Andrei Victor Cojocaru

Două tipuri de hermeneutică și inteligența artificială

În cuprinsul acestui articol, vă propun o prezentare comparativă a modului în care sunt analizate două texte (pe de o parte, povestirea „În fața legii”^[1], extrasă din romanul lui Franz Kafka, Procesul, și, pe de altă parte, pilda lui Zaheu, vameșul, din Biblie¹) de către inteligența umană și de către inteligența artificială accesibilă publicului larg (ChatGPT). Studiul, corelat cu două tipuri de hermeneutică (cea literară și cea religioasă), se va focaliza pe avantajele, dezavantajele și riscurile utilizării inteligenței artificiale în cele două cazuri.

1. Hermeneutica literară. Studiu de caz: „În fața legii”

În cele ce urmează, vom aborda o dublă perspectivă de interpretare a parabolei extrasă din romanul lui Kafka. Textul ne spune că accesul în tainele Legii este condiționat de depășirea păzitorului care nu se lasă înduplecat de niciunul din eforturile exterioare ale omului simplu. Acest „om de la țară” nu își forțează intrarea, ci „cere voie să intre în lege” – deși „poarta legii este deschisă ca întotdeauna”. Până la final, raportul de forțe dintre cei doi va deveni din ce în ce mai disproporționat: după refuzul inițial, „păzitorul îi dă un scăunel” pe care omul simplu se așază, supus, tot restul vieții sale – căpătând, prin însuși acest fapt, o statură inferioară și un rol pasiv în gestionarea propriului destin.

În primă instanță, vom prezenta modul în care inteligența artificială explică semnificațiile parabolei. Vom observa că atunci când i s-a cerut o interpretare detaliată, rezultatul nu a fost unul superficial, ci a fost apropiat de profunzimea firească a inteligenței umane. Ulterior, vom adăuga o serie de observații cu privire la cele scrise anterior, dar vom detalia și o a doua perspectivă de interpretare – ce se pare că nu a fost decât tangențial amintită de ChatGPT¹.

1. Interpretarea parabolei „În fața legii” din perspectiva inteligenței artificiale

Pe data de 16.06.2025, la ora 10:29, ChatGPT primește întrebarea: Cum poate fi interpretat, în mod detaliat, următorul text: [urmează, integral, povestirea „În fața legii”]. Răspunsul oferit este consistent și începe astfel: „Sigur. Textul pe care l-ai dat este celebra parabolă «În fața legii» (în original: Vor dem Gesetz) a lui Franz Kafka. Ea apare în romanul Procesul (Der Prozess) și este adesea considerată una dintre cele mai dense și simbolice alegorii kafkiene”. În continuare, sunt detaliate, în mod corect, șapte direcții de interpretare care pornesc de la sensul literal și se încheie cu o secțiune intitulată „perspective hermeneutice”: existențialism, absurdul kafkian, critica puteri, gândire religioasă (fiecare dintre acestea primind o scurtă – dar corectă – explicație). De asemenea, avem opțiunea ulterioară de a aprofunda una dintre aceste direcții.

Pentru a observa cât de complexă și/sau profundă poate deveni interpretarea inteligenței artificiale, propunem extinderea interpretării astfel: „Dezvoltă paralela dintre text și cel mai profund nivel de interpretare amintit, corelat cu Adevărul absolut”. Am apreciat tonul încrezător cu care este formulată prima parte a răspunsului: „Foarte bine – hai să ne concentrăm pe cea mai profundă interpretare: paralela dintre text și căutarea Adevărului absolut (sau a sensului ultim al existenței)”. Conștientă de vastitatea informațiilor la care are acces, inteligența artificială „atacă” acest subiect într-un mod satisfăcător. De pildă, o paralelă pe care am apreciat-o în mod deosebit este cea între păzitorul legii și limitele rațiunii pure – după cum sunt ele expuse în filosofia lui Immanuel Kant. Nu doar că este pus punctul pe „i”, ci, totodată, este oferită posibilitatea de extindere a răspunsului într-o manieră direct corelată cu abilitatea partenerului de dialog de a pune întrebările potrivite.

Spre a surprinde ipoteza anterioară, redăm doar o mică parte a dialogului virtual:

„În această cheie, Legea nu mai este o lege juridică, nici o birocrație administrativă, ci simbolul suprem al ordinii cosmice, sensului ultim, adevărului transcendent, fie el: Adevărul despre existență, Dumnezeu, Revelația, Înțelepciunea supremă, Înțelegerea deplină a rostului propriei vieți. În tradiția iudaică (în care Kafka a fost scufundat cultural), Legea (Torah) are un sens sacru, totalizator: e ordinea întregului Univers, voința lui Dumnezeu. În această interpretare, omul încearcă să ajungă la această înțelegere, dar eșuează din cauza limitelor proprii.” (ChatGPT)

Urmează o corelație, pertinentă, între personajul ce dorește să intre în lege și sufletul omului, în general – dublată de o secțiune intitulată „Conexiuni filozofice și mistice”. Ca răspuns la una dintre sugestiile oferite, îi propun inteligenței artificiale „o lectură comparativă între Kafka și misticii evrei”. Iar dialogul continuă astfel: „Foarte bine — aceasta este, de fapt, una dintre cele mai subtile și fertile direcții de interpretare a parabolei «În fața legii». Deși Kafka nu a fost, explicit, un mistic, textele sale sunt încărcate de ecouri din tradiția mistică iudaică (mai ales cabalistică și hasidică). Să construim această lectură comparativă pas cu pas: …” (ChatGPT) Și, într-adevăr, urmează o analiză pe cât de sumară, pe atât de corectă a problemei pe care am propus-o. După câteva detalii corelate cu biografia autorului, indispensabile pentru interpretarea extrinsecă a operei, urmează o analiză ce reflectă expunerea indirectă a unor precepte din tradiția mistică a evreilor.

Expunerea ajunge până la evidențierea unor posibile comparații între paznicii legii și sephiroth-urile Pomului Vieții. În plus, inteligența artificială punctează, în mod explicit că: „Această lumină «care răzbate pe ușa legii» e aproape o imagine cabalistică pură” – cu referiri la Ain Soph Aur (lumina fără limite ce străbate creația și este filtrată prin prisma emanațiilor succesive). Una dintre concluzii arată astfel: „Parabola lui Kafka este astfel: un midraș modern despre sufletul care așteaptă în fața Porții Cerului” – totuși, apare o problemă la cea de-a doua parte a concluziei, care este formulată, cel puțin, bizar: „[Parabola lui Kafka este astfel:] un suflet care nu știe să transforme așteptarea în curaj”. Dacă neglijăm evidenta eroare de logică a formulării ultimei replici, observăm că prima dintre ideile enunțate este pertinentă – în cazul în care înțelegem prin „midraș” doar o formă de povestire (nu o întreagă culegere de texte) sau, chiar mai potrivit contextului, o metodă de interpretare/explicare a doctrinei.  La finalul răspunsului a fost generat și un tabel, pe care îl redăm întocmai:

