Melancolii neoexpresioniste

Dinu Flămând este, cum remarcă Laurențiu Ulici un poet „expresionist în descendență blagiană” prin exuberanța senzorială, imagistica abundente, sensibilitatea ascetică, prin care cuvintele sunt combinate în funcție de sensurile lor de profunzime. O stare de spirit recurentă în aceste versuri e disperare difuză, trăită cu o sinceritate liminară și expusă nu în tonuri stridente, ci în acorduri neutre, calme, de o seninătate sugestivă pentru poetica autorului, ca în poezia Dacă și eternitatea, în care versurile mizează pe o austeritate a frazării și pe fervoarea gândului poetic dominat de imagini ale prăbușirii, golului, neantului, insinuate discret, prin stări de spirit anodine: „Dacă și eternitatea va fi cenușie/ asemeni zilelor ce-și înghesuie oasele moi/ unele într-altele/ mă gândesc să accept râul, dar și țiparul/ înotând împotriva curentului,/ casa, dar și peștera înfrunzită în ea,/ zâmbetul vostru, dar și saliva prelinsă în colțul gurii/ virtutea în care te îmbălsămezi tu, iubito/ însă și sfânta-ți destrăbălare/ de casnică hierodulă,/ rafalele mele de deznădejde dar și,/ dar și/ înduioșarea ca o perlă de cancer ascuns/ Ce muzică rece duc norii spre soare/ ai putea desena pe lumină un drum de cenușă…/ Nici până azi, la o tinerețe înaintată,/ nu știu mânui reactivii exploziei/ în camera de sub stern./ Fuziunea grăuntelui de tristețe/ cu ceva încă necunoscut/ și deodată o flăcăruie…/ Apoi noaptea îmi așează pe față/ masca de aur a faraonului; pot vedea/ în copacii înalți ai copilăriei/ cuiburile unei primăveri de demult./ Întind mâna spre ouăle păsării/ însă șarpele mi-a luat-o înainte,/ mă scald în râul de munte și ies uscat,/ mușc dintr-un măr – el a fost mâncat;/ Prea târziu, prea târziu în toate./ Hoitarii acoperă stelele”.

Poet reflexiv, ce-și traduce afectele în reprezentări poetice cu o pondere ontologică neîndoielnică, Dinu Flămând e interesat de condiția poeziei și a poetului, de diagrama stărilor lirice, interogațiile asupra lirismului figurând în fond tot atâtea modalități de autodefinire și de legitimare ale unui eu ce-și expune cu luciditate trăirile, raportându-se la propriul text și la „textul” lumii. Poezia e definită de Dinu Flămând ca un spațiu al ambiguităților semantice și al aporiilor gândului, ca un loc geometric în care contrariile se armonizează, iar afirmația și negația sunt deopotrivă de legitime („Poezia este organul care-și creează necesitatea/ arbore uriaș cuprins de inflația frunzelor// Dar și necesitatea naște în numele poeziei:/