Hristina Doroftei – Pedagogia poetică

maria pilchin realitati

Ultima carte a Mariei Pilchin, Realităţi poetice în zigzag2, apărută la Editura Junimea anul acesta, analizează texte lirice din România şi din Republica Moldova tipărite în ultimii ani. Volumul este bipartit, fiind compus dintr-o mică parte conceptuală (De la poezia realităţii la realitatea poeziei) şi una practică, mai dezvoltată (23 de incursiuni în teritoriu), împreună formând un fel de pedagogie a lirismului. Prima secţiune se conturează sub formă de Introductio în tainele poeziei (o binevenită incursiune teoretică bună şi ca note de curs), explicând legătura dintre autor-lector-corpus poetic sau între poezie şi realitate: „Un poet este conţinut de o realitate1. Vorbim despre o convenţie prin care toţi cad de comun acord sau se prefac că sunt de acord că aceasta este o realitate (disimularea este şi ea un aspect al realităţii). Nu putem să nu ne referim şi la realitatea2 una secundă şi intimă, la viaţa interioară a poetului. O realitate terţă, realitatea3, ar fi modul în care cea de-a doua este prezentată celei dintâi, adică unei colectivităţi umane.”3 Citește în continuare →

Poeme de Irina Nechit, Livia Lucan-Arjoca, Maria Pilchin, Dorin Ploscaru și Liviu Ofileanu

nechit foto

Irina NECHIT

 

Adorm uşor

 

Voi adormi şi mă voi trezi,

mă voi trezi de mai multe ori

prima dată la două

a doua oară la trei

a treia oară la patru,

după atâtea treziri

voi adormi buştean,

numai când dorm buştean

îi văd pe ai mei,

mama mă duce într-o curte

cu umbrar de viţă

dar umbrarul nu face umbră,

zice că acolo s-au mutat cu tata

Citește în continuare →

Poeme de Angela NACHE MAMIER, Denisa DURAN, Maria PILCHIN, Adriana BARNA și Marina POPESCU

Angela NACHE MAMIER

 angela nache

 

m-am construit pe o coloană infinită

 

colina gardiole (garda lui eol) se opune vânturilor nebune,
soarele mușcă din viile cuminți, am nevoie de lumină, de albastru,
cactuși, măslini sălbatici, irișii lui van gogh, smochinul rezistă-n brațele mistralului
ori tramontanei,
zumzet milenar peste via romana,
les ventres bleus, localnicii recunosc vântul ce va sufla
după consistența miezului de pâine:
cel uscat anunță mistralul, cel umed, vântul marin
ventre bleu e cel care are rădăcini din tată-n fiu, pirați, corsari, pescari, ciobani
pământul acesta are o inimă, acest pământ are un puls
între mediterană și muntele acoperit de vița-de-vie nemuritoare,
balena din zare – muntele saint clair – cade-n mare cu cimitirul său marin legendar
paul valéry invizibil, de negăsit, legănat de soare
notre dame de la salette, capela miracolelor, binecuvîntează drumul vapoarelor,
plânge marinarii pierduți
lacul etang de thau al lui brassens leagănă barca des copains d’abord
el se odihnește-n vecii vecilor, după vrerea sa, în cimitirul săracilor, cu fața spre
malul lacului etang de thau al copilăriei
mă reconstruiesc pe o coloană infinită, sunt cetățean al lumii
voyager c’est exister, uneori îmi spun că visez
simt marea europă crescându-mi în vine
am vecini purtați de mediterană: maurice, rachid, luigi, enrique, suleiman,
ventres bleus, amestecați cu acești exilați de la fenicieni, greci și romani încoace
fantomatice ere,
hanibal însuși, zice legenda, a trecut pe aici însetat,
a sorbit uimit licoarea sfântă a muscatului auriu, a deformat sticla de vin până la ultimul strop
richelieu, omul regelui, a distrus catedrale, a tăiat capete de rebeli
orașul burților albastre (ventres bleus, numiți așa de pe timpul unei cumplite
epidemii de ciumă care i-a decimat)
s-a întins dincolo de biserica – fortăreață saint-paul, care la revoluție și-a pierdut clopotul – campanile,
depus pân-acum la primărie, la maison du peuple
italieni împinși de sărăcie au venit din sudul italiei – les macaronis – les ritals -,
au uscat mlaștinile, au creat la peyrade drumul de pietre, au secat bălțile,
au numit locul la pointe courte,
portughezii – les morues – morunii – au fugit de salazar, spaniolii de dictatura lui franco
arabii harkis, les pieds noirs, instalați de-a valma de generalul de gaulle,
în focul războiului de independență colonial,
când camus spunea j’ai mal à l’algérie
mă definesc pe o coloană invizibilă
românii se mai întâlnesc la biserică, protestanții le-au împrumutat-o pe-a lor,
se mai ajută mai ales la făcutul colivelor,
fug în spania, nu departe, să cumpere varză, murături, mititei, cozonac cu mac
au asociații, pagina de facebook „români la montpellier”, sunt pe skype,
schimbă vești din țară, înjură de mamă și de tată guvernul, trimit mandate poștale, așteaptă vacanțele,
revin acasă își duc părinții la doctor, fac pe grozavii în patrol,
se înscriu pe o coloană din ce în ce mai absentă, pe măsură ce copiii lor
au uitat ori nici nu vor mai ști vreodată dulcea limbă română
ubi bene ubi patria
nu există echivalent pentru starea de dor

Colina de clorofilă 

Femeia întinde brațe lungi

Vine din zare

Deschide orizonturi

Cascade de gânduri

Mișcări de stele în dezechilibru

Ling și consolează

Obrajii fetei nedezbrăcată

Lipită de plaja rece

Deschide pleoapa simțurilor

Cheamă licorile nopții

Balsamuri pe buze

Își spune că nu mai suportă

Îngropată de vie

Sub fustele vieții

In poziție fetală

Desculță și dreaptă

In picioare

În casa aerului ușoară

Un mesaj roșu, incandescent

Se rostogolește-n imensitatea de azur

Incendiază colina de clorofilă

pieptul roșu al argilei din vie

Numără transpirat

Ciorchinii dulci ai luminii

păpușa de cârpă 

numărați
loviturile de obuz
în zidul ciuruit al vieții
un nu știu ce o îmbie
să deschidă largi porțile zilei
un bărbat imberb și speriat
apare
călcat în picioare
urlă disperă amenință
cu gulerul ros de gânduri negre
electrocutat
cade în transă
pe masa judecății de apoi
sirena salvării se scufundă
sub pleoape fragile
în neantul spaimei
păpușa de cârpă se clatină
sprijină pereți
ferfenițiți de fălcile nopții
își spune a fi ori a nu fi
auziți-mă apropiați-mă
numărați cu mine
numărați cu mine

 

 

Sentimental girl

 

Mărgelele transpirației golesc capul de gânduri

Să nu dorm (pur si simplu să nu visez)

Să nu mă viziteze nici-un duh masculin

Nici inspirația vlăguitore

Rădăcinile uscate-ale patului

Par icoanele clipelor tulburi din zori

Dinlăuntrul nisipului, zilelor, nopților

Pieptul tace, alteori prea vorbește

Buzele mângâie întunericul unor blânde speranțe

Istovitoare închipuiri

Caută-mă, vino, apropie-te, lasă-mă să te privesc

Mai fii pentru o clipă alesul meu

Aburindu-mi obrazul, țipătul mut si surd

Al încleștării de clipe!