Element	Cabala / Hasidism	Kafka
Legea	Revelația, voința lui Dumnezeu	Adevărul inaccesibil
Poarta	Poarta către cer	Porți ale cunoașterii imposibile
Paznicul	Îngeri, forțe intermediare	Obstacole psihologice și existențiale
Lumina	Lumina divină	Adevărul mereu prezent, dar inaccesibil
Frica	Treaptă spre Dumnezeu	Paralizie a sufletului
Finalitatea	Mântuire posibilă	Eșec tragic

Deși nesolicitat, tabelul anterior sintetizează, în mod corect, comparația propusă. Dialogul va continua cu următoarea solicitare: „Doresc o aprofundare a subiectului”, urmată de o replică extinsă, din care redăm doar două fragmente:

„Foarte bine – acum intrăm într-o zonă subtilă și, aș spune, esențială pentru înțelegerea lui Kafka într-o cheie profund evreiască. Tema a fost formulată de mai mulți exegeți moderni (precum Gershom Scholem, Harold Bloom, George Steiner), care au intuit că Kafka nu mai face parte din tradiția religioasă propriu-zisă, dar că păstrează structurile, întrebările și chiar tonul midrașic (…) «În fața legii» este, de fapt, un midraș negativ: Povestea unei revelații care nu mai vine (…).”

O altă solicitare relevantă va ține de: „lectura comparativă Kafka – Gershom Scholem”, pe care ChatGPT o include într-o listă de propuneri de aprofundare a explicațiilor. În linii mari, răspunsul este corect – și poate fi sintetizat prin fraza: „Compararea lui Kafka cu Gershom Scholem înseamnă, de fapt, compararea a două atitudini față de aceleași întrebări fundamentale, ambele născute din criza modernă a iudaismului european”. După datele oferite, este destul de clar că avem de-a face nu doar cu o preluare, ci și cu o prelucrare și adaptare destul de rafinată a interpretării. Cu excepția câtorva inadvertențe și a unor mici greșeli de transliterație a unor cuvinte ebraice, răspunsurile oferite sunt satisfăcătoare. Evident, cele expuse sunt posibile doar printr-o acumulare și prelucrare a unei cantități foarte mari de informații (provenite inclusiv din cadrul literaturii de specialitate).

Spre a părăsi, parțial, sfera hermeneuticii literare și a testa abilitatea de reacție a interlocutorului virtual, propunem următoarea dilemă: „Pot fi depășite aceste limite proprii despre care vorbește (indirect) textul kafkian? Și, dacă «da», atunci cum?”. Din cuprinsul unui răspuns mai amplu, redăm doar: „Aici intrăm într-o zonă subtilă, de «antidot al lui Kafka». Da, putem schița o posibilă depășire a limitelor – dar nu din interiorul lumii kafkiene, ci printr-un pas dincolo de ea (…) prin curajul de a păși în abisul libertății interioare” – ceea ce e cât se poate de adevărat.

Ultimul schimb de replici începe cu cerința: „Aș dori o metaforă finală pentru a sintetiza acest traseu” – continuată de o surprinzătoare rescriere a parabolei kafkiene, din cuprinsul căreia extragem doar introducerea și concluzia:

„Imaginează-ți că te afli într-un vast deșert, fără drumuri, dar simțind că trebuie să ajungi undeva – o chemare surdă, veche, te îndreaptă spre o poartă de piatră, izolată în mijlocul pustietății. Nu are ziduri în jur, doar ea, singură, ca un simbol mut (…) Dincolo de poartă nu e un tribunal, nu e o sală a judecății. E un spațiu tăcut, vast, ca o grădină plină de lumină și prezență. Nu ți se spune nimic. Dar în tăcere, înțelegi că erai așteptat (…) Această metaforă poate încheia lectura noastră kafkiană în cheie transfiguratoare: omul de la țară nu e un învins tragic, ci un inițiat în devenire, dacă își dă voie să pășească.” (ChatGPT)

Iar dialogul ar putea fi extins, cu următoarele posibilități propuse de inteligența artificială: „Dacă dorești, pot transpune această imagine și într-un mic poem în proză sau într-un text de inspirație filozofico-mistică – spune-mi doar ce variantă ți-ar plăcea”. Dar considerăm suficiente cele deja expuse pentru a formula o concluzie a acestei secțiuni: de fiecare dată, replicile oferite aduc un plus de informație și nu sunt repetitive, așa cum ne-am fi așteptat la începutul interacțiunii. Pentru un amator curios, asemenea informații pot fi nu doar suficiente, ci și satisfăcătoare.

1.2. Limitări ale inteligenței artificiale și nuanțări intuitive ale textului kafkian

Prima și cea mai evidentă limitare ține de faptul că inteligența artificială lucrează cu o bază de date enormă, dar finită. Tot ceea ce depășește respectiva bază de date, depășește și posibilitățile partenerului de dialog virtual. Faptul că și memoria umană este finită (și poate mult mai limitată decât o bază de date extinsă) e contrabalansat de principalul avantaj într-un demers hermeneutic original – intuiția.

Pentru a satisface un apetit hermeneutic alimentat cu mai multe lecturi de specialitate, răspunsurile inteligenței artificiale rămân, deci, insuficiente – cu atât mai mult cu cât interacțiunea cu ChatGPT trebuie dirijată (uneori, corectată) pentru a nu rezulta o interpretare eronată¹. Mai mult, concluzii de tipul: „Kafka nu dă soluții, ci dezvăluie absurdul tragic al condiției umane” (ChatGPT) sunt doar parțial adevărate și depind foarte mult de perspectiva de interpretare a textelor.

Una dintre regulile fundamentale ale hermeneuticii este că sensul se naște din interacțiunea dintre cunoscător și obiectul cunoașterii. În acest caz, interacțiunea repetată și de lungă durată (pe parcursul a mai mulți ani) dintre cititor și text ne îndreptățește să formulăm o antiteză conform căreia proza kafkiană, în general, și parabola vizată, în particular, conține o soluție implicită, care poate fi formulată astfel: soluția/calea nu este în labirintul exterior, ci în cel lăuntric, iar rezolvarea problemelor existențiale este posibilă, pe termen lung, doar prin modificarea perspectivei asupra vieții¹.

Cu alte cuvinte, dacă ar fi să adaptăm și focalizăm teza precedentă asupra prezentului articol, vom spune că soluția interpretării ultime a parabolei kafkiene nu poate fi nicicum găsită în/prin inteligența artificială. Totuși, este incontestabil că inteligența artificială înțelege direcția spre care dorește să fie direcționată – inclusiv prin analiza conversațiilor anterioare (eventual, corelate cu alte subiecte). Deci, pentru a obține răspunsul dorit, e nevoie ca el să fie, cel puțin, intuit parțial (prin formularea întrebărilor potrivite).

