— Cafeluțele dumneavoastră, stimate domn!

 Chelnerul roti tava legănând-o cu grație pe sub nasul clientului, apoi înclinându-se din umeri, depuse cele două ceșcuțe pe masă, respectuos. Schiță totodată, discret, și un zâmbet cu subînțeles: tocmai își făcuse apariția pe terasă îndreptându-se spre ei, relaxată,  o tânără fermecătoare. Dar „stimatul domn”, care după alură era neîndoielnic un occidental, nu avea  rendez-vous  cu tipa, cum greșit presupunea chelnerul, văzându-l impacient. Tânăra pe care o aștepta era fiică-sa. Cu toate astea, asemenea emoții nu-l mai tulburaseră pe „stimatul domn”  de când era adolescent. Liesl  se așeză la masă în fața lui, cu spatele la intrarea cu arcadă.  Începură să vorbească în germană, fapt ce-l făcu pe chelner să ciulească urechile interesat și să nu se retragă până când clienții nu-i repetară că nu mai doreau absolut nimic. Deși neamț de-al locului, de la Sânpetru German, adică șvab, nu pricepuse chiar tot ce trăncăneau ei, întrucât cei doi, deduse, erau austrieci – turuiau repede, într-o germană „stricată”.

— Cât e ceasul? o întrebă Cezar.

— Zece fără șapte minute, îi răspunse Liesl după ce apăsă butonul de pornire al  telefonului

mobil pus la îndemână lângă ceșcuța de cafea.

— A, credeam că e deja trecut de zece. Lori unde-i?

— Lori?! Parcă n-ai ști că n-are stare! E înnebunit, săracul, din cauza lui Elif. S-a cărat.

S-o fi așezat pe undeva și stă pe telefon cu poliția.

— Aș fi vrut să vă cunoască pe amândoi.

— Daddy, dar suntem în vacanță, stăm și noi trei zile în Arad, de ce vrei tu să ne faci să

pierdem timpul?

— Ei, ziceam și eu, îi răspunse el, moale.

— De când nu v-ați văzut?

— De vreo patruzeci de ani… cred.

— Pa-tru-zeci de ani??? Ogott¹îi mângâie Liesl mâna peste masă.

— Cam așa ceva.

— Mami l-a cunoscut?

— Nuuu! Dar acum, că mă întrebi, îmi amintesc că singura dată când m-am întâlnit  cu

el – cu totul întâmplător, în gară la Geneva, și am călătorit apoi împreună până la Viena –, Karin și cu mine abia ne căsătoriserăm.

— Ai sunat-o?

— Nu. Când era s-o sun? Aseară ne-am întors prea târziu, acum e la clinică. O găsesc

eu după-masă.

— Pilulele ți le-ai luat?

— Liesl, dragă, dă-o-ncolo! protestă făcând-o pe supăratul.  Chiar așa? Mă iei ca pe un

copil? și-și duse mâna la gură, să nu-l vadă râzând.

— M-a rugat Mamisă te controlez.

— Ai vorbit cu băiatul ăla?

— Cu Alfi? Da, sigur.

— Cum ziceai că-l mai cheamă?

— Tendl.

— Tendl? Ăsta-i nume tipic austriac.

— Așa mi-a zis și el, că strămoșii lui dinspre tată au fost austrieci.

— Ce spui!

— Da, din Karintia. și au fost printre primii coloniști ai Imperiului Habsburgic, așezați

în Reșița.

— Ia te uită! și-a făcut genealogia?

— și când vine?

— Poimâine la prânz. La 12.30.

— De ce așa târziu?

— Nu știu. Pleacă din Reșița dimineața, la șase. Vine cu o cursă de navetiști până la

Timișoara, pe urmă ia un personal pentru Arad.

— Bietul om! Dar cum Dumnezeu face atâtea ore pe drum?

— Cam cât am făcut și noi de la Viena. E de necrezut.

— Înseamnă c-o să luăm masa de prânz aici. Avem tot timpul să plecăm. Chiar și

răspoimâine… 

— Sigur că da! Nu ne grăbim. Oricum, spuneai că vrei să oprim la Calimaneș.

— Călimănești.

— Calimaneșen… da, e tare complicat în românesc, râse. Ai fost să-ți vezi casa?

Cezar dădu din cap că nu și își privi fiica, de parcă n-o văzuse de vreo sută de ani.

— De ce? insistă ea.