 

 

19 ani, punerea la zid

femeia scrutează cu ochi de vultur

dictează asistentei vârsta, greutatea, profesia,

virgină ori nu

cu scârbă, printre dinți, șuieră

„virgină pe dracu”

pipăie, palpează sâni mici,

întreabă flegmatică

când ați început viața sexuală

pudică, goală, se simte cântărită

ca o bucată de carne

în niște fălci primitive ,

mănuși reci de cauciuc

împing trupul fin la stâlpul infamiei

unde dinți de crocodil

mestecă bruma de fericire

recapitulează (ca să rămână în fire):

iubirea este aer este vulcan

un „nu știu ce” interpus

între soare și lună

lumină și întuneric

între somn și trezie

palmele iubirii enorme și calde

peste pielea de sirenă

este

țipăt de pântec , urlet de prunc

podul dintre lumi și patria

 extazului –

voalul acela  învăluitor

aruncat

peste  frontierele fricii

cusătoreasa de pietre

artei naive

miranda culege cioburi scoici
comori ascunse-n nisip
azi a găsit resturi, farfurii din 1900
degetele tremură
viaţa burgului se întinde la picioarele sale
gunoaiele se aruncau pe nisip
miranda şi canişul mimoza scrutează orizontul
plaja spălată de furtună
cusătoreasa de pietre  are în buzunare
cioburi sârme culori bibelouri
portrete caleidoscopice
marea spală tălpile goale şi reci
între aer apă cer şi pământ
miranda lipeşte pietricele figurine multicolore
cu un clei vârtos şi ieftin
de la pescari
buzunarele sale buzunarele mării
poartă păpuşile mici amazoane sirene
legănate de maree
în registru minor

artă modestă

 

culege lemnul flotant
scoici cuțite de sidef
învelește plaja
cu mătasea sfâșiată
a cămășii de noapte
(cu dinții
ultimului mohican)
pictează digurile visele
în alb
cu tone de vopsea
armata de meduze
deschide ochi mari
sculptează himere
în mare
în spuma de val
în blândul cristal
de sare

Liricale

nu mă tem să-mi arăt entuziasmul

ori zelul de oricare fel

căutarea austeră a puterii cuvintelor

împotriva stării de grație

e barbarie curată

sunt cam terestră

impregnată de realitatea concretă

muncesc să-mi câştig existența

imaginea vie a cotidianului

n-are nimic monoton

ea declanșează motoarele poeziei

cu două sute la oră

fără frâne fără reguli fixe

nu mă refuz realității

din jur

încerc sudura dintre real

și sensibil

cuvintele devin telegrame

roșii

secționate de gând

port bagajele spintecate-ale vieții

reînvăț vocalele respirației

mă sufoc, mă trădez

dar nu mă vând

smochinul

 

smochinul uriaș şi neliniştit

scutură mierle lacome

umbre zemoase

parfumează aerul greu și uscat

al caniculei

rădăcinile noduroase

spintecă argila

la încrucişări de ape

sapă drumuri

camere intermediare

păsări cu ciocul albastru

zboară încet peste târgul străin

vânzători ambulanți sunt

hoții de aripi de zbor

incendiază casele fără ferestre

cu făclii în mâini

strigă pe nume pruncii

plecați în voiaj

vând pe un preț de nimic

la talcioc

scheletele noastre

îngenunchiate

şi fardate strident

pe planeta-mamă

 în scrum

bovaric again

fug de zumzetul plânsului

ridic chiar privirile

brațele încordate în neantul așteptării

trupul și gândul atacate agonic

dureri, o dureri

metaforele frumuseții iubirii, încrederii

mor ferfenițite de buzele arse

trist monolog bâiguit de clapele

otrăvite-ale sufletului furat

de dorința să se identifice

cu darurile cerului

și-ale pământului

prin ochiul zăpezilor trece fluidul

cuvântului meu

blând melancolic

spălând împietrite oglinzi

unde se surpă vizibil

omătul visării

saga

o divinitate sălbatică
hrănește teama de sine
frica de cuvântul aventuros
prin carnea obosită a poemului
stropi de sânge acoperă
casa tatălui
muțenia mamei
pielea albastră a fratelui
lumina stinge gongurile
ieșirii din minți
care-mi sparge timpanele
în țărâna proaspătă
abia răsturnată
avansează încet
nemilos
imperiul furnicilor
sacre

 

*** 

 

Denisa DURAN

SONY DSC

(foto: Daniela Ulieriu)

 

Ești în mine, în stomacul meu,

plat și arzător ca un soare

decupat de-un copil;

un boț de aur

aplatizat de ciocan;

o foiță strecurată sub carne.

(O foiță strecurată sub carne)

De fiecare dată când sparg ceva

zic “Ducă-se cu răul!”

și mă gândesc la tine.

Ești răul meu,

ești mereu cu mine,

nu mă părăsești nici măcar

lipit de farfuriile sparte –

ca o ultimă gură de mâncare.

(Ești răul)

Să fim acolo, față-n față,

cu răsuflarea într-o răsuflare,

și să ne povestim cum ne-am iubi –

cu sâni calzi,

cu mâini goale…

Dimineața pătrundea în noapte

ca vorbele tale în corpul meu.

 

(Dimineața)

Vorbeai despre moarte

(RIP…)

dar ochii îți zâmbeau

îndrăgostiți.

(Dar ochii)

Iubesc ușile,

iubesc tăcerea,

iubesc gândurile care-mi gâlgâie în cap

ca o apă.

Și tu ești atât de bun,

și atât de generos,

bunătatea ta risipită pe jos

ca mațele unui animal tăiat

pentru hrană.

 

(Iubesc)

Când vreau să…

mi-e atât de teamă

că nu voi reuși să mor,

încât încerc să trăiesc.

Au fost miracole

și știu că,

aruncată chiar de la etajul patru

sau cu venele fărâmițate,

s-ar putea să mai am o șansă,

o mică șansă –

de care mi-e frică,

de care mi-e o frică de moarte.

 

(O frică)

Numai tu,

când mă săruți

te cobori în iad,

și mă tragi:

ca un lanț,

un scripete,

un înger cu aripi din plastic,

rezistente.

 

(Numai tu)

Tăcerea e o plapumă udă

care te sufocă.

Îți place tăcerea, te acoperi cu ea,

te ascunzi,

te ghemuiești

ca un copil mic, speriat de bătaie,

sau unul care așteaptă pupături pe tot corpul,

gol,

te ascunzi în tăcere,

gol,

și crezi că tăcerea ascunde mai mult,

dar nu e nimic,

e nimic.

 

(Te ascunzi în tăcere)

Când iubești pe cineva

îl pui în rugăciune

chiar dacă-i un străin.

 

(Chiar dacă)

Dimineața merg la biserică

și seara parcă am un diavol în mine.

Putere și înțelepciune!

Putere și înțelepciune!

Putere și înțelepciune!

Tăcerea ta,

ca o otravă,

scurgându-mi-se din gură.

 

(Putere și înțelepciune)

 

 

Când tu ieși din casă

și atingi aerul

cu fața

(iar respirația ta formează cercuri mici,

ca niște cuiburi de colibri)

mă iei de mână și mă tragi după tine,

în viață…

Îmi arăți vrăbiile,

îmi arăți cățeii…

 

(Mă iei de mână)

Corpul meu nu e doar al meu,

e și al vostru,

care mă sunați insistent să vedeți

dacă n-am murit –

tu, mama, tata…

Îmi simt organele plutind în mine, haotic,

niște gunoaie pe o apă

murdară de ele.

Mă doare inima,

dar în partea dreaptă.

Un sfârc mușcat de tine mă ustură

și nu știu dacă e de la dragoste

sau de la boală.

Genunchii  îmi alunecă, pășesc –

corpul meu e un corp abandonat.

Mă uit în oglindă,

firele albe mi s-au înmulțit peste noapte –

peste noaptea albă, redusă la nimic,

sfărâmată, umilită,

ca un pumn de nuci sparte.

Îmi acopăr firele albe

cu fire negre.

Sunt a voastră, mai mult decât sunt a mea,

și cândva voi fi doar a voastră  –

ca un lucru primit drept amintire

cu care nu știi ce să faci.

 

(Corpul meu nu e doar al meu)

Țin ochii strânși & încerc să adun

lacrimile înlăuntrul meu,

să le deturnez,

să-mi alunece încet de-a lungul

gâtului

și să-mi pice în corp

silențios,

niște picături într-o peșteră.

Pe oasele mele, stalagmite,

răsar flori

dureroase &

ascuțite.

(Țin ochii strânși)

 

*** 

 

Maria PILCHIN

Pilchin 

 

Zara în rochia alb-aurie

 

Anteea fetiţa de şapte ani păşeşte grăbită spre casă

păpuşa ei aproape târâtă pe jos prăfuită dezbrăcată

şi murdară are un ochi închis altul deschis iar

gura ei a fost tăiată cu foarfecele acum o săptămână

aşa a vrut anteea să aibă şi păpuşa gură să mănânce

să înghită anteea ca o mamă bună îşi hrăneşte

păpuşa îi dă să bea o leagănă o înfaşă îi cântă.

Dimineţile anteea doarme gogoaşă de mătase

e vară rămâne singură acasă se trezeşte târziu

deschide ochii ia păpuşa şi merge să ia masa

terci de griş de hrişcă de orez de ovăz de grâu

mănâncă alene şi îi dă şi păpuşii să îmbuce

în linişte de parcă există o înţelegere între ele

de parcă sunt mamă şi fiică de când lumea.

