Ca să îl citez pe Dani Blanariu, care debutează cu niște poeme dense, prefațate promițător prin versuri din Constantin Abăluță și Svetlana Cîrstean. Imaginația face din Noaptea sunt viu un debut destul de încărcat, cu o gesticulație încordată. Asta pentru că Dani Blanariu e un over-thinker cronic, lucru care se vede din felul în care alege să își spună toată povestea asta a absenței, căci asta e, în fond, volumul ăsta – cronica unei dispariții din chiar mijlocul lucrurilor, reflecția pe marginea formei care rămâne când dispari. E cum se poate de nimerit, din punctul ăsta de vedere, motivul nopții, central pentru textele lui (apropo de alegerile poeților care îi „nășesc” proiectul), care traduce perfect încercarea asta de tatonare a realului pe care o propune volumul („mimez că știu ce caut”, zice el la un moment dat), care are loc la intersecția dintre corporalitate, suspendare din realitate (aș zice, ceva mai acutizată în secțiunea a doua a volumului, „Memorie justă”) și un fel de așteptare permanentă: „după miezul nopții gânduri străine/ mintea impulsivă ascunde melancolia// cutia toracică efemeră inima solitară// modelez oase rămase/ prind de gleznă realitatea// imit gesturi/ aștept dimineața”, Poem. Destabilizarea vitală, starea asta de încordare permanentă sugerează lipsa comunicării, golul și singurătatea, în mijlocul cărora Dani Blanariu își construiește mici adăposturi.

De fapt, asta e poezia lui, tocmai tentativa de a găsi soluții/ refugii cerebrale în confruntarea cu exteriorul, încercarea unei rutine care să țină lucrurile pe linia de plutire. Confesive, dar cu un filtru ușor obscur, textele au o notă de solemnitate care vine din fragmentarism și din decupajele pe care poetul le stilizează pentru a sugera efluviile ce străbat cartea de la un capăt la altul. Sunt poeme scurte, cu efect percutant, deși politica lui Dani Blanariu e mai degrabă una soft, care traduc nostalgia și absența într-un registru destul de cerebral, aproape al abstinenței lingvistice, aș zice. Mereu, senzația e că ceva rămâne nespus, ca să citez chiar titlul unui poem, premoniția răului din lume, mai mult decât concretizarea ei propriu-zisă, țin firul de tensiune aici: „fiecare cu părticica lui/ aranjată stângaci/ așa cum poate// aici mângâi/ un cățel/ la fel de mic ca tine// când ai văzut/ oameni care se joacă/ după reguli/ ai știut// că nu poate dura mult”. În felul ăsta iau naștere cam toate scenariile implozive ale lui Dani Blanariu.

Ce mi-a plăcut mult la debutul lui e atenția pentru formă, o anume geometrie a lucrurilor extrem de bine gândită, felul în care construiește toată această poetică solitară pe fondul recuperării vidului și a dorinței de a se recupera pe sine („noaptea ajung mereu la mine”). Are câteva formulări ce puteau fi gestionate altfel („numai la înserare/ îmi pun haina-n cuier/ și mă apuc să despachetez resturile sinelui”, Acelui viitor), dar dincolo de ele, rămâne un volum curat, decent ca întindere și asumat pe traiectoria asta a singurătății pe care se înscrie. Și-mi place și că e imprevizibil: după ce a construit tot volumul pe o direcție mai degrabă minimalistă a decantării detaliilor personale, vine în final cu două texte surprinzătoare, cumva ieșite din matcă – Străzile aceleași și Concediu –, care bifează ceva mai concret și palpabil la capitolul biografie. Discrete, ușor bizare și melancolice aceste „nocturne” sentimentale, un amestec ce n-are cum să treacă neobservat.