De ce?!… Întrebarea ei era absolut firească, dar el nu putea să-i răspundă cu sinceritate.

— O să mă duc…

— Când?

— Să văd…

— Vrei să vin cu tine?

— știu și eu? Vino! Ce drăguță era fiica lui ! gândea. Mâine dimineață, că după-masă

ne ducem la cimitir.

Spunând acestea, Cezar țâșni ca din arc, gata să se precipite spre bărbatul apărut la intrare, sub arcada terasei. Dar i se pusese un nod în gât și rămase țintuit locului.

Liesl întoarse capul: un domn de vârsta tatălui ei, un domn bine, rezemat în baston, se oprise să-i cerceteze cu privirea pe cei așezați la mese. Purta ochelari cu lentile heliomate. Nu i se vedeau ochii, dar îi trăda concentrarea obrazul crispat.

— El e, îi șopti Cezar lui Liesl și porni, în fine, să-l întâmpine pe străin.

Bărbații se îmbrățișară pe tăcute: nu mai era loc de cuvinte, se bătură prietenește pe spate, se scuturară unul pe altul de umeri, în fine, Cezar îl conduse pe nou-venit la masă.

— Domnișoară… i se adresă acesta fetei ceremonios. Eu sunt BenŐ Ion.

— Liesl, îi întinse și ea mâna, emoționată.

Înainte de a-și apleca ușor capul să i-o sărute, el își scoase cu două degete ochelarii: ochii verzi, adânciți în orbite, îi încărcară figura cu niște ani în plus.

— Semeni atât de bine cu taică-tu, că puteam să jur că ești fata lui, chiar dacă te vedeam

în altă parte.

Ea miji puțin ochii, după care îl privi mirată, neînțelegând ce spune, dar îl invită cu aceeași mână să ia loc.

— Mulțumesc! îi răspunse el, așezându-se și privind-o  de astă dată lung, dintr-o parte. 

— Frumoasă fată ai! întoarse plin de admirație capul spre Cezar.

— Am și-un băiat, se lăudă acesta.

— Ce vorbești? Să-ți trăiască amândoi, să fie sănătoși! Stai bine, stai bine, ești bogat!

Chelnerul, înfipt din nou în capul mesei, aștepta supus să-i ia domnului care a venit comanda. Acum, însă, cu un zâmbet stătut:  și-l ținuse prea mult pe buze până când, finalmente, clientul îl băgă în seamă.

— Ce-ați luat voi? îi întrebă BenŐ pe Liesl și pe Cezar plimbându-și  privirea distrat

peste ceștile lor. Apoi întorcând capul spre chelner:

— Tot un espresso și pentru mine. Mic, cu puțin lapte. și, cu un aer binevoitor, îi arătă

chelnerului cu două degete cât de puțin.

— Cu plăcere, îi răspunse chelnerul făcând stânga împrejur.

Liesl profită de moment și se sculă în picioare să plece. Își luă la revedere ridicând din umeri și din sprâncene și sugerându-i astfel lui BenŐ că, din păcate, nu vorbea românește.

— Auf Wiedersehen², îi făcu el cu mâna cu multă simpatie și se întoarse amuzat spre

Cezar.

— Câți ani are? vru să știe.

— Ea? 30. Băiatul, 33.

— Bravo,  ești bogat, să-ți trăiască!

— Mulțumesc, și ție! Ai și tu copii, nu-i așa?

— Am de la nevastă-mea, de la Smărăndița, un băiat din prima căsătorie.

Cezar îl privi întrebător.

— Când ne-am luat, era prichindel –  avea doi ani. L-am crescut ca pe copilul meu. Un

băiat excepțional.

— Ce lucrează?

— E inginer.

— Ce fel?

— A terminat Automatică și Calculatoare.

— Unde?

— La București. După absolvire l-au angajat imediat la Institutul de Cercetări pentru

Tehnica de Calcul. E foarte capabil.

— Păi, cum vine asta? Taică-său mare profesor în Cluj, și el s-a stabilit așa departe?