Într-o zi mergea de-a lungul unui gard cu zara

păpuşa un câine din curte un dulău cât un viţel

şi-a băgat botul printr-o gaură şi a apucat capul

păpuşii anteea a strigat l-a lovit peste bot şi urechi

pe animalul nesimţit l-a zgâriat cât de tare a putut

a smuls-o pe zara şi a fugit acasă unde a spălat-o

a legănat-o a alintat-o certând tot neamul câinesc.

Copilele se laudă cu păpuşile lor le fac rochii fuste

le dau unghiile cu ojă le împletesc cosiţe cu fundiţe

anteea o iubeşte pe zara aşa cum este îi place să îi

zică poveşti să îi îngâne să îi povestească tainele

visele şi dorinţele sale zara are doar două rochii şi

umblă cu unghiile fără ojă de când au vărsat-o pe jos

dar zara e o păpuşă înţelegătoare şi nu face nazuri.

Mai ieri tata i-a adus anteei o păpuşă nouă una care

zice „mama” şi îşi îndoaie genunchii anteea a privit-o

a pipăit-o a mirosit-o şi a lăsat-o să stea aşa în cutie

zara este păpuşa ei zara este jucăria cea mai frumoasă

din lume are ochi verzi păr galben ca spicul mănâncă

cu ea a umblat mereu peste tot cu ea doar cu ea se

joacă anteea mama cea mică mama cea bună.

Pe podul de peste râu e larmă e joacă toate fetele din curte

au ieşit să îşi arate odraslele care mai de care vine şi

anteea se aşază la margine de pod îşi leagănă picioarele

şi cântă zara stă culcată într-un şal bate vântul şi e cam

frig anteea tremură un pic dar rămâne aşa nu pleacă pentru că

nu poţi pleca aşa deodată după ce abia ai venit se uită

la alte păpuşi le cercetează zara e cea mai frumoasă.

Nadala copila din scara vecină fiica unui şef de vamă

vine la ea o apucă pe zara o ridică se uită la părul ei o

adulmecă aşa ca un câine şi râde un chiot prelung ascuţit

răzbate afară nadala strigă: păpuşa ta miroase urât ai

o jucărie împuţită toate râd anteea îşi bagă nasul un miros

urât de terci stricat terci de griş de hrişcă de orez de ovăz

de grâu răzbate afară din zara păpuşa ei cea frumoasă.

Anteea tremură anteea plânge toate râd chiote nebune

se aud pe pod zara e o păpuşă împuţită anteea o cuprinde

o strânge la piept dar râsul nu conteneşte toţi ochii se

îndreaptă spre ea şi păpuşa ei cu miros urât anteea înţelege

că nu a fost bună ideea să îi taie gura vai ce idee proastă

ah ce idee neroadă să hrăneşti o păpuşă cu terci cu

terci de griş de hrişcă de orez de ovăz de grâu.

Râsetele lor împuşcă aşa ca în filmele pentru cei mari

ca o mitralieră din filmele cu nemţi vocile lor urâte o

strâng de gât o sugrumă o ameţesc anteea plânge

lacrimile ei cad în râu şi vrea şi ea să cadă odată cu ele

dar îi este frică şi ruşine şi o doare anteea desface

braţele desface şalul şi zara zboară încet în jos ca o

eşarfă ca o pasăre ca un fluture transformat în cocon.

Zara cade ah cade coboară spre apă încet ca la botez

se loveşte de o piatră sare mai încolo şi se întoarce pe

spate corpul ei în rochia de un alb auriu pluteşte o vreme

pe valuri apoi părul ei ud o trage la fund şi zara dispare

strălucind ca o sirenă ca o ştimă a apelor a viselor

a dorinţelor anteea stă încremenită pe pod copilele

tac o privesc curioase anteea se ridică şi pleacă.

Aşa se întorc din bătăliile pierdute ostaşii şi ea soldăţica

de plumb merge mult merge greu merge încet câinele

doarme după gard anteea vine acasă intră pe uşă cade

secerată în pat şi plânge vai plânge greu plânge mult

plânge încet mama gaia o mângâie pe cap mama o cuprinde

mama gaia o leagănă: lasă nu-i nimic au mai crescut şi alţi

copii fără tată vei creşte şi tu veţi creşte şi voi.

Pe fundul râului zara tace mult tace greu tace încet.

*** 

Adriana BARNA

adriana barna

Portret cu om în trecere

Urc în taxi. Spre gară, spun. Suntem trei: taximetristul, eu și tu că te duc cu mine, deși nu ești prezent. Apare al patrulea personaj: vocea din off de la Dispecerat: pe Industriilor la Radiatoare – cine e mai aproape să preia apelul, Tudor Vladimirescu 22, scara D, Dumitru, café Noir hai răspunde, café Noir pe Crinilor. Pauză.

               Tu umbli cu bună dimineața în traistă și în lunga ta călătorie te mai prinde

                foamea între cele două lumi, cum ar fi dumicații de pâine – doi – rupți din pita

                întreagă și cercetezi dacă între dumicați și pâine se află cea mai bună

                asemănare, îți pare că drumul te duce încet către viață, ca și când ai fi lăsat

                în urmă lucruri împietrite și reci, pe margine puse acolo anume, ca să arate

                că nu curge sânge prin ele, că e vie doar urma ta printre semnele mărunte și

                mari;

Café Noir, o mașină, Tudor Vladimirescu, blocul Lama, răspunde:

                Apa, dar de ce spun eu apa, fluviul, doar el are un contur mișcător, umbrele au

                viață proprie când le dai nume, dacă le chemi, se croiesc după înălțimea

                ta  și fug de lumină ca potârnichile, dar tu ai de pus foița de aur pe chipul tău

                din oglindă,

Taximetristul răspunde: Café Noir 7 minute, preiau eu Crinilor.

                  Umbli pe jos ca printr-o pustietate unde culorile nu au margini spre nicăieri

                   și stau  la vedere  puse pe șotii parcă, dar cine strigând te bate cu patul puștii

                   la-începutul acesta de zi infernal?

Coroana de Aur, preluat, Eminescu la statuie, blocul Turn o mașină, vă rog.

portretul unui spânzurat

In memoriam Dan Socina

vine fotograful cu un maldăr de poze și cu un bec de optsute de wați.
cu cămașa desfăcută la gât, lăsat anume la vedere un triunghi de piele pe care
să îți culci privirea. se uită pe pereți, n-are bani, vrea să lase aici un portret,
al cui e? al unui spânzurat, nu-l cunosc. uite are papillon și mustață.
e adâncit într-un gând. e cu privirea spre cineva nevăzut care spune cucu.
ce moment printre alte momente. vestonul alb retușat. ce greutate poartă pe suflet,
aproape că i-o putem cântări. fluieră parcă un cântecel adormit. are cearcăne.
n-am avut onoarea să îl cunosc. ia-ți portretul – îi zic – nu acum că plouă afară.
se udă hârtia. nu azi că e luni. nu pot să îl duc, sunt cu căruciorul, copilul e adormit.
copilul meu a făcut primii trei pași aici în galeria de artă, asta nu se poate uita.
nu uiți nici tu. nu uit, ia-ți portretul. ține-l aici. ia-ți obiectul. du-ți personajul.
n-am loc în casă, am colecția mea de cristale – am cristale și-n baie, am cristale
cu picătura de apă păstrată înăuntru. e vorba de milioane de ani. știu cum arată.
cristalele alea. te vindecă. ha ha vindecă-l pe ăsta dacă îți dă mâna. dar nu e bolnav.
pune-te în situația mea. eu? tu. am nevastă tânără. are pretenții mari. îmi închipui.
renumita Saigon te face praf și pulbere. ce Saigon? pulbere am zis. adică un cristal mărunțit până aproape la atomi. am o șansă să fiu angajat. ce Saigon spui?
metropola, ce, n-ai auzit? spune de câți bani ai nevoie, păi, să văd. vezi și tu cum se uită la mine. întoarce-l și tu cu spatele. nu-l mai privi. spală-te pe cap cu el.
e de valoare într-o colecție. vinde-l unui colecționar. uite chiar ție ți-l vând pe nimic.
dacă e pe așa n-am eu atâta bănet ca să-l cumpăr.
vin altădată.
înțelege și tu.