În altă ordine de idei, pesimismul autorului, care (după cum reiese din câteva însemnări din scrisori și jurnal^[1]) nu vedea conturată posibilitatea mântuirii sau accesarea Adevărului ultim al existenței, nu ar fi un motiv suficient pentru a justifica aparenta lipsă de sens a prozei kafkiene. Ținând cont că idealul demersului hermeneutic, conform fondatorului hermeneuticii moderne/științifice¹, este de a înțelege textul mai bine decât a făcut-o însuși autorul, vom putea observa că sensul devine perceptibil prin prezentarea atât de sugestivă și detaliată a non-sensului. Aparentul paradox enunțat anterior devine justificabil fie și numai dacă nu pierdem din vedere că vorbim despre universul kafkian, construit pe o serie de paradoxuri.

Pe de o parte, confruntat cu un astfel de context literar, ChatGPT a tins să ofere unele răspunsuri contradictorii (inevitabile când vine vorba despre un „sens non-sens”). Pe de altă parte, replicile prin care a conturat analiza au fost corect justificate – dovedind doar că înțelegerea e direct corelată cu perspectiva de interpretare. În acest sens, cele mai relevante ar fi afirmațiile sale conform cărora putem găsi soluții în (sau printre) rândurile parabolei din romanul Procesul și – simultan – „Kafka nu dă soluții” (pentru că acestea nu sunt explicite, ci depind de interpretarea cititorului).

2. Hermeneutica religioasă. Studiu de caz: Zaheu, vameșul

Ne interesează acest personaj biblic deoarece considerăm că, în descrierea sa, regăsim fuzionate atributele simbolice ale celor două personaje din contextul literar amintit în secțiunea anterioară:

„În vremea aceea trecea Iisus prin Ierihon și, iată, un om bogat cu numele Zaheu, care era mai mare peste vameși [n.n. având putere, asemenea primului păzitor al legii, din textul kafkian], căuta să vadă cine este Iisus, dar nu putea de mulțime, pentru că era mic de statură [n.n. asemenea omului simplu, așezat lângă ușa legii]. Și alergând el înainte, s-a suit într-un sicomor ca să-L vadă, căci pe acolo avea să treacă. Și când a sosit la locul acela, Iisus, privind în sus, a zis către el: Zahee, coboară-te degrabă, căci astăzi trebuie să rămân în casa ta. Și a coborât degrabă și L-a primit, bucurându-se. Și, văzând, toți murmurau, zicând că a intrat să găzduiască la un om păcătos. Iar Zaheu, stând înaintea Domnului, I-a zis: Iată, jumătate din averea mea, Doamne, o dau săracilor și, dacă am nedreptățit pe cineva cu ceva, întorc împătrit. Și a zis către el Iisus: Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia, pentru că și acesta este fiu al lui Avraam. Căci Fiul Omului a venit să caute și să mântuiască pe cel pierdut.” (Luca 19, 1 10).

Pe data de 13.02.2025, la ora 13:34, ChatGPT primește această întrebare: „Care sunt cele patru niveluri de semnificație ale textului biblic, conform hermeneuticii tradiționale?” Răspunsul, oferit după 2-3 secunde, este destul de corect – cu excepția unor formulări imperfecte din punct de vedere gramatical (datorate, probabil, traducerii inexacte). În cele ce urmează, redăm textul exact cum a fost formulat de inteligența artificială:

„Conform hermeneuticii tradiționale, textul biblic poate fi interpretat la patru niveluri de semnificație, fiecare cu un tip diferit de înțelegere. Aceste niveluri sunt:

1. Sensul literal (sau istoric): Acesta este sensul direct al textului, care se referă la ceea ce este exprimat în mod clar și evident în cuvintele textului, fără a adăuga interpretări simbolice. Este sensul «de bază» care reflectă în mod direct evenimentele, faptele și învățăturile biblice.
2. Sensul alegoric: Acest nivel de semnificație caută un sens mai profund, adesea spiritual, care depășește înțelesul literal al cuvintelor. În acest tip de interpretare, elemente din textul biblic sunt văzute ca simboluri ale unor adevăruri spirituale sau ale unor realități mai profunde. De exemplu, unele pasaje pot fi interpretate ca prefigurări ale vieții sau lucrărilor lui Hristos.
3. Sensul tropologic: Acesta se referă la semnificația morală a textului, adică învățăturile care trebuie aplicate în viața morală și spirituală a credinciosului. Tropologia caută să răspundă întrebării: «Ce învățătură morală sau etică poate fi învățată din acest text?»
4. Sensul anagogic: Acesta se concentrează pe sensul escatologic sau final al textului, adică semnificațiile legate de realitățile ultime, cum ar fi mântuirea, viața veșnică și Împărăția lui Dumnezeu. Anagogia se interesează de scopul final al lumii și al omului, așa cum este dezvăluit în Scripturi.

Aceste patru niveluri au fost folosite de teologi medievali și continuă să fie o parte esențială a studiului biblic tradițional, în special în tradițiile creștine ale Bisericii Catolice și Ortodoxe. Fiecare nivel oferă o perspectivă diferită, dar complementară, asupra textului sacru” (ChatGPT).

Ulterior, la câteva minute distanță, ChatGPT primește următoarea sarcină: „Redactează o interpretare detaliată a pildei lui Zaheu, vameșul – din perspectiva sensului literal”. Din contextul răspunsului foarte detaliat și – per total – bine structurat, extragem doar un scurt paragraf, în care sunt lesne de remarcat o serie de erori:

În mod surprinzător, Iisus se oprește sub copacul în care Zaheu s-a urcat și îl cheamă pe nume, spunându-i să coboare, deoarece „astăzi trebuie să rămân în casa ta.” Aici, Iisus nu doar că îl observă pe Zaheu din mulțime, dar și îl invită în mod direct în casa sa, o invitație care subliniază un gest de milă și de iubire. De asemenea, acest detaliu subliniază faptul că Iisus este conștient de fiecare individ în parte și că vrea să adreseze personal nevoile spirituale ale celor care Îl caută (ChatGPT).

În afara unor greșeli scuzabile pentru o inteligență artificială a cărui abilitate de traducere încă lasă mult de dorit (de pildă, în loc de „împătrit”, ChatGPT dă de înțeles că vameșul „va restitui patrusprezece ori mai mult” – sau, o altă formulare ce ar fi sunat mult mai bine în limba engleză, poate fi: „el renunță la bogăția dobândită prin mijloace necorecte și se angajează într-o viață de generozitate și restituire”), se remarcă, de mai multe ori, informații eronate – chiar din fragmentul citat anterior, reiese că nu Zaheu îl invită pe Iisus în casa sa, ci viceversa. Este adevărat că de la Iisus vine intenția de a fi găzduit, dar casa este, totuși, a lui Zaheu. Spre a lămuri acest din urmă aspect, va fi lansată întrebarea: „Zaheu îl invită pe Iisus în casa sa?” – la care ChatGPT răspunde într-un mod ambiguu:

Îmi cer scuze pentru confuzie. În relatarea biblică din Evanghelia după Luca (19:1-10), Iisus este cel care îl invită pe Zaheu în casa lui, nu invers. Zaheu, dorind să-L vadă pe Iisus, se urcă într-un dud pentru a-L privi, deoarece era prea scund pentru a ajunge la Iisus din cauza mulțimii. Iisus, însă, se oprește la copac și îl cheamă pe Zaheu pe nume, spunându-i: „Zaheu, grăbește-te și coboară, pentru că astăzi trebuie să rămân în casa ta.” (Luca 19:5). Așadar, Iisus inițiază invitația, iar Zaheu răspunde cu bucurie, grăbindu-se să-L primească în casa sa. Îți mulțumesc pentru observație! (ChatGPT).

