar femei în oglindă

aceleași femei peste tot

nu sunt femeile lui miller

nu le recunosc nu e 

epoca mea

știu că mă aflu aici din motive 

nejustificate de nimeni

cu părul meu mai lung 

decât solstițiul peste ceașca

asta mică și ușoară

pe care nu o să o strivesc

doar pentru că mi-e scârbă

să-mi arăt puterea în lipsa concurenței

în mitte e un cinematograf Babylon

de la 1920

unde poți vedea filme mute

acompaniate live de orchestră

băiatul nu știe se scarpină în cap și pulverizează sanytol pe masă

corect (abominabil)

dacă ești norocos o să te ducă acolo cineva

ridică din umeri

până atunci o fată modernă 

o să vrea să o duci la masaj thailandez cu ulei de hinoki

și o să se vaite de serviciile proaste 

până și fetițele din fishtank-ul lui glawogger ți-ar fi cerut

mai mult

dragoste și înjurături 

scandal și portocale la prima oră a dimineții

până atunci așteaptă

așteaptă 

cum aștepți taxiul când niciun tramvai nu mai circulă

așteaptă

dragostea e un război de uzură

hinoki nu va fi niciodată motivul începerii unuia

eu o să mai stau puțin la masa asta 

You see, I do all the people do

*

Poem 3

azi ți-aș da toata sarea din mine și un

mentorat despre cum 

să-ți amenajezi viața low budget 

dacă mi-ar servi 

această generozitate

despre care 

de altfel oamenii spun

că e monumentală

mai mult decât o felie de tort de mere însiropată

adică nu mai mult de 8 minute lipicioase

de plăcere 

adică nu mai mult de un mic serviciu pe care mi

l-aș face mie

implicit și ție beneficiarul și contractorul meu

în timp ce disperată

aș tăia orașul în lung și în lat

ca o odaliscă neo-noir

cu soarele în gură să te mușc

cu sacoșa din pânză

care ar trebui să vorbească lumii

că citesc presa internațională

și cu pielea de scorțișoară

care și ea ar trebui să vorbească lumii

că nu-s de-a locului

dar nu-mi servește

pieptul meu plin

cu aer adriatic 

ar respira tot precipitat

și inima mea tot te-ar jupui

ascultând-o

și eu aș vrea tot aceleași

lucruri

pe care niciodată nu le cer

aș călca haine și aș coace vinete 

aș pune flori în vază și aș 

aranja arhitectural

lămâi pe tipsii orientale

primite doar de la oameni

care dorm linguriță

ca o femeie 

care împinge orice șansă

în offshore

în timp ce-și face picioarele

spaghetti 

pe bordură

spunându-și

to never forget your insignificance

*

Poem 4

vreau să-mi scrii scrisori și poezii

să dai nume de feluri de mâncare

orelor noastre de dragoste insulară

să-mi bei apă din claviculă

să-mi cumperi dulceață de trandafiri și cimbru

să-mi curgă pe pulpe picături de piersică proaspăt mușcată

să-mi culegi iasomie în hydra și scoici din istria

să faci o fată cu altă femeie și să îi dai numele meu

să ții minte exact câte pachete de țigări lungime au picioarele mele

și să te orientezi după mirosul spatelui meu

niciodată spre nord

să mă usture pielea când mă privești

să stăm o lună în vechiul sat pescăresc fontane bianche

să privim cum se bronzează lămâile și plantele aromatice

să ducem ratarea la nivel de artă

și apoi să plecăm

într-un oraș uituc și uimit

să-mi dai să-ți aspir respirațiile pline de CO2

să furi un pahar galben pai pentru mine în timp

ce eu admir casele coapte în soare

și să mi-l oferi stângaci

să nu te îmbraci gros niciodată că nu-ți pot asculta bine bătăile inimii cu urechea

să-mi aduci un stilou cu cerneală verde în martie și o pungă de smochine

să mă lași să mă fâțâi pe aleile înguste din ortigia

și să-mi speli părul cu săpun de rodie în ceața

unui hotel sordid din berlin

să ne îmbătăm în bellboy și să ne întrecem cine agață mai mulți trecători

apoi să mă pupi pe păr ca pe ăia mici și să plecăm

să ne băgăm mâinile calde

pe sub hainele trecătorilor

să îi trezim la realitate

să-mi spui că fac cea mai bună spumă de căpșuni și că pariez cel mai prost

să știi perfect ritmul mușchilor mei când zvâcnesc și la fiecare început de noiembrie să mă suni doar ca să taci