Top of Form

Portretul artistului adolescent

El vine la întâlnire descheiat, cu părul vâlvoi, cu un dialog gata scris,
pune la cale o izbândă pe fundația unui eșec datorat altcuiva
și cum se mai bucură, cum a învățat să se bucure de legături
de pe vremea când nu știa încă dacă este băiat sau fată;
uite-l cum vine plin de promoroacă pe sprâncene
și mă cheamă să mințim împreună ca să scape nevătămat,
uite-ne pe noi cum suntem prinși cu minciuna și scăpăm nevătămați amândoi
cu mîinile și urechile neurzicate, cu un pas mai aproape de adevăr,
uite-ne pe noi cum pregătim plecarea lui în Lumea Nouă și saltul în alt timp
iar nopțile se strâng separat pe lângă trupurile noastre
ca o cămașă de forță roșie umezită în oțet, putredă pe alocuri
de cât a fost purtată,
uite cum îți ia el pielea lui de hârtie cu tatuaje de vopsea albă
și și-o duce acasă să o atârne la capul patului în loc de icoană,
vezi cum își mută el organul bucuriei din minte în inimă,
după ce mai înainte nici nu știa că îl are,
îl vezi cum face alpinism, când lui i se cere să meargă la pas?
aici rostește vorbe, aici intră în pielea unui personaj gata să moară
odată cu vaporul care va fi detonat peste câteva ore: sistolă-diastolă,
uite cum ne privim în ochi și ne împărtășim cu ziua asta caniculară,
printr-un trecut apropiat, care va fi la rândul lui spulberat
odată cu plecarea lui în locul trasat cu verde contur, care-i va locui sufletul,
iar sufletul lui va duce de căpăstru o sălbăticiune venită din alt film
și-i va purta cămașa în carouri ca pe un steag cu însemne heraldice
pînă când va fi pregătit să ajungă acolo, nu departe în timp,
cât aș mânca un măr copt, iar tu ai mânca un arici de mare,
gata să spunem lucrurilor pe nume, pe limba lor, în țara lor,
ca și cum ar fi un grai pe care îl știm fără să-l fi învățat vreodată,
eu îți arăt, dar tu vezi?

Memorie înaintând printre obstacole puse de-a valma
lui S.M.

       (Portret)

Memoria ta se târăște ca un panda uriaș.
Te privesc direct, foveea ta e acoperită de negură.
Vine un chelner cu șort negru și ne ia masa,
o duce dincolo să întregească un cerc mai mare.
Spui: e chiriașul meu, stă în camera din spate,
te ridici, vine un tânăr adept al lui Thoreau și-ți ia scaunul
fără să întrebe dacă cineva stă acolo.
Acum stai în picioare și te clatini ca un plop.
Chiriașul tău aduce un scaun și te prăbușești în el
ca într-un cuib al păsării-grădinar.
Îmi povestești scena ta preferată din „Călăuza”,
aceea în care el e iubit pentru momentul prezent,
eu îți povestesc cum „Mistrețul” a încercat să-și ducă în Zonă
fratele care moare pe drum. Călătorește apoi singur
și se roagă cu buzele arse să îi învie fratele;
iese din decor, ajunge în sat și devine cel mai bogat om.
Memoria ta înaintează ca o plasă de prins vise
către bogăția nevrednicului personaj,
o ajut să urce o treaptă, spun: se împlinea
cea mai intimă dorință, deși vocea spunea altceva,
rugăciunea inimii, zici tu stins, dar bucuros că găsești calea,
DA, dacă nu știa nimeni că ai ajuns până acolo.
Te-am văzut atunci spunând versuri operate pe creier,
nu îți aduci aminte decât de tatuajele ei dintr-o poveste
pe care ai scris-o cu un stilou cu cerneală violet.
Foveea ta e umbrită de o siluetă stînd în picioare.
Memoria ta caută un punct de sprijin
pe care îl muți într-un loc nou, de fiecare dată mai îndepărtat.
Iau un evantai cu un haiku scris pe ambele fețe
și îl mișc ușurel, poate umbra dispare…
Te ridici, îți cauți haina, avem insomnie,
memoria ta caută un vehicul, nu mai vrea să meargă pe jos,
iar alături găsește motocicleta de lemn.

Portret al unui moment anume

n-ai timp, pleci care va să zică, te duci înapoi,
ai de vorbit cu cineva, ai de vindecat pe cineva,
mai ai de învățat, mai ai de mers până la gară, ai de lucru,
ai de trecut pe acolo, ai de visat un vis, ai de făcut față,
ai de trăit în trup, ai de mișcat un munte, ai de răbdat,
ai de pus cap la cap două lucruri, ai de înviat din morți,
ai de petrecut un timp printre ai tăi, ai de rupt lanțul,
ci iată cum te uiți tu înapoi cu toată privirea și iată
cum intri pe ușă flămând și cu respirația tăiată ca și când
ai fi fugit prea repede și rămâi așa de-a curmezișul,
stană de piatră rămâi între două vocale, între un moment și
o clipă care pleacă precum a venit, vai cum te treci tu
în răstimpul ăsta în care
ai de murit
Tata!

 

 

***

 

Marina POPESCU

marina popescu

Pe măsura ce îmbătrânesc

                        oamenii îndrăgesc tot mai mult porumbeii

Sunetul

            fâşului frecându-se de fâş,

mirosul

            roţilor frecându-se de şine,

îmi ridic clapele căciulii de pe urechi

                        mă prefac că te ascult

cu privirea dincolo de geamul îngheţat,

                        al naibii

                        nu mă aşteaptă în staţie

                        nici azi,

                        de o lună ziua tot creşte

                        pentru ca noi să ne putem vedea.

Dau din cap în ritmul cuvintelor tale,

vezi bine cât interes,

spui ceva despre nişte cuşti cu porumbei

şi nu pot decât să-mi imaginez

                        sângele lor cald

                        alunecând prin zăpadă.

 

Telenovela

Dacă Jose o place pe Maria

care îl iubeşte pe Armando care

nu poate trăi fără Bettina

şi între ei intervin Mercedes şi Sebastian

plus nişte partide de sex, trădări şi

câteva morţi dubioase

pentru ca la final să rămână fiecare

cu cine şi-a dorit,

te gândeşti că şi el ar putea fi

în curând doar al tău,

strângi telecomanda în palmă până când

plasticul negru trosneşte,

apeşi Off, îţi netezeşti bluza,

pui mâna pe cuţit.

 

Obsesiv-compulsiv

Oamenii mor când începi

să te plictiseşti de ei,

vin mici excavatoare, încarcă mormanele

în camioane care dispar,

în urma lor ştii că poţi bea

toate sticlele de vodkă ale Rusiei

şi nu o să reuşeşti să te îmbeţi,

nici scenele de sex tot mai deviante

nu mai stârnesc excitaţie

fiindcă în doze mici şi consecvente

anormalul devine banalitate

şi simţurile tot mai uşoare

 – ca fulgii –

vin mici excavatoare, încarcă mormanele

în camioane care dispar,

în urma lor noaptea rămâne

ca un câine pierdut pe marginea străzii,

priveşti lung şi rescrii cu mici modificări

acelaşi poem pe zeci de foi, ţi se pare

că dacă te opreşti

vei muri.

Pui căştile pe urechi şi aştepţi

Te înghesui în spatele vagonului

aproape de geamuri, cât să

fentezi claustrofobia şi toate celelalte fobii

pentru care ai dat de atâtea ori search pe google.

Îţi pui căştile pe urechi şi rămâi aşa

fără să dai drumul la muzică

inspiri şi expiri într-un ritm perfect,

numeri în gând bătăile inimii,

eviţi să observi cât de mult

s-au apropiat de tine şi asta îţi dă

liniştea unei false izolări, ca atunci când ai pune

un paravan de rigips între tine

şi vecinul de birou

şi prin el se aude cum apasă pe mouse,

cum trage o coală de hârtie din imprimantă

şi îşi sună nevasta,

cum mângâie fusta de mătase a secretarei

tot mai sus spre coapse,

iar ea atinge cu tocul placa subţire dintre voi,

atunci îţi vine să mai pui un paravan şi încă unul

între tine şi vecinul de birou,

dar spaţiul s-ar îngusta prea mult

până când în urechi încep pocnituri şi

sunete distorsionate venite dintr-un tunel

de rezonanţă magnetică nucleară

şi atunci pui căştile pe urechi,

fără să dai drumul la muzică şi aştepţi

să treacă ziua de muncă şi oamenii,

aştepţi până ţi se face o cumplită frică

de aşteptare.