 BenŐ Ion își scoase ochelarii și se frecă la ambii ochi cu podul palmelor. Întrebarea îi împrăștie brusc gândurile și căută parcă să și le întoarcă din zbor. Se hotărî pe dată să nu-i mai povestească lui Cezar despre necazurile lui cu băiatul: la cinșpe ani fugise de acasă, disperat, să-și caute tatăl biologic. și l-a înțeles, că doar și el, la opșpe ani, odată ce scăpase din orfelinatul de la Carei și-și primise actele de identitate, primul lucru pe care l-a făcut a fost  să se ducă în secuime, să-și caute părinții în Cristuru Secuiesc, unde, conform scriptelor, se născuse. Așa că l-a cules de pe drumuri pe puștan și l-a însoțit în căutările lui, ajutându-l cu tot sufletul să-și găsească tatăl. Altă dramă și acea întâlnire, teribilă, în fine…

— Dacă așa a hotărât el!… reveni după câteva clipe. Își puse din nou ochelarii pe nas și

sorbi o gură de cafea. Plescăi de plăcere, lăsă ceșcuța la loc pe masă, se șterse pe buze cu șervețelul alb. Eu, în tinerețe, n-am vrut să profesez tot în București? îl scuză oarecum pe băiat. Cum ți-am povestit în noaptea aceea, în tren. Numai că eu – și duse din nou ceșcuța la gură –, când m-a chemat profesorul Arseni la „Bagdasar” să intru în echipa lui, am fost nevoit să locuiesc în spital câțiva ani, fiindcă pe atunci era toată nebunia aia cu Bucureștiul, oraș închis. Îți amintești? – și mai sorbi o gură de cafea –, că erai încă pe-aici. Până într-o zi, când m-am săturat și m-am întors la Cluj. Dar Radu al meu are acum alt standard de viață – era student în anul doi când i-am cumpărat un apartament cu două camere pe strada Frumoasă, în buricu’ Bucureștiului… nu știu dacă mai ții tu minte pe unde vine asta…

— Cum să nu? Dă în Calea Victoriei. Nu departe e și Casa Memorială „George

Enescu”.

— Exact. Că mi-am dorit ca măcar el să trăiască bine, că eu am suferit destul. Dormeam

în spital, cum ți-am spus, și în fiecare dimineață, înainte de șase, mă trezeau femeile de serviciu: le auzeam cum dădeau cu mopul fleoșc-fleoșc, pe linoleum, în coridor. Parcă-mi dădeau mie pe creier!

— și e însurat, Radu al tău?

— Da, de mult. M-a făcut și bunic. Am deja un nepot de trei ani.

— Bravo ție, Ioane! Să vă trăiască, să vă bucurați de el!  Ai mei nu sunt căsătoriți nici

unul.

— Ei, așa-i moda acum, îl consolă Ion.

— Și soția?

— Când ne-am cunoscut, era educatoare la o grădiniță de stat, pe urmă, după Revoluție, și-a deschis una particulară. A ținut-o până acum câțiva ani, când i-a predat afacerea unei nepoate. Dar Karin, a ta? Mi-ai povestit despre ea atunci, în noaptea aceea, în tren. Erai topit după ea.

— Da, râse Cezar, ce vremuri! Karin a ieșit la pensie acum cinci ani, dar lucrează în continuare la o clinică privată. Si are concediul abia în august. De-asta nu e cu noi acum. A fost ani de zile medic-șef de laborator la AKH. Dar tu, ce faci? schimbă vorba,  mai ai și alte treburi de rezolvat ori te pomenești că ai venit la Arad special să mă vezi pe mine?

— Am venit special, cum era să nu vin?

— Păi așa, în trei picioare? îl ironiză Cezar, arătând cu bărbia spre bastonul pe care Ion și-l rezemase de  dunga mesei. Ce-ai pățit, fratele meu, ai fost la ski?

— Pe naiba, la ski! Am căzut ca bătrânii pe locul limpede. Râse ca de o glumă bună și, dându-și capul pe spate, Cezar observă că nu mai avea pe arcadă caninii încălecați care-i punea odinioară pe față caracterul bătăios și instinctul dominator. Coroanele dentare îi dădeau acum un aer de blândețe care, parcă, nu era tocmai al lui. Lasă asta! Mai bine spune-mi despre tine, îl invită pe Cezar, încrucișându-și brațele  pe masă și redevenind deodată serios, gata să-l asculte.

— Ce să-ți spun? Am cabinetul meu la parterul clădirii în care locuim, deci lucrez în continuare. Am o groază de pacienți. Nu mă vezi ce forțos sunt? își umflă pieptul.

Râseră amândoi.

— Bănuiesc că lucrezi și tu. N-am dreptate?

— Ai, bineînțeles că ai! clătină din cap, amintindu-și cât de orgolios era Cezar când era

puști.

— Există și la voi clinici private.