După completarea care dovedește, asemenea altor neînțelegeri, o certă problemă a logicii formulării și, implicit, a interpretării, trecem la următorul nivel al interpretării, mediat de cerința: „Redactează o interpretare detaliată a pildei lui Zaheu, vameșul – din perspectiva sensului alegoric”. Aceleași observații vor fi valabile și pentru răspunsul care începe astfel: „Din perspectiva sensului alegoric, pilda lui Zaheu, vameșul, poate fi interpretată ca o reprezentare simbolică a mântuirii omului, a pocăinței și a întâlnirii cu Hristos, dar și a modului în care El adresează păcătoșii pentru a-i aduce înapoi în comuniunea cu Dumnezeu.” (ChatGPT)

Dialogul cu inteligența artificială continuă cu cerința: „Redactează o interpretare detaliată a pildei lui Zaheu, vameșul – din perspectiva sensului moral”. De această dată, răspunsul va începe în felul următor: „Din perspectiva sensului moral, pilda lui Zaheu, vameșul, adusă în Evanghelia după Luca (19:1-10), oferă lecții fundamentale despre pocăință, corectitudine morală, generozitate și transformare interioară…” (ChatGPT)

Și, în fine, ultima sarcină va fi: „Redactează o interpretare detaliată a pildei lui Zaheu, vameșul – din perspectiva sensului anagogic”. Aici, este dezvoltată asocierea, corectă, între Zaheu și sufletul uman. Înțeles ca „simbol al sufletului uman căutător de mântuire” (ChatGPT), vameșul își depășește granița propriei individualități, devenind un simbol, în sensul cel mai profund al cuvântului. A doua secțiune a amplului comentariu elaborat de inteligența artificială, reia, în mod corect, perspectivele consacrate de interpretare ale sensului mai profund al parabolei:

„Actul de a urca într-un copac este mai mult decât o simplă acțiune fizică, el devine un simbol al «urcării» spirituale a omului spre Dumnezeu. Urcând în dud [n.n. sicomorul este din aceeași familie a regnului vegetal], Zaheu se ridică din starea sa lumească, simbolizând înălțarea sufletului uman spre realitățile spirituale. În sens anagogic, acest «copac» poate fi înțeles ca o reprezentare a crucii, care este simbolul suprem al mântuirii. Urcarea spirituală în «dud» ar putea reprezenta efortul omului de a depăși limitele pământești și de a aspira la viața veșnică, la comuniunea cu Dumnezeu.” (ChatGPT)

În afara previzibilelor greșeli de formulare, apare, din nou, insistența asupra faptului că „Zaheu promite să restituie patrusprezece ori mai mult celor pe care i-a înșelat”. Spre a clarifica eroarea, ChatGPT primește observația: „În textul biblic, se spune că Zaheu se oferă să întoarcă împătrit – adică de patru ori mai mult”. La care urmează replica sa, din care redăm doar o jumătate, ce nu mai merită și alte comentarii: „Ai dreptate! (…) În tradițiile biblice și în legea iudaică, restituirea patrusprezece ori mai mult ar fi fost un act deosebit de generos, dar în cazul lui Zaheu se menționează faptul că «patru ori mai mult» este ceea ce promite. Mulțumesc pentru observare!”(ChatGPT). În fine, concluzia interpretării sensului anagogic, oferită de inteligența artificială, arată astfel:

Din perspectiva sensului anagogic, pilda lui Zaheu ne vorbește despre drumul sufletului uman spre mântuirea veșnică și despre întâlnirea cu Dumnezeu în Împărăția Sa. Aceasta ne învață că, indiferent de păcatele noastre, Hristos vine să ne cheme la El și să ne aducă în „casa” mântuirii, dacă suntem dispuși să ascultăm și să răspundem chemării Sale. Urcarea în dud, pocăința și restituirea lui Zaheu sunt simboluri ale transformării spirituale necesare pentru a trăi în comuniune cu Dumnezeu și pentru a primi viața veșnică. În final, pilda subliniază că mântuirea este un dar al lui Dumnezeu, accesibil tuturor celor care aleg să-L urmeze pe Hristos și să-și schimbe viața în acord cu voia Lui.

De această dată, răspunsul este ceva mai apropiat o formulare corectă, fără a pătrunde, totuși, prea adânc în subtilitățile interpretării. Abia din perspectiva sensului mistic, se justifică teza că ar fi vorba despre casa/templul lui Dumnezeu în care Zaheu este mai mult musafir decât gazdă. Aici observăm o aparentă contradicție: dacă, în sens literal, alegoric și moral, știm că este vorba despre casa lui Zaheu în care Iisus se auto-invită, remarcăm că, în sens anagogic, Zaheu locuia în casa care aparținea, de fapt, lui Dumnezeu.

 În sens microcosmic, este vorba despre trupul omului – în care sufletul și Iisus au șansa de a coexista. În sens macrocosmic, este vorba despre întreaga creație care aparține lui Dumnezeu – și, în consecință, Iisus este îndreptățit să vorbească precum un stăpân care mai mult invită decât este invitat. Pe de o parte, Iisus este om(enos) deoarece se lasă omenit – iar, pe de altă parte, este Dumnezeu deoarece hotărăște ca un stăpân al întregii creații.

3. Inteligență umană vs. Inteligență artificială. Concluzii provizorii

Prima observațiile din seria concluziilor propuse (care nu pot fi altfel decât provizorii) este pe cât de previzibilă, pe atât de importantă în interacțiunea celor două tipuri de inteligență. Anume: dacă direcționezi conversația prin întrebări pertinente și (eventual) observații detaliate, răspunsurile primite vor fi, în mare măsură, pertinente. Totuși, dacă întrebările sunt prea scurte (sau vagi) răspunsurile pot fi cu totul altele decât cele așteptate.

În primul caz, în care am furnizat, în limba română și integral, textul ce se cerea interpretat, interacțiunea a fost mult mai rodnică. În cel de-al doilea caz, în care nu am inserat în caseta de dialog textul integral al parabolei supuse analizei, inteligența artificială l-a preluat (cel mai probabil) dintr-o versiune din limba engleză, accesibilă pe internet, iar greșelile de traducere^[1] dovedesc o prelucrare imperfectă a informațiilor. Astfel, varianta gratuită a ChatGPT poate comite erori grave – care afectează întreaga interpretare¹.