 

Citeşte spamul şi apasă Delete

Surprindeţi momentele esenţiale din

casa dumneavoastră folosind un smartphone

şi o cameră de supraveghere cu IP

de ultimă generaţie,

cea mai bună metodă de a şti permanent

ce se întâmplă la dumneavoastră acasă

atunci când lipsiţi

ce face copilul, câte fursecuri fură pisica

din farfurie,

vă puteţi bate nevasta dacă aţi prins-o cu amantul,

în timp ce fredonaţi „he hit me and it felt like a kiss”,

veţi creşte progresiv intensitatea  până se va simţi

ca şi când aţi făcut dragoste cu ea,

camera va înregistra totul nu vă faceţi griji,

monitorizarea se poate face de oriunde aveţi internet

chiar şi la celălalt capăt al Pământului

ba chiar, spun cercetătorii şi de pe cealaltă lume

spre care soţia dumneavoastră s-ar putea îndrepta acum

dar nu, credeţi-ne pe cuvânt

nu asta a fost intenţia noastră,

noi am trimis un simplu mesaj publicitar,

vă asigurăm că dacă nu sunteţi mulţumit de cameră

o puteţi oricând returna şi veţi primi banii înapoi,

dar nu şi soţia,

asta nu.

 

Make-up

Aşa se întâmplă cu sprâncenele pensate prea mult

ajungi să desenezi cu creionul unele perfecte

sau le tatuezi,

laşi firele subţiri să crească

în linişte pe dedesubt

cam aşa şi cu tine,

desenezi un zâmbet mare,

laşi ura să crească

în linişte pe dedesubt.

 

[Vatra, nr. 3-4/2016]

Andreea POP – Politici de expansiune

winrar de tot

De la un fond livresc mai mult sau mai puțin declarat pot fi revendicate cele mai multe din poemele care alcătuiesc winrar-ul lui Mihók Tamás (Tracus Arte, 2015). Ele dezarhivează o serie de exerciții de sondare introspectivă într-un regim tonic, alert, de euforie verbală care desfășoară „travaliul” vizionar în ritmuri sincopate.

O demonstrează cel mai concret chiar secvența care deschide volumul și care descrie foarte fidel efervescența la care e supusă imaginația poetului, tradusă aproape sub forma unui manifest agresiv prin ostentația lui: „cuvintele mele nu mai au/ răbdări de topică// noaptea ele se adună/ ca boala cándida/ pe limbă// au renunțat la cozi infernale/ & la bunele maniere// […] cuvintele mele sunt imprudente/ ca o bombă atomică/ într-un poem samizdat/ scris cu cuvintele altuia/ mai înalt și mai singur”, *. De o asemenea gesticulație impetuoasă vor uza cele mai multe din poemele de orientare livrescă, în care achiziția culturală va fi valorificată în chip nemediat și aplicată unei game generoase de variațiuni: schița teoretică, uneori pe marginea rostului poeziei (mântuitor all in), referința culturală, prelucrată prin inserția literară (în total iacov, hipodrom muzical), „șlagărul” postmodern (jocul terț), reperele cotidiene – kandinsky, kafka – etc. Toată această schemă în care e angrenată „moștenirea” cultă echivalează în poemele winrar-ului partitura cerebrală ca tonalitatea cea mai la îndemână pentru consemnarea crizei și a hiatusului existențial. Reflecția lucidă (și acidă, simultan, căci de o temperatură incandescentă adesea), ridicată la rang de fizionomie lirică fundamentală, face din poet un cerebral îmbătrânit înainte de vreme care își deapănă singurătățile într-o suită de balade postmoderne.

Construite pe o asemenea acustică de austeritate, poemele vor media radiografia monotoniei și vacuumul cotidian în imagini tehnicizante care îl aproprie pe Mihók Tamás de o zonă de „cantonament” frecventată cu regularitate și de către alți „confrați” literari (Ștefan Baghiu, Justin Dumitru etc.) și care concentrează plictisul și alienarea urbană în mici „rezervații” de viață suprasaturate de sens. Dincolo de mecanica zilnică („sunt atâtea inerții în orașul ăsta/ de-ți vine a scoate poeți din/ semințele de dovleac”, tot așa, nu spun nimic), ori „fauna” locală („cu gene false/ extensii de păr și alte drăcovenii”, răscoala din paișpe), tot acest „monolog al așteptării” e rezumat foarte sugestiv în poemul amprente, care ar merita citat în întregime pentru felul în care descifrează izolarea individuală în ecuație cibernetică: „aștept zorii zilei cu mâinile încrucișate mint/ cu mâinile delăsate mint/ cu mâinile în buzunar// de fapt/ nu poziția mâinilor mele dă de gândit/ ci flecăreala de pe fb// dau scroll în jos pe timeline-ul altora/ cuvântul omonim îmi pare o nesimțire/ el a ajuns atât de lung că a-ntrecut limitele/ cuvântului om/ bunul simț & co.// […] e un sentiment de aerosol sau mai știu eu ce/ pe fb/ plouă cu pisici și câini/ ar spune englezul/ rece și bonom/ pe aripile tale de înger/ văd amprente/ aș spune eu/ cald și trist// mă pun înapoi în pat/ și mă-nfășor în pătură/ precum într-un/ shut down.” Într-o astfel de atmosferă aseptică vor fi tratate și poemele erotice, care suferă, mai toate, de o mină ceva mai relaxată. Poezia ține aici de teren de joacă, desenul amoros e soluționat în câteva locuri în cheie ironică (am ajuns să cred), iar notația senzuală sfârșește deseori în farsă (la persoana a treia). Predispoziția poetului pentru expansiune și voluptate imaginativă se poate citi cu ușurință în astfel de versuri.

Căci nicăieri nu-i loc de patos dramatic, indiferent de reflecția sobră, de factură superioară, în direcția căreia sunt focalizate câteodată mai mult sau mai puțin evident poemele; episodul biografic (aproape accidental în ansamblul celorlalte „bucăți”) cu tentă melancolică și irizare elegiacă din tabla de șah a lui bunicu (foarte reușit, dealtfel) va fi, de aceea, repede amendat de înclinația rațională a poetului („mă vei acuza de/ voluptate testamentară”). Mihók Tamás scrie peste tot o poezie de o tonalitate degajată, vibrantă, dar care în traiectoria ei dezinvoltă, ce prizează deseori experimentul formal ca pe o virtute de prim rang, nu se pierde, totuși, în divagații pur decorative. Întâia calitate a liricelor din winrar de tot e dată de (con)știința echilibrată a dozării materialului poetic.

_________

* Mihók Tamás, Winrar de tot, Editura Tracus Arte, București, 2015

 

 

***

poeme pt van

Tot o poezie de program extravertit, care își declamă angoasele cu o exuberanță a frazării, va scrie și Maria Pilchin în debutul Poeme pentru Ivan Gogh (Paralela 45, 2015). Doar că politica de expansiune vizează aici mai mult aparatul retoric, decât pe acela al imaginilor, circumscrise, în majoritatea lor, unui perimetru ex-centric. Două vor fi direcțiile principale în care poeta își va concentra materialul liric.

Mai întâi, ca o linie fundamentală de acțiune, un puternic filon livresc, mult mai declarativ decât în poezia lui Mihók Tamás (până la exces, uneori) și care înghite, în prelungirea lui, aproape toată armătura tematică în jurul căreia gravitează poemele. O adevărată demonstrație de forță poate fi citită în astfel de secvențe, în care lirismul Mariei Pilchin lansează sub forma unor proiectile o gamă generoasă de referințe livrești din clasicii ruși ori universali (predomină, totuși, primii, pe care poeta și-i asimilează cu un soi de orgoliu istoric) – pe care le deconspiră de multe ori încă din titluri –, inserții autohtone în registru ironic și ludic, prin care demitizează statuile literare românești (IVANUȘCA ȘI ALIONUȘCA, DUMNEZEUL FĂRĂ NUME), ori elemente de „recuzită” din imaginarul cultural colectiv, amestecate toate într-un Babel complex, cu convingerea că „până la urmă/ totul sfârșește/ într-o carte/ spunea mallarmé// începuturile și/ sfârșiturile sunt/ toate livrești/ viața e un ex libris”, HAPPY-END. În prelungirea episoadelor livrești funcționează, de multe ori, și poemele erotice, în desfășurarea cărora poeta angajează un repertoriu imagistic de temperatură înaltă (indiferent dacă vizează teoretizarea amoroasă, autoportretul feminin, ori desenul erotic cotidian), care debordează de voluptate în câteva locuri (CATREN FRĂMÂNTAT, SMS-UL SULAMITEI), dar care își vor atinge punctul maxim de intensitate în pasajele care topesc notația senzuală pe un fundament social. Poemul COPIII MEI DE LA DONEȚK ilustrează foarte sugestiv un astfel de aliaj: „uterul meu se crispase/ de durerile facerii ieri/ născusem pe copiii căzuți/ din avionul de la donețk/ copiii mei ah copiii mei/ pe care i-am zămislit/ în durerile morții/ i-am purtat în pântecul/ meu de femeie o zi/ și tată le fu/ neputinciosul sentiment/ al disperării/ […] ah copiii mei de la donețk/ urlu din toți rinichii/ și ovarele mele/ scormonesc în țărâna/ de scrum și cărbune/ țâțele mele sunt pline/ de lapte neînțărcat/ iar copiii mei cad/ ca un ovul nefecundat/ câte unul câte doi/ din cerul de la donețk”. Cu astfel de versuri, tensiunea din lirismul Poemelor pentru Ivan Gogh vibrează deja la un alt nivel și dezvăluie ramificațiile traumei (una mai mult colectivă, deși foarte acut resimțită și la scară personală) în toată arhitectura lor copleșitoare.