_________________

* Dani Blanariu, Noaptea sunt viu, Editura OMG, Alba Iulia, 2025

*

Răzvan Omotă debutează în mare forță cu niște poeme revanșarde puternic alimentate de o anxietate care vine din neacceptare. the party is over de fapt, asta, e: un lung exercițiu de acceptare, de înțelegere a limitelor (nu doar a celor personale, ci și pe ale celorlalți) într-un proces de armonizare al adultului ajuns la pragul de 30 de ani. Volumul demarează cu un poem expansiv-militant, care prefigurează cu precizie miza cărții, evident, identitară și care punctează apăsat poziția de pe care se lansează aceste poeme: trauma copilului neacceptat în familie pe fondul prejudecăților de gen: „m-am născut fără să aleg unde,/ cine, ce, cum, de ce să fiu,/ dar m-am născut un fiu,/ primul fiu,// fiul risipitor/ fiul fără de înțeles/ fiul care a plecat/ fiul care a eșuat/ care într-un final a reușit/ fiul «când aduci și tu o femeie acasă»/ «când te însori»/ «când faci un copil»/ «când încetezi cu toate tâmpeniile astea»/ fiul lgbtqai+/ fiul queer/ fiul care la un moment dat/ a ales să nu mai fie: fiu”, non-fiu. Nu-mi vine în minte un debut recent care să trateze tema asta cu atâta sensibilitate. Textele lui Răzvan tocmai asta fac, vorbesc despre toată agonia asta personală sub forma unui dublet tematic percutant: clivajul familial, în prima secțiune, urmat de cel mai larg, social, în celelalte două, totul pe un ton delicat și tranșant, în același timp, oricât de paradoxal ar suna. Ca o termopilă soft, cam așa lovesc poemele din această plachetă, care atacă fără rezerve toate stereotipiile aferente acestei teme și toate locurile călduțe în ne așezăm pe subiect ca societate, la adăpost de orice tentativă de asumare & empatizare cu celălalt.

Ar fi putut rămâne și în sfera asta a demontării carențelor sociale și tot rămânea un debut notabil, dar Răzvan Omotă merge și mai departe și aprofundează toată problematica asta a rupturilor la un nivel extrem de personal: ies la suprafață, de aici, și toate dezechilibrele inerente neacceptării, permanenta căutare a apropierii de alții (a cărei amploare e cu atât mai simptomatică în lumea aplicațiilor de dating, vezi doar poemele feeldate sau (offl)ine, care vorbesc concret despre asta), nevoia de apartenență, sau, măcar, gura necesară de aer, far from the madding crowd. Cu toate că sunt încărcate de o doză bună de neliniște și revoltă (temperată, reținută), poemele de aici respiră ceva mai ușurate, pe porțiuni, cu sentimentul, discret, e drept, al unei oarecare eliberări.

Era inevitabil, însă, ca toată mecanica asta să nu ducă spre un climax cu retorică manifest-agresivă. Răzvan Omotă gestionează bine momentul, fără ca un poem ca povestea săpunului, punctul de maximă descătușare a tensiunii, să pară strident sau bizar în ansamblul altfel ceva mai temperat al volumului. Ba chiar aș zice că ar fi putut plusa puțin pe partea asta, textele ar fi putut fi ceva mai contondente. Dincolo de asta, rămâne un debut pe care nu ai cum să îl ignori, care bifează în poezia recentă o temă deja consacrată în proză, prin Schiop și care mi se pare că merită atenția prin tot acest proces febril și hipersensibil al aproximării de sine. „love has no gender și fricile/ fiecăruia stau pregătite în/ poziții de/ gardă.” zice Răzvan Omotă la un moment dat într-un poem ca vis & muncă și toată odiseea asta despre love & war, despre tăceri în cuplu și dincolo de el, iubiri eșuate (în toate sensurile posibile) și metamorfoză care e the party is over e dovada concretă a exorcizării fricii.

__________________

* Răzvan Omotă, the party is over, Editura OMG, Alba Iulia, 2025

[Vatra, nr. 1-2/2026, pp. 35-36]