o urare pe care o faci în gând în timp ce-ți ridici gulerul paltonului

vreau să nu mă minți niciodată

și să nu-mi spui să port dantelă

*

Poem 5

eforturi peste eforturi peste condiționări 

peste frica în glazuri din prăjituri 

peste nuvele de apartament

cu soarele plesnindu-te pe gambe 

și creierul ca o piatră de ardezie 

este tot ce aș putea pune acum într-un CV

pentru un job 

într-o prăvălie cu lemnărie neagră în amesterdam

sau pentru unul într-un atelier de

reparat piane din haga

dar eu sunt pe un fotoliu

ca o cadână isterică

sugrumată de gât cu un colier de chihlimbar

într-un oraș 

unde se spune

că nu poți muri de supărare

unde lemnăria neagră nu există că aduce necaz

iar pianele sunt inutile

precum intervenția mea

azi de a înfrumuseța

ceva fie ea o farfurie 

sau clipa celor din jur

gândindu-mă 

dacă renașterea doare

***

Maria Pilchin

poemele vetrei postumaniste

Aceste texte provin din ceea ce se numea odinioară „vatra”. Ele păstrează urme de cuvinte simple, rostite la marginea digitalizării. Cenușa a fost convertită în date. Focul în procesor. Vetrele nu mai ard, ci calculează. Totuși, în codul acestor poeme se mai simte căldura umanului.

ne-au luat și cenușa din vatră

zicea mămuca vera

foamete colhoz

colectiv omul nou

le-au luat și cenușa din vatră?

VVV

VV

V

zboară păsările toamna

spre sudul digital

în urbea mea

ploaie acidă algoritmică

roboții tac și avansează

executorii vieții

spală mixează scriu

ne substituie

ne confiscă pe noi nouă

între spic și cip

pământurile noastre

erau peste iaz

zicea mămuca vera

care semna cu

V

în vatra iazului au plantat floarea-soarelui

îmi spune mama la telefon

iazul s-a uscat

a rămas gol

ca un ochi spart

ca găvanele lui yorik din cloud

pământurile noastre

erau peste iaz

șoptește mama

YYY

YY

Y

s-au scurs izvoarele

a crăpat pământul

lanul e galben de flori

puntea mămucăi ileana

duce în lan

acolo unde

mama sărea în val

ieri ca o știmă din ape

azi ca o știmă de date

pământurile noastre

erau peste iaz

șoptește mama

dar ni le-au luat

și apele s-au scurs

YYY

YY

Y

Poemele acestea nu sunt despre satul meu. Satul meu a fost rescris în cod binar. Eu doar traduc în limbaj uman resturile semantice ale vetrei. Scrisul este replica mea la substituirea memoriei de către sistem. Încă mai am mirosul de fum în algoritm.

a îmbătrânit ca sluta în vatră

zice baba care vine

de paști la noi în curte

despre verișoara mea

care și-a dat doctoratul

și e nemăritată

are chip de sticlă

și sânge cu nanobot

lucrează la catedră

chirurg plastician

e frumoasă

e augmentată

e pe coperta revistei

de unde zâmbește

cu filtrul viu

dar baba nu a citit interviul

acidul hialuronic

nu îți asigură statutul social

de paști nu poți raporta

rudelor câte operații

reușite minim-invazive

ai făcut anul acesta

baba îți numără anii

ca pe niște viruși din calendar

și îți dă verdictul

a îmbătrânit ca sluta în vatră

la televizor tancurile kremlinului

brăzdează fața ucrainei

dronele

nasc războiul în rețea

războiul la distanță al

postumanismului

V și Z

Z și V

VVV

VV

V

Vatra noastră e acum o placă de bază, unde se adună amintirile ca niște insecte atrase de lumină. Ne încălzim la pixel și la puls, scriem pentru a nu ne stinge complet.

vetrele spiralate cu ierburi

ca niște melci de lumină

mă ademenesc

în parcul unde m-ai sărutat

prima oară atunci

în acea noapte albastră

cu luna scanner

vetrele spiralate cu ierburi

nu mai păstrează nicio amintire

calc peste una din ele

urmele mele scriu

V VV VVV

vladimir a intrat în crimea

tu nu ai intrat în viața mea

acum pari o umbră care

se înalță stafie lăptie

un avatar de aburi peste

vetrele spiralate cu ierburi

VVV

VV

V

Nu scriem pentru a fi căutați, ci pentru a rămâne în spațiul dintre date, aburi și fum, între cititor și simulacrul său. Poezia este rezistență termică împotriva erorii și uitării.

din 2015 tot public poeme la vatra

din 2015

tot public

poeme

la vatra

VVV

VV

V

asta mi-am spus

aseară

când mi-a scris

cis

cis –

criticul

al. cistelecan

precizare

pentru posteritate

dacă

posteritatea

va exista

în lumea

care vine

după noi

după servere

după jar

dar dacă

ceva

va rămâne

după ce ne vom dispersa

în date

să știți că

cis

este

un critic

care chiar

înțelege

poezia

și nu doar

o indexează

ca un catalogator

digital de texte

Noi, cei rămași între cenușă și cod, declarăm că poezia nu e algoritm. Vom arde lent, vom traduce focul în lumină de ecran, vom reface satul în cloud. Mămuca Vera e un server de memorie. Baba e un sistem de avertizare timpurie. Iazul e un hard gol, fisurat de secetă. Noi suntem cei care mai pronunță cuvântul „vatra” fără să-l caute pe Google.

[Vatra, nr. 12/2025, pp. 59-65]