Adevărata fizionomie a poemelor Mariei Pilchin aici se vede cel mai bine, în surescitarea maximă a versului post-revoluționar, care adună, în derularea sa impetuoasă, mai toate preocupările esențiale ale volumului. Rezultatul va fi o poezie postbelică, articulată în tușe uneori postapocaliptice și scrisă cu impuls tulburat din tenebra cotidiană (căci vizată e nu demonstrația patriotardă, ci exorcizarea rănii istorice), care își deplânge propria istorie zbuciumată ca pe mortul cel mai drag. E loc de multă reflecție politică și gesticulație militantă aici, care stimulează focalizarea lucidă a realității (o cerebrală e și Maria Pilchin), ale cărei coordonate prind  accente cenușii în scenariul liric închipuit de poetă. Nu fără nuanțare ironică și viziune grotescă va fi configurat tot acest perimetru de criză, trasat între două coordonate care „înghit” orice urmă de asperitate: pe de o parte, Europa cu „gesturile ei de femeie aristocrată” și, dincolo de promisiunile ei, „corida de est”. „Lecția de geopolitică” îi va oferi poetei prilej de sondaj interior, pe care îl va opera de pe poziții radicale. Populat cu ruși, moldoveni fără simțul apartenenței, amintiri din „epoca de aur” care frizează amănuntul personal și îl circumscrie unor hotare întunecate („steluța lui lenin”, urss-ul „deloc de pluș/ al copilăriei noastre” etc.), desenul biografic pe care îl conturează poemele în astfel de secvențe ia forma unei schițe sumbre. Câteva episoade care descriu geografia derizorie a poetei – prilej de critică socială fără rezerve – vin să demonstreze aceste meridiane maligne, ale căror consecințe vor fi dezvoltate în poeme ca MADE IN CHINA, RULETA RUSEASCĂ, în verdictul amar din IANUS BIFRONS („dinspre nistru vin toate/ neîncrederi credințe/ țara mea nu e un teritoriu/ țara mea e o hartă”), ori în acuzația pamfletară din ORAȘ FĂRĂ ZĂPEZI („în orașul acesta arlechinii/ își au reședința circul e închis/ iar show-ul a ieșit în strada/ arta toată a fugit afară/ și acum face trotuarul”). O poezie a sechelelor e, în fond, lirismul de „tranșee” al Mariei Pilchin, rostită în cadențe de cazon.

Atunci când își îngăduie confesiunea intimă directă, nemediată de scenaristica belicoasă, poemele dezvăluie mici oaze de vulnerabilitate, în profunzimea cărora irizează angoasa: „la mese în ajun de alegeri/ strigăm cu toții despre/ imperialismul rusesc/ anexarea basarabiei/ și multe altele/ dar niciodată nu am plâns/ mai mult mai adevărat/ decât în fața unui film rusesc/ despre viață și durere/ acesta ți se bagă în carne/ și întoarce cuțitul de două/ de trei ori și atunci/ ierți totul/ totul”, ȘI IERȚI TOTUL. Nervura încordată a versurilor ține loc de vioara întâi în Poemele pentru Ivan Gogh.

_________

* Maria Pilchin, Poeme pentru Ivan Gogh, Editura Paralela 45, Pitești, 2015.

 

 

[Vatra, nr. 12/2015]

Poeme de Sabina Comșa, Aida Hancer, Maria Pilchin, Hristina Doroftei și Livia Lucan-Arjoca

Sabina COMŞA

sabina

 

Cafeneaua din pasaj

 

I

Un pahar de hârtie fără capac, nişte coacăze

din resturile nemestecate ale

unei brioşe

zac în farfuria albastră

la capătul barului.

Spre gura de metrou

ultimii urcă

corpurile lor se sfârşesc

la căderea nopţii

învineţite.

II

Boabele fin râşnite, frişca scursă

pe podeaua

de piatră

topite de jetul fierbinte.

Vezi pe un perete întreg

posterul

ochii negrii ai culegătorilor

stafidiţi

de soarele alb.

III

O pungă spartă din care curge lapte şi zaţ,

sticle de plastic

returnabile

se rostogolesc

sub chiuveta dungată de calcar.

Îşi dau sorţurile jos

între stivele de cartoane goale

fără coduri de bară.

IV

Gâturile pompelor de sirop, dulapul negru

plin de bobiţe lipicioase

strălucesc prin aburul maşinii de espresso

la casa de marcat

pupilele fetelor cu văl.

Degetele soţului strâng

cu lentoarea unui tren vechi

trei cappuccino cu extra caramel.

 

 

Common Octopus

 

Curentul din urma trenurilor

şine trase până în faţa casei

oameni

te pisează între genţi uriaşe de piele.

Cu şireturi fedeleş

prinşi în banda rulantă

îşi sprijină burţile moi calamar

unii de alţii

fâşii

lila şi oranj fundiţă.

Tatuaje nesfârşite

te învăluie în cerneala lor

de roman grafic

cuvinte în limbi străine concomitent

te paralizează pănă la suprafaţa

albastru marin.

Schiurile

 

În viteză au prins avalanşa.

Beţele s-au ridicat odată la suprafaţă

aplecându-se unul după celălalt

înainte să se scufunde în micile valuri ale fâşului albastru.

Se rostogoleau, brazii şi stâncile albe, etanş

Vedere ce-ţi taie respiraţia!

Printre munţii zdrobiţi

întuneric în ochelarii plutitori din vale.

Schiurile găsite

s-au gândit să le dea la închiriat.

***

Aida HANCER

Aida Hancer

 

Katalena

                 Cătălinei Cadinoiu

în ultima vreme te desfăceai ca o

şuviţă de păr de pe degetele noastre

şi sfâşiată deja

rămânea să te împrăştii pe jos

pe podea

singur copilul cu biberonul de fier

înfipt în gingii

plângea şi râdea cu dinţii de lapte în zidul berlinului

pe sub perdea

cu sângele alb şi cu ochii lui ca nişte peşti de nisip

căra laptele pe ascuns

în mare

tu alăptezi toate vulpile ca să ţi-l care

tu alăptezi toate drumurile

pentru ca drumurile să ţi-l păzească

tu ridici un cuţit şi îndemnul pare atât de normal

dar în ultima vreme

stăteai întinsă femeie

ca un hamac între nucă şi nuc

neagră şi cu laptele tare ca iodul

lingeai cu tot corpul laptele

când ţi-l vărsa irodul

şi zilele se coc de atunci ca o sarcină nouă

plângăcioase

moderne

şi fac nazuri la masă

într-o dimineaţă cumva ai să naşti

pe ruptă rouă

şi ca o floare negru cu verde de brad

tu faci la mânie

spume la gură de jad

femeie care te-ai scris cu tot corpul

pe corpurile noastre

ţi-ai făcut un copil să ne umezească nouă buzele

tu poţi goală călca în picioare şi pe coadă

muzele

când simion doarme

urcă tu înainte mireasă

şi dă-mi tu prietene pasă

capul acela gol

de copil.