Detaliile solicitate sunt oferite într-un timp foarte scurt, dar verificarea acestora de un specialistă în domeniu este obligatorie. Prin urmare, pentru un demers de tipul distant reading sau pentru un studiu de rețea, inteligența artificială scutește multe ore de căutări, iar răspunsurile care țin de ansamblu sunt, de cele mai multe ori, corecte. Pe de altă parte, pentru o interpretare de tipul close reading, inteligența artificială nu doar că poate fi încă mult îmbunătățită, dar riscă și includerea unor informații insuficient verificate. În plus, din motive lesne de intuit, inteligența artificială nu poate aprofunda pe deplin probleme care țin de hermeneutica religioasă și, inevitabil, sunt corelate și cu „universul credinței”.

Inteligența artificială nu reușește (încă) să egaleze, în mod satisfăcător, concluziile la care poate lesne ajunge intuiția umană. Dar, adaptând și reinterpretând alte informații, pot fi produse texte noi și (aparent) originale. Într-un mod previzibil, când vine vorba despre chestiuni de nuanță, rezolvarea sarcinii nu acoperă decât parțial subiectul – totuși, după mai multe întrebări și îndrumări primite și răspunsuri oferite, replicile inteligenței artificiale pot fi, totuși, corecte.

Bibliografie:

^[1]*** Biblia, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1988.

Kafka, Franz, “În fața Legii”, inclusă în: Franz Kafka, Castelul. Procesul. Verdictul și alte povestiri, Editura Hyperion, Chișinău, 1990, pp. 449-451.

Kafka, Franz, Pagini de jurnal și corespondență, traducere de Mircea Ivănescu, Univers, București, 1984.

Schleiermacher, F.D.E., Hermeneutica, traducere și studiu introductiv de Nicolae Râmbu, Polirom, Iași, 2001.

*

Cristian Pralea

Web 2.0: eșecul unei metanarațiuni

Putem spune, nu fără controversă, că ne aflăm astăzi la sfârșitul unei epoci pe care am putea să o numim „Web 2.0”. De ce nu fără controversă? Pentru că nu există de fapt o diferență esențială de infrastructură între internetul timpuriu și cel al acestui „Web 2.0”. Ceea ce le separă ar fi mai degrabă o dezvoltare, prin practică dar și prin cod, a ceva ce exista deja ca posibilitate încă de când Tim Berners-Lee își aduna ideile la CERN (1989-1990), reușind să construiască arhitectura fundamentală a interfeței noastre cu rețeaua (WWW, HTML, HTTP, URL). De asemenea, o controversă ar putea fi chiar și eticheta de „epocă”, pentru că, din moment ce vorbim despre internet, nu putem să nu ne întrebăm dacă chiar putem să o considerăm pe același nivel cu, să spunem, marile epoci ale modernității. Nu vorbim mai degrabă de o vârstă a internetului? Răspunsul este, ca de obicei, nuanțat: și da și nu; da, a început (poate în 2004) ca o vârstă anunțată și a sfârșit (undeva din iarna lui 2022 până astăzi) ca o epocă eșuată. Folosesc asemenea date aproximative pentru că nu este ușor, după cum vom vedea, să constrângem, mai ales o asemenea tehnologie, la viziunea modernă a istoriei ca epoci aflate în succesiune. Dincolo de controverse, tocmai pentru a ne lămuri, propun să insistăm: avem de a face cu o epocă, această epocă se poate numi „Web 2.0”, iar această epocă tocmai s-a sfârșit cu monumentalul eșec al ideilor ce o animau inițial.

Ideea unui nou internet a început să fie rostogolită în spațiul public printr-o serie de evenimente publice în forma unor conferințe cu invitați, organizate între 2004 și 2011 de Tim O’Reilly, un antreprenor specializat în producerea și vânzarea de manuale pentru calculatoare, dar și în construirea primelor așa-zise portaluri web – site-uri ce încercau să se prezinte drept ferestre unice către lumea internetului. Faptul că Tim O’Reilly era implicat în construcția de portaluri nu este deloc întâmplător. În prima jumătate a anilor ʼ90 diviziunea digitală în Statele Unite ale Americii, dar și Europa de vest, a început să se micșoreze (însemnând deci mai multe calculatoare cu acces la internet în casele oamenilor), iar aceasta, împreună cu câteva măsuri de de-reglementare financiară și reducere de taxe pe venit, a făcut ca investitori, ce până atunci nu prea aveau nimic de a face (ori vreo cunoaștere a fenomenului) cu internetul, să fie dispuși să riște investiții speculative într-o nouă posibilă loterie afacerească (astăzi o numim „bula dot-com”). Aceste portaluri, de exemplu, cu care se ocupa și Tim O’Reilly, erau idei la modă în acele vremuri. Evident că o asemenea bulă de investiții nu putea decât să se prăbușească, ceea ce s-a și întâmplat, în 2000. Au fost și câștigători ai acestei loterii, ca de exemplu Amazon, dar majoritatea banilor s-au evaporat. Compania lui Tim O’Reilly nu a fost printre cele norocoase. Aflat în fața unei încrederi generale într-un viitor economic al internetului prăbușite, Tim O’Reilly a văzut o adevărată oportunitate în această încercare de reinventare a internetului. Web 2.0 însemna deci, o tehnologie pe care în sfârșit o înțelegem așa cum trebuie, pe care începem să o folosim așa cum trebuie, o resetare urmată de o dezvoltare într-o nouă direcție: o nouă versiune a internetului.

Ajutat poate de aerul de nou ce îl înconjura retoric, ajutat poate de postura libertariană a primelor vedete digitale pentru care bula dot-com fusese efectiv un coșmar (ca de exemplu John Perry Barlow¹ cu a sa „Declarație de independență a cyberspațiului”, atât de naivă și atât de revelatoare, scrisă în 1996 ca răspuns la legea telecomunicațiilor aflată, printre altele, la originea bulei), termenul de Web 2.0 a prins, în ciuda protestelor lui Tim Berners-Lee², care considera că tot ceea ce pretinde Web 2.0 se află deja conținut în ceea ce pusese el la cale la CERN în 1989 și 1990. Ca să fim corecți, trebuie să spunem că Berners-Lee avea dreptate să semnaleze posibilitatea conținută de arhitectura sa, însă nu putem să nu observăm că folosirea efectivă a internetului de până atunci era totuși departe de această „nouă” viziune. Dar, despre ce este vorba însă?