— Există și la noi, îl corectă Ion. Numai că eu am fost neurochirurg și deja de patru ani

nu mai operez, dinainte de a mă pensiona. Mă mulțumesc să ofer consultații de neurologie. Ce  mama mă-sii să fac? Să stau acasă, să mă plictisesc!

— Nu ești tu omul!

— Așa zic și eu.

— Stai puțin! Ce voiam să te-ntreb? A! Ce mai știi de Manea? îl fixă Cezar cu privirea.

— De Viorel?

— Da, de Viorel.

— Am auzit că după liceu a intrat la Academia Militară. Bănuiesc că a ieșit la pensie cel puțin cu gradul de colonel dacă nu de general-maior, nu ca noi, niște pârliți de profesori doctor…

— Așa crezi? M-aș bucura pentru el! Da’ tu ți-aduci aminte ce frumos cânta Manea la mandolină?

— Cum să nu? Era din grupul acela de doișpe care forma orchestra Casei de Copii. Erau toți atât de buni, încât într-un an, au câștigat locul I la Festivalul Regional al Tineretului, la Timișoara.

Cezar parcă-i revedea în clasa întâi pe BenŐ și pe Manea, amândoi cu figuri taciturne, încruntați, retrași, tunși zero și îmbrăcați în uniforme speciale, de stofă aspră, kaki, specifice elevilor de la  Casa de Copii. Se distingeau de departe printre ceilalți școlari care purtau, toți, uniforme bleumarin. BenŐ și Manea n-aveau niciodată ujină la ei. Îi ocoleau în pauză pe  colegii care mâncau ori aveau grijă să întoarcă imediat capul în altă parte când se întâmpla ca aceștia să se apropie mâncând. Dacă vreunul voia să-și împartă ujina cu ei, îl refuzau scuturând din cap supărați.

— M-am gândit deseori la el, amintindu-mi că nu l-am văzut niciodată zâmbind. Nici măcar atunci când cânta. Parcă suferea de apraxie facială, deși aceasta se manifestă mai rar la copii. Am avut doi pacienți adulți care, la fel ca el, nu puteau să zâmbească. I-am diagnosticat cu sindrom Moebius. și mai degrabă cred că și Manea al nostru suferea de acest sindrom, mai prezent în rândul copiilor decât apraxia zâmbetului. Tu l-ai văzut vreodată zâmbind?

— Nu. Cred că nimeni nu l-a văzut vreodată. Dar el suferise o traumă îngrozitoare la vârsta de patru ani. Mi-a povestit o dată că taică-su, care era bețiv,  a omorât-o pe maică-sa bătând-o în cap cu ciocanul de carne până a făcut-o chisăliță. și el a asistat la toată scena asta de o sinistră bestialitate. Taică-su a fost condamnat la închisoare pe viață, iar el, rămas orfan, și neavând rude care să se ofere să-l crească, a fost plasat în îngrijire la Căminul de Copii. Noi eram opt copii care împărțeam același dormitor și-l auzeam noaptea gemând și plângând. Făcea pipi în pat, iar dimineața, alt coșmar: îl lua la palme femeia de serviciu pentru că a udat salteaua și cearșaful. Îți amintești cum se scăpa și la școală și își băteau joc copiii de el?

— O, da! Bietul copil! Deci starea lui avea clar o componentă psihică decisivă. Nu era o chestiune de natură neurologică. În schimb, tu… iartă-mă, dragă Ioane, nu vreau să te provoc la mărturisiri nedorite… tu nu păreai deloc un copil deprimat.

— Nu, atât timp cât am stat la Casa de Copii din Arad. Dar, la un moment dat, am fost transferat la orfelinatul din Carei. Iar acolo a fost iadul pe pământ. Acolo  am fost bătut zilnic și terorizat de pușlamale de cinșpe, șaișpe, șapteșpe ani. Nu-mi doream decât să mor… intrasem într-o depresie pe care am dus-o până am terminat Medicina. Din fericire, am fost un student bun și asta m-a făcut să-mi recapăt încetul cu încetul încrederea în mine și să-mi revin. Asta-i, dragul meu! Dar să ne întoarcem la ale noastre! încheie oftând. Haide, ce zici, facem o plimbare, să luăm o gură de aer de Arad?

_____________

¹ În germ. dial., O, Doamne!

² În germ., La revedere.

            (Fragment din romanul Îngerii de bronz, în curs de apariție la Polirom)

[Vatra, nr. 1-2/2026, pp. 13-15]