 

fiica sionului

nopţile parc-am avea plete de vin

iar dimineţile se schimbă ca dinţii de lapte

tot ce era poetic se întoarce împotriva mea

fiarei i-a trecut deja sângele prin blană

încă puţin şi te vei întoarce în pântecele mamei

ras în cap cum ai vrut toată viaţa

înfăşurat într-o pelerină de ploaie

dar noaptea îţi vine să-ţi agăţi haina

de sânul drept al femeii iubite

o femeie moartă din punctul meu de vedere

şi dată la câini

dacă n-aş şti că e iarnă te-aş întreba

de ce-ţi ţii agăţată rochia de mireasă în geam

pentru că singura lumină ne vine

prin mânecă

şi singurul întuneric ne iese pe gură

într-o noapte şi eu am avut părul de vin

prietenul meu spânzurat la rădăcina unui copac

cu picioarele-n sus ca o lumânare

aici a avut loc un accident

aici i-a intrat volanul în inimă

şi i-a dus-o

erau toţi copiii cu el

şi planurile pentru copii

ideea că femeia lui va primi

flori doar de la el

şi lângă plămâni

un chibrit gol

paiele consumate

numai moartea dar nici măcar ea

n-ar fi văzut nimic

prin parbriz în momentul acela

după accident l-au întredeschis

ţinea în el atâtea alte femei

şi asta-l făcuse frumos

prietenul meu spânzurat încă nu era de tot mort

impactul maşinii i-a mişcat puţin sfoara

cum stătea ca o cheie

şi moartea celuilalt venise la fix

ca o uşă

asta l-a făcut curios asta l-a făcut

să dea din mâini ca un acrobat

prietenul meu un leagăn de om

s-a prăbuşit spre binele lui

a dat o declaraţie a mângâiat soţia pe cap

cum cureţi un măr stricat de putregai

şi-l speli şi-l ştergi cu prosopul

i-a dat la o parte părul de pe frunte

şi buzele crăpate ale bărbatului

ţi le-a pus pe-ale lui roşii      două răni

care-au locuit mult timp împreună

 

 

tatăl nostru care de vreo trei ani ( n-ai mai ieşit)

nu ţi-ai mai făcut loc printre flori

vecinii nu mai sunt supăraţi şi în fiecare duminică

ne lasă lapte şi biscuiţi pe băncuţa de la uşă.

eu şi mama avem lipsă de calciu de fapt şi tu aveai

dar ţi-a trecut

unde e lipsă mare şi vindecarea trebuie să fie

dureroasă şi radicală

de prăjituri ne ferim.

de trei ori a fost zăpadă de-un metru

o dată chiar mi s-a părut că ţi s-au crăpat

palmele cam tare şi m-a bufnit râsul

(semănai cu pământul când e proaspăt arat

şi cazi de la doi metri din măr şi nu te loveşti

fiindcă pământul e numai vată neagră aruncată pe cer)

dar ţie nici nu-ţi păsa

când hohotea viaţa prea tare îi trăgeai o palmă

care-ar fi putut să mute şi munţii

mi s-a părut că te văd

venind cu sifonul plin şi cu mătura pentru zăpadă

maşina ca un înger căzut ruginea

şi vecinii Îngeri ceilalţi cântau

dar uite că soarele ne obligă să intrăm în vară

cu cuţitul la gât

capul înainte ca nişte înotătoare profesioniste ce suntem

tu avei palmele fine şi călcâiele crăpate ca sfinţii

numai că sfinţii n-aveau părinţi

dacă s-ar fi operat de apendicită părinţii

sfinţilor le-ar fi dus la spital o sticlă de lapte şi poate

trei lei cincizeci, de bomboane.

/poem/

în fiecare zi păşesc prin noroi ca prin mama

deloc ameninţătoare

pantofi fără toc

spaţii goale care se lărgesc tot mai mult

şi în fiecare zi

în urma mea iese soarele şi usucă noroiul

mi-l îmbătrâneşte mi-l crapă

îi pune mamei mele mâna la gură

rupând de pe ea pielea

o fâşie de apă

uneori mă aplec şi aud morţii declarând stare de urgenţă

ei pun în dreptul tuturor crăpăturilor

ligheane

în caz că spală ăia maşinile deasupra în caz că

aruncă zoaie

s-avem şi noi pentru baia de sâmbătă

că nu ne-ajunge sângele ierbii

într-o dimineaţă mama a ieşit cu ochii în lacrimi

să taie un pui

în centrul oraşului pe camera unei roţi de camion

pe la ferestre oameni cu furculiţe făceau semne urâte

de foame de moarte

cu feţele ca nişte scrisori vârâte în cutia poştală

cu forţa

porumbeii  opriţi la o firmitură

distanţă de picioarele noastre

în costume de lilieci căptuşeau acoperişuri

de azbest

iar mama luase puiul cel mai mare

cuţitul de pâine şi

cu două chei franceze  a răsucit

până când mi se părea că văd un soare în sânge

mamă eclipsă de soare ascunde-te

nu mai ştiu dacă sângele de pe mâini

e străin de familia noastră

***

 

Maria PILCHIN

Pilchin

 

sunt femeia măritului ceapaev

o dată pe lună

mă gândesc la ceapaev

şi armata lui roşie

o dată pe lună

toate femeile casei mele

se întorc în mine şi curg

de parcă ne taie ne căsăpeşte

de parcă toate războaiele lumii

coboară prin noi la vale

de fiecare dată

când merg cu mihu

la pizzeria din colţ

şi chelnerul ne aduce voios

ketchupul picant

îmi stă bucata în gât

căci toate femeile casei mele

muşcă odată cu mine

ieri am fost la expoziţia de picturi

am rămas lângă tabloul cu maci

de fapt erau nişte pete roşii

pe un câmp negru

toate femeile casei mele

s-au oprit acolo

era strâmt era înghesuială

eu o făceam pe deşteapta

explicam că e pătratul lui malevici

stropit de ketchup

dar nu mai conta căci le plăcea

ah ce mult le plăcea

mă somau să tac

căci tabloul era despre tăcere

am plecat toate în altă sală

erau picturi despre iubire ar fi bine

să caut lexemul iubire în dex

poate în dicţionarul etimologic

ah ce tablouri am văzut

două mucuri de ţigară

se pupă în colb unul rujat roşu

patru picioare se iţesc de sub plapumă

două cu ojă de un rozé închis

doi porumbei cu ochii scoşi

şi-au lipit ciocurile

două inimi ca în manualul

de anatomie dintr-a noua

îşi trimit bezele

ah ce romantic

ghidul ne strigă şi mergem

o lumină rece de spital

în centru o masă de maternitate

ghidul şopteşte:

cealaltă faţă a dragostei

femeia de lângă mine

mă uit atent la ea

căci semănăm

şopteşte cu buzele roşii:

un avort

un avort

şoptesc toate

pete de sânge

semn că pe aici a trecut ceapaev

femeia din dreapta

arată o altă masă

mă uit la ochii ei verzi

cenuşii verzi pe care îi am şi eu

zice:

o naştere

o naştere

şoptesc toate

ieşim în câmp alături

într-o pădurice de pini

zeci de cearceafuri se zbat

în bătaia vântului

o hymenaeus o himeneu

ceapaev a reuşit şi aici

ieri eram la salon

înscrisă la pedichiură

intrase o doamnă de vreo

şaptezeci de ani

cu rujul întins pe buze

cu mâini tremurânde

s-a înscris la manichiură

femeia pe care ceapaev

a părăsit-o de mult

dar nu şi ea pe el

eram la o conferinţă

din astea ştiinţifice

o tânără cu iphone

făcea poze soţului meu

am vrut să scot sabia

şi să o tai ca în filmele nipone

dar ceapaev m-a ţinut de mână

ca niciodată

m-a mângâiat pe obraz

şi m-a făcut să râd

aveam cinci ani

şi mi-am zdrelit genunchiul

am căzut căci prietenul meu

fugea să mă prindă

primul băiat care a zis

că mă iubeşte

curgea sângele şi eu plângeam

şi el a lins rana

căldura limbii lui

a speriat pe ceapaev

vampirul din est

şi toate femeile casei mele

erau acolo şi cântau

aşa cântă transfuzia

aşa cântă leucocitele eritrocitele

aşa cânt eu când curg la vale

nopţile când vine pe furiş la mine

să nu îl vadă femeile casei mele

şi îmi plânge pe umăr

ca un prunc sătul de cal de armată

când între mine şi el se dă marea bătălie

înţeleg că toate au fost inventate

pentru această aprigă luptă

ca toate femeile casei mele

să asiste la zdrobirea duşmanului

o dată pe lună

mă gândesc la ceapaev

şi armata lui roşie

o dată pe lună

toate femeile casei mele

se întorc în mine şi curg

 

***

 

Hristina DOROFTEI

hristina2

***

Ţi-am tatuat numele

în palmă.

Zilnic duc palma la buze

simt apropierea ta,

gustul tău de magnolie afumată…

***

Mă trezesc gemetele lui de porc murat în băutură,

visează femei blonde cu cercei cârlionţaţi, grandioşi…

Îmi schiţează imaginile care-i îmbracă hainele ratării,

îl ascult cu sincer interes (nebunii şi beţivii spun adevărul!)

şi mă gândesc cum aş putea să-l nimicesc

(să nu mai aibă being, vorba englezului!).