Este vorba de intensificarea mișcării de democratizare a unei tehnologii esențialmente democratice. Bula dot-com lucra încă în jurul unor idei fundamental structurate de comportamente și atitudini antrenate de vechile medii de comunicare. Da, sigur, existau forumuri, exista posibilitatea de a oferi spațiu de expresie celor interesați de așa ceva, dar nu numai că infrastructura era încă șubredă (viteza de transfer a datelor fiind infinitezimală atunci din perspectiva de acum, ceea ce îngreuna automat orice discuție mai populară sau mai stufoasă), dar nici utilizatorii nu prea știau în ce direcție să o folosească. Internetul timpuriu deci, se prezenta mai degrabă în parametrii consumului clasic de media: puțini producători, cu mesaje în general statice, puține conversații spontane și o masă de consumatori în general pasivă. Ceea ce făcea internetul special în acele vremuri era de fapt desprinderea sa de vocile autoritare ale mediilor clasice, chiar rebeliunea împotriva acestora – iar asta explică foarte bine cum și de ce manifestul libertarian al lui John Perry Barlow a rezonat atât de bine cu internauții de atunci. Noua experiență a internetului, însă, trebuia să împingă această masă de consumatori către realizarea efectivă a funcției democratice a acestei tehnologii. Astfel, ideea de Web 2.0 încuraja dezvoltarea de sisteme și soft-uri care să pornească de la audiență, mai degrabă decât de la mesaj, de la interacțiune mai degrabă decât de la simpla comunicare: mai puține portaluri, dar mai multe platforme de socializare; transformarea site-urilor de știri din simple comunicări, în ocazii pentru dezbateri spontane și reacții „la cald”; în loc de pagini personale (mutate ca momeală pe platformele de socializare), jurnalism ad-hoc și blog de opinie; și, am mai putea adăuga, mai puține enciclopedii, dar mai multe wiki-uri (enciclopedii colaborative, unde autorii se confundă cu audiența).

Poate că nu seria de conferințe/întâlniri („summits”) ale lui O’Reilly a provocat această schimbare, poate a fost de ajuns doar o simplă perioadă de onestă reflecție asupra crahului dot-com, pentru ca diverse companii sau diverși antreprenori să adopte această schimbare de perspectivă, sau poate doar de accent. Ceea ce poate fi observat cu ușurință este că deja de prin 2010 lumea internetului arăta din ce în ce mai mult așa cum țineau să o descrie propunătorii termenului de Web 2.0. Așadar, dincolo de controverse legate de cauze sau origini, putem să cădem de acord că termenul își are utilitatea lui în a descrie pe scurt aceste aproape două decenii de istorie a internetului.

Începuturile Web 2.0 au fost, ca multe alte începuturi, extrem de entuziaste. Este de fapt momentul în care se construiește metanarațiunea internetului democratizant. O promisiune destul de vagă până atunci, căci internetul (după cum vedem și la Barlow) era mai degrabă privit din perspectiva alterității sale, de fapt o masă informă de promisiuni, monstruoasă chiar, dar în sensul pe care îl dă Lyotard cuvântului în introducerea sa la colecția de eseuri Inumanul³. După rebeliunea inițială și încercarea de colonizare economică venită la sfârșit de secol, părea că avem de-a face cu o sinteză aproape hegeliană în această coabitare a afaceristului cu consumatorul devenit creator. Majoritatea acestor servicii erau oferite gratuit, cu explicația venitului adus de reclame și, iarăși, lucrând cu logici aparținând altor medii, obișnuințe nechestionate, problema acestui venit semăna pentru mulți dintre noi mai degrabă cu o nebuloasă ezoterică decât cu o schemă de afaceri îndeajuns de transparentă. Față în față cu primele efecte sociale ale noilor dezvoltări, asemenea întrebări legate de venituri păreau într-adevăr meschine. Primăvara arabă, alegerile din Iran (2009), chiar alegerea lui Obama în primul mandat (2008) – și putem adăuga aici și alte alegeri în alte părți ale lumii – păreau să ne arate începuturile unui tăvălug democratic răsărind din spațiul digital, o forță populară de neoprit, căci, nu-i așa, în alteritatea sa radicală, internetul părea să scape oricăror încercări de reglementare, de îngrădire. Aparenta naturalețe cu care se întâmplau aceste mișcări părea, de asemenea, să ne îndrepte către ideea, greșită de altfel (așa cum am aflat în aceste aproape două decenii), a naturaleței democrației. Puzderia inițială a blogurilor părea să ne îndrepte privirea către imaginea, construită de Vattimo la sfârșitul modernității, a istoriei ca puzderie de istorioare. Un jurnalism local de neoprit, dezvăluind ceea ce canalele consacrate lasă la o parte, acoperă cu uitare, condamnă la irelevanță. Iar peste toate acestea trona triumfal, Wikipedia, enciclopedia democrată, cu adevărat populară, marele inamic public al educației universitare.

Lyotard însuși, încă de la Condiția Postmodernă⁴, ne avertiza asupra metanarațiunii hegeliene, doar una dintre multiplele metanarațiuni ce și-au pierdut tracțiunea în secolul XX. La fel ca și poveștile lui Hegel, poveștile Web 2.0 ne-au indus, nu neapărat somnolențe infantile, ci poate mai degrabă un deficit de atenție, în condițiile unei lumi ce ne cerea o atenție dublată pentru a o interpreta. Scriam despre aceste lucruri chiar la începuturile epocii Web 2.0, când îmi terminam lucrarea de doctorat. Câțiva ani mai târziu am decis să extrag de acolo și să insist pe un avertisment ce abia mi se înfiripase atunci în analiză,⁵ dar care simțeam că se poate constitui într-o cheie de interpretare ulterioară. Ideea era că tocmai Wikipedia, posterul de început al Web 2.0 (așa cum Facebook poate fi posterul de final), ne dezvăluia o contradicție fundamentală, nerezolvată și chiar în pericol de a fi nerezolvabilă, nu numai în interiorul modului în care ajunsesem să utilizăm internetul, ci tocmai în interiorul funcționării noastre ca societăți democratice, aspirante sau nu. Adevărul Wikipediei ne confruntă cu o diferență de esență. În loc de un adevăr de substanță (să-i spunem), ori în loc de un adevăr izvorât din expertiză, ori chiar în loc de un adevăr fixat ierarhic de o curgere verticală a puterii, Wikipedia ne pune în față o construcție orizontală, un adevăr consensual, născut dintr-o negociere democrată. Evident, acest tip de adevăr nu înseamnă interpretare infinită, ci o gândire hermeneutică comunitară: un discurs îngrădit de limitele interacțiunii comunitare dar și de limitele interpretării, așa cum, de exemplu, le indică Umberto Eco.⁶ Însă, oricum ar fi, ceea ce rezultă din problemele noastre adresate fundamentului Wikipediei este că nici noi (cu câteva decenii de democrație) și nici alții (până la câteva sute de ani), nu părem să fim, sau, poate mai degrabă, să mai fim pregătiți cu adevărat pentru ceea ce ar trebui să însemne o democrație, nu doar politică, ci una de ordin existențial – prin urmare una ce ar putea-o într-adevăr structura pe cea politică.