Mă îndrept spre aragaz, pornesc toate ochiurile

(o asemenea acţiune de epurare trebuie

să aibă minimum patru perechi de ochi martori!), închid

cu meticulozitate cele două uşi care dau spre coridoare,

verific geamul, dacă-i închis perfect, aranjez cutele perdelei

albe, proaspăt spălate, cu iz de clor,

îl sărut pe frunte într-un onctuos adio şi mă îndrept

spre camera mea, ştiind că voi dormi

cel mai liniştit somn din viaţa mea!

***

Imagini tulburi se plimbă prin faţa ochilor

închişi între zăbrelele pleoapelor,

amintiri închegate în colţul ochilor

nu vor să se desprindă,

orele îmi apropie şoaptele surde,

începe să doară puţin,

degetele îngheaţă cearcănele hidratate,

ascunse sub fondul de ten,

le îngrădeşte libertatea de exprimare.

***

Se îndreaptă spre mine,

făr-o vorbă mă apucă de umăr, mă trage afară

după el (numai dacă mă obligă îl urmez!),

mă pune faţă în faţă cu acuzatoarea (o credeam

tovarăşă de joacă!) şi-mi cere

recunoaşterea faptei reprobabile comise

în imaginaţia vomitivă a fetei

care-şi dorea să găsească

îndesată prin vreo amintire a şifonierului

rochia de mireasă a mamei sale…

***

Caut dragostea la

beţivii înamoraţi de-alcool

posesorii de conturi elveţiene

bărbaţii pierduţi printre curve

femeile cu mulţi amanţi

mamele cu tentacule încordate…

N-o găsesc nicăieri!

Cu lupa cercetez rădăcinile florilor,

gust lacrimile,

privirile,

visele,

speranţele,

gândurile…

N-o găsesc nici în cuvintele

care-mi spun că se ascunde în spatele lor!

Dezamăgit, mă îndrept spre casă

cu jeanşii, bocancii şi nervii prăfuiţi.

Îmi aprind o ţigară (ultima ţigară

înainte de sfârşitul lumii!), azvârl chibritul

în coşul de gunoi şi-aud un scâncet micuţ.

M-apropii de pubelă, scormonesc

pân’ la fund şi dau peste ea!

P.S.: Sting ţigara şi amân sfârşitul lumii!

***

struţul din stemă mai speră

să fie redat dinastiei d’Anjou

autocarele

microbuzele

atrag călătorii precum prostituatele clienţii

îmi aştept rândul la toaleta

plină de fumul femeii corpolente

(e regina wc-urilor!)

closetul e plin ochi de mucurile de ţigară

trag apa

curge fum de carpaţi fără filtru

să nu uit plata!

***

ascunsă de mine

nemişcată să fiu sigură

că nu dau curs dorinţei

îmi clocoteşte gândul

că se află la doar câţiva metri distanţă

îmi amorţesc trupul

îl anesteziez

cu scena imaginată de mine

(sunt regizoarea

autoarea

protagonista)

îi bat la uşa sufletului

intru peste el şi-l fac parte din mine

până mă satur de noi

ne devorăm reciproc într-o căutare

tardivă a timpului pierdut…

***

Apari în fiecare dimineaţă

în gândul meu

printre genele întredeschise, leneşe

şi somnoroase,

dornice să rămână îmbrăţişate

peste ochii ce te visează noapte de noapte…

Dar de ai şti, nu ai crede

că sufletu-mi tresare

nerăbdător să-ţi atingă privirea

şi să-ţi spună: mai stai!

de fiecare dată când îmi apari în cale…

***

În jurul mesei stăm adunaţi

toţi mincinoşii vampiri

care urmărim

să punem mâna

pe gândurile

celorlalţi,

să-l prindem la înghesuială

pe cel mai slab dintre noi,

să-l îngrămădim într-un colţ,

să-i sugem

tot sângele

până ce ochii-i se acoperă

c-un văl opac,

iar culoarea

i se scurge din obraji

între coapsele înfierbântate de adrenalină,

pulsând de frică şi disperare,

mirosind a moarte.

***

 

Mâna-i alunecă plină de curiozitate

pe braţul ei bronzat,

umezit de plăcerea atingerii,

capu-i se apropie de umerii lui

într-o tăcere complice

din care ţâşnesc din când în când

stropi de îndoială născuţi

din ping-pong-ul ochilor,

gândurile se învăluie în ceaţă,

fiorii se întorc în prezentul perfid.

*** 

 

Livia LUCAN-ARJOCA

Livia Lucan-Arjoca

Şi dragostea are o vârstă a treia

Când rând pe rând îi cedează

Cele mai uzate organe
Şi fostele-i puncte forte

devin poveri şi dureri

de tratat cu cele mai

performante

medicamente

Şi dragostea sfârşeşte ca Bella

jucăria lui Alex

O fostă ursoaică

ajunsă o cârpă sinistră

Dar fără de care copilul stârneşte

pe loc un tzunami

Tocită

Roasă

Târâtă

Trântită la nervi

Unică datorită uzurii

În fond

un simplu şi banal

obiect de tranziţie

dar cum să îţi schimbi perspectiva

să primeşti botezul pentru

o nouă etapă

când aici este ancora

masivă şi grea ca

nucleul pământului

 

 

Ar putea fi acesta un tutorial al despărţirii perfecte

Nimeni nu face primul pas

cu excepţională coordonare

îl facem împreună

şi

Like-urile sunt mai rare

agendele noastre din ce în ce

mai aglomerate

fără puncte de intersecţie

dar cu puncte de interes

complet diferite

intervalul între SMS-uri devine

cu fiecare zi mai mare

până când

ajungem la

linişte

Acum e ca şi când faci pluta într-o piscină

te concentrezi

pe jocul apei în pavilionul urechii

pe raza de soare care îţi încălzeşte buricul

şi difuzează în tot abdomenul

pe lipsa valurilor

riscurilor

deciziilor

angajamentelor

Un corp plutind de la sine

odată cu sine

E bine

deci

putem s-o luăm de la capăt

Anticiparea şi proiecţia

contează la mine

cât de două ori experienţa în sine

aşa că pentru ore bune

în fiecare zi

sunt în concediu

de când

mă pornesc să cumpăr

colaci, saltele, mingii gonflabile

labe şi tuburi de snorkeling,

forme pentru castele de nisip

Între rafturile cu găletuşe de plastic

aud deja marea

simt pietricelele  împungându-mi talpa

 

 

O adevărată desfăşurare de forţe

o logistică impresionantă

mai ceva

ca o trupă rock

gata să plece într-un turneu mondial

Când în sfârşit e toată lumea

pe locuri

şi înfloreşte în noi un frumos sentiment al biruinţei

îmi aduc aminte de Bella

….

Peste o oră suntem încă

parcaţi. Am dat toată casa cu susul în jos

Am extins căutările

şi am ajuns să răscolim în bagaje…

Nicio urmă de Bella

Avem acum

o jucărie în minus de cărat

pe la plajă.

Suntem trei familii cu

cu trei copii sub doi ani

un fel de spaimă a plajei

neprevăzutul

surpriza

ne atacă toate planurile

aflate mereu într-o continuă

reconfigurare

orele sunt întotdeauna relative

plus sau minus încă o oră sau două

mai repede se întruneşte consiliul ONU

decât noi la un oarecare punct stabilit înainte

Ce s-a-ntâmplat cu mintea noastră corporate

cu viaţa noastră ca un excel ordonat

ajunsă acum un fişier cucerit de haos?

Doar cine nu are

nu crede

forţa gravitaţională a căruciorului

din care prea rar poţi să te smulgi

fără să ştii cum să nu acţionezi

fără ţintă

Pentru o vreme mă simt ca la spa

beneficiara unui ritual de relaxare

pentru care copiii

ar putea să obţină brevet

cu lopăţica de plastic

m-au îngropat în nisip

e cald

şi e bine

ca într-o boabă de strugure alb

pârguită în soare.

mintea o ia pe rewind

e o bandă de alergare

întâi mişcările lente

apoi din ce în ce mai alerte

până când circular

ca o roată de hamster

rulează

degetul tău pe coapsă

un ac de pic-up

deasupra benzii dantelate

a ciorapului

pielea un disc decadent de vinil

 

E un joc al perspectivelor

un mers de fachir pe scoicile plajei

Oare ce vezi

când vin înspre tine

cu mânuţele copiilor fremătând în palme

îţi place să-mi zici că-s

„O femeie

de două ori mai frumoasă”

sau poate

un al treilea copil

bine dresat

zâmbind în cătuşe?

[Vatra, nr. 6/2015]