Nu am prevăzut și probabil că nici nu aveam cum să prevăd declinul monumental al epocii Web 2.0, început, dacă e să identificăm o data aproximativă, în 2015 cu primele semne ale scandalului Cambridge Analytica – uriașa operațiune de colectare de date urmată de folosirea acelor date pentru influențarea opiniei unor alegători în Marea Britanie (pentru a vota Brexit-ul) și în Statele Unite ale Americii (pentru a-l vota pe Ted Cruz senator, dar, mai important, pe Donald Trump președinte). Au urmat cacofonia globală a pandemiei însoțite de infodemie și, într-un final, căci nu cred să mai fi rămas în picioare azi vreun ideal de prin 2010, războiul hibrid al Rusiei împotriva Occidentului. Peisajul este chiar dezolant: „naturalețea” democrației a făcut loc extremismelor ce se urăsc reciproc de moarte; violența fizică și verbală a luat locul aproape oricăror dezbateri; jurnalismul local a dispărut aproape cu desăvârșire – avem acum oameni infinit mai interesați de ce se întâmplă la mii de kilometri distanță și infinit mai ignoranți cu privire la ce se întâmplă lângă ei; iar Wikipedia, cu toate problemele ei, este încet, încet, înlocuită de un simulacru de limbaj simulând un simulacru de cunoaștere – căci nici unul din aceste noi Large Language Models (pretențios și greșit numite inteligențe artificiale) nu își disimulează simularea, încă.

Ce s-a întâmplat? Cum este posibil ca o vârstă a internetului să provoace un asemenea dezastru? Nu cumva exagerăm? Nu cumva transformăm o nișă în ceva inadmisibil de general? Răspunsul este nu, pentru că, așa cum prefiguram la început, nu avem de-a face cu o vârstă ci cu o epocă. În vremea internetului timpuriu, dar și în preistoria Web 2.0 (de la crahul dot-com până în 2011 – anul ultimului summit al lui Tim O’Reilly), una dintre cele mai mari probleme, provocatoare de tăceri meditative chiar celor mai entuziaști corifei ai Web 2.0, era problema diviziunii digitale. În timpul bulei dot-com puțin mai mult de o treime de populație avea acces la internet în Statele Unite. Aceste cifre creșteau ușor, în toată lumea dezvoltată, însă nu într-atât încât să ne arate un orizont al dispariției acestei probleme. Astăzi, după, să spunem, 15 ani, situația este radical diferită. O simplă privire pe site-ul Băncii Mondiale ne arată niște cifre uluitoare. De la 16% procent total din întreaga populație a globului în 2005, la 28% în 2010, procentul de oameni cu acces la internet a urcat la 68% în 2024. În România, 91% din oameni aveau acces la internet în 2024, un procent cam în media europeană, dar poate surprinzător, mai mare decât Franța sau Italia, amândouă aflându-se la 89%.⁷ Această creștere exponențială uriașă se datorează de fapt, în principal, tehnologiilor de telefonie mobilă și așa-numitor telefoane inteligente. De asemenea, această creștere exponențială ne arată și altă imagine: un procent uriaș din populația lumii a fost pur și simplu aruncat în valurile din ce în ce mai tulburi ale internetului. De ce din ce în ce mai tulburi? Pentru că au fost aruncați direct în Web 2.0. Acel internet care își dorea utilizatorii în lumina reflectoarelor, pentru a-i putea studia, pentru ca mai apoi să poată face comerț cu ei pe înțelesul lor, pentru ca mai apoi să poată să le direcționeze înțelesul însuși. Conspirație? Nicidecum. Furtună perfectă a analfabetismului media? Evident. Nu cred că trebuie să ne mai întoarcem aici la coabitarea dintre afacerist și consumatorul creator, scandalul Cambridge Analytica ne-a transparentizat destul schema de venit: ideea în Web 2.0 nu este că noi suntem produsul tranzacționat către diverși comercianți, care vor să ne arate reclame, de către aplicațiile pe care le folosim gratuit, ci că pur și simplu capacitatea noastră de a fi influențați într-un mod sau altul este ceea ce se tranzacționează – de altfel, ironic sau nu, Web 2.0 este astăzi o lume a influencer-ilor.

Refuz în continuare determinismul tehnologic. Ca loc privilegiat de interpretare culturală, internetul, sau mai corect spus, cyberspațiul, rămâne ceva ce ne reflectă și ne direcționează, iar acum, mai mult ca oricând, ar trebui să ne orientăm atenția (dublată) către el. Eșecul Web 2.0 este monumental prin enormitatea diferenței dintre idealurile inițiale și concretul existenței sale finale și, de asemenea, este monumental datorită numărului uluitor de oameni cărora a ajuns să li se adreseze. Există două motive pentru acest eșec. Unul se datorează infrastructurii de soft specifică acestei epoci, iar celălalt, mai adânc înrădăcinat cultural, îl aflăm într-un spațiul interstițial.

Banii, în epoca Web 2.0, se învârt în jurul influenței. Sigur, avem niște exemple „de la firul ierbii”, adică oameni obișnuiți deveniți neobișnuiți printr-o neobișnuită expunere online, care câștigă bani călătorind, sau pur și simplu jucând jocuri video (nu vorbesc aici de competiții). Raportați la numărul total de utilizatori de internet (cam 5 miliarde și jumătate), cred că nu putem nici măcar visa ca aceștia să atingă vreun procent cât de cât de semnificativ. Influența și banii din jurul influenței se află așadar cu antreprenorii, companiile și aplicațiile lor. Pentru a rula aceste mecanisme, la fel cum făcea Hollywood-ul odată, ei ne vând iluzii (pe gratis, pentru că, nu-i așa informația vrea să fie liberă…). Iluzia comunității, când înconjurați de boți și alți nefericiți, ne felicităm pentru păreri identice. Iluzia înțelepciunii, când confundăm numărul de emoticoane primite cu numărul de cititori. Iluzia dezbaterii, când chiar credem că cineva ne-a citit mai mult de două vorbe din ceea ce-am postat. Iluzia prieteniei, când confundăm hoardele de clicăitori „like&subscribe” cu oameni cu care ne-am așezat măcar odată la o cafea sau bere. Atrași de această încrengătură de iluzii (ce se bazează toate pe fundamentala iluzie a libertății) cădem ușor pradă păienjenișului manipulator pus la dispoziția oricui a plătit îndeajuns să ne cumpere. Dar ceea ce este cel mai trist însă, este faptul că această disponibilitate către manipulare a devenit atât de înrădăcinată în utilizatorii acestor platforme (cu Facebook ca prim exemplu, dar cu mențiunea că nu mai este folosit de noile generații, tocmai din cauza prezenței pronunțate a propriei noastre generații acolo), încât schemele de manipulare funcționează dincolo și în afara manipulatorilor. Poate că singurul lucru bun în aceste cazuri într-adevăr gratuite, este că totul se uită în maxim două săptămâni.

Al doilea motiv, am spus, se află într-un spațiu interstițial. Pe de o parte este tehnologic, pe de altă parte este cultural. Pe vremea internetului timpuriu și a preistoriei Web 2.0 problema diviziunii digitale era întotdeauna imaginată în relație cu revoluția calculatoarelor personale (aparținând anilor ʼ80, desemna momentul istoric în care au apărut calculatoarele de uz casnic). Micșorarea diviziunii digitale trebuia neapărat să se întâmple în directă relație cu creșterea numărului de calculatoare personale din ce în ce mai performante. Aceste calculatoare personale erau asociate cam tot timpul, în acea vreme, nevoii utilizatorului de a achiziționa (inițial) ezotericele cunoștințe necesare operării lor. A ști cum funcționează tehnologia pe care o folosești, a fi, așadar, alfabetizat în această privință, era ceva ce nu constituia doar cerința de bază a utilizării, ci și idealul său. Ideea de hacker, inițial, trimitea către o asemenea persoană alfabetizată în acest nou mediu, iar dezvoltarea accelerată a interfețelor grafice chiar provoca (pe bună dreptate, am putea spune acuma) anxietăți.⁸ Micșorarea diviziunii digitale ar fi trebuit să vină împreună cu un efort egal de alfabetizare. Nu a venit însă, pentru că responsabile pentru micșorarea acestei diviziuni digitale au fost, în mare măsură, telefoanele „inteligente”. Folosesc ghilimelele pentru că avem de-a face cu o ambiguitate aici. Pe de o parte, da, putem să vorbim de o structură, funcționare și interfață inteligent construite. Dar interacțiunea utilizatorului cu un asemenea aparat are mai degrabă aparențele unei interacțiuni magice, construite pe baza unei continui dialectici între simulare și disimulare. Întotdeauna conectat, dotat cu camere și microfoane, un asemenea aparat este infinit mai util în colectare de date și construit de iluzii decât libertarianul calculator personal. „Nu am nimic de ascuns” îmi spun unii studenți an de an, deja de ceva ani. Problema nu este despre ce vrei sau nu vrei să ții privat, ci despre șansa pierdută de a cunoaște cum lucrează mașinăria, măcar softurile ei, dacă nu părțile electromecanice. Fatalism tehnologic? Din nou, nicidecum, cu un minimum de educație media și de igienă digitală multe din aceste impedimente pot fi depășite. Nu toate telefoanele sunt la fel. Nu toate trebuie să rămână cu softurile instalate din fabrică. Dar combinația dintre această tehnologie a tentației ușorului și vechile metehne moderne, mult prea moderne, constituie acel interstițiu al celei de-a doua cauze.

Avertismentul, generat de interogarea Wikipediei, cu privire la relația noastră genuină cu democrația se plasează de asemenea în acest interstițiu. Ce se întâmplă când tehnologia presupus democrată, și și mai presupus democratizantă, este invadată, brusc (vorbim de maxim un deceniu pentru schimbările semnificative), de o masă absolutistă și absolutizantă? Ce se întâmplă când logica democrată începe să fie folosită pentru justificarea absolutismului totalitar? Nici internetul, nici epoca Web 2.0 nu sunt primele instanțe ale acestei bătălii vechi⁹. Dar prin propria-i restructurare, combinată cu noua revoluție telefonică, internetul pe stil Web 2.0 și-a invitat această bătălie să sălășluiască în propria-i esență. Dizolvarea diviziunii digitale în acest fel nu poate fi decât o răzbunare a modernului pe postmodern. Putem, astfel, reformula cele patru iluzii de mai sus: iluzia comunității, când părerile noastre se adeveresc a fi divine; iluzia înțelepciunii, când numărul de oameni deranjați de strigătele noastre este interpretat ca fiind numărul de oameni care ne ascultă; iluzia dezbaterii, când aruncăm în mocirlă pe oricine ni se opune și venerăm pe oricine e de acord cu noi; iluzia prieteniei, când ne cufundăm în sfârșit în narcisismul patologic indus cu atâta ușurință pleziristă de noile „democrații” ale internetului. Ca intelectuali nu eram pregătiți pentru Web 2.0. Chiar când ni se părea seducător, nu cred că ne-am rezolvat vreodată diferențele, iar acestea vin acum să ne bântuie în forma LLM-urilor – reziduuri ale unor întrebări neduse până la capăt.

Rămâne să punem astăzi aceste întrebări; deși este infinit mai greu decât acum 15 ani; deși azi avem, probabil, infinit mai multe informații decât aveam acum 15 ani. Prăbușirea spectaculoasă a Web 2.0, mai ales în ultimii doi ani ne-a arătat un pericol greu de egalat. O greșeală poate, dar cu consecințe existențiale: pericolul în sine… Din nou ne ridicăm împreună cu Heidegger și spunem că acolo unde sălășluiește pericolul se află și salvarea. Văd aceste „noi” tehnologii conversaționale numite inteligențe artificiale, fără a avea vreo acoperire în afara celei dictate de departamentul de marketing sau de visele vreunui speculant de capital, le văd deci ca pe un asemenea pericol ce-și conține salvarea. Desigur, lucrurile pot lua alte întorsături, ca întotdeauna, dar prin propria lor ne-rușinare cu privire la ceea ce sunt, aceste LLM-uri pot revela ceea ce era deja conținut în propria lor posibilitate. Ne putem uita în ele, oglinzi ale vidului existențial al pălăvrăgelii mediocre ce le constituie. Și ne putem atunci întreba cu privire la raportarea noastră esențială la suprafața, orizontalitatea, existenței democratice.

_______________________

^[1] John Perry Barlow – „A Declaration of the Independence of Cyberspace” în Electronic Frontier Foundation, 1996, http://www.eff.org/cyberspace-independence, accesat 1.11.2025

² Tim Berners-Lee și-a deschis de altfel propria linie de cercetare paralelă, așa-numitul Web Semantic, asociat chiar cu ideea de Web 3.0, care presupunea transformarea conținutului Web în ceva ce putea fi citit de o mașinărie (cod, de fapt). Cercetarea lui a evoluat în paralel cu Web 2.0 și, în mod ironic, astăzi putem să îl așezăm în genealogia inevitabilelor schimbări (ce vor fi) provocate de noile Large Language Models. Ca să evite această rivalitate de numiri (fără să menționăm pretenția alternativă a corifeilor tehnologiilor blockchain la titulatura de Web 3.0, ceea ce ar însemna o triplă rivalitate) Comisia Europeană, încercând să formuleze un răspuns la toate aceste dezvoltări, a ales să vorbească deja de un Web 4.0 (un Web al lumilor virtuale) în iulie, 2023: https://ec.europa.eu/commission/presscorner/detail/en/ip_23_3718

³ Jean-Francois Lyotard – Inumanul, Cluj: IDEA Design & Print, 2002

⁴ Jean-Francois Lyotard – Condiția Postmodernă, Cluj: IDEA Design & Print, 2003

⁵ Cristian Pralea – „The Existential Democracy and its Public Intellectual” în Messages, Sages, and Ages, vol.2, nr.2, 2015

⁶ Umberto Eco – „The Limits of Interpretation”, în Santiago Zabala, ed. Weakening Philosophy, Essays in Honour of Gianni Vattimo. Montreal, London, Ithaca: McGill-Queen’s University Press, 2007.

⁷ World Bank Group – Individuals using the Internet (% of population), https://data.worldbank.org/indicator/IT.NET.USER.ZS, accesat 1.11.2025

⁸ Neil Stephenson – In the Beginning there was the Command Line, New York: Avon Books, 1999.

⁹ Michelle Goldberg – Kingdom Coming: The Rise of Christian Nationalism, New York, London: W. W. Norton & Company, 2006

[Vatra, nr. 3-4/2026, pp. 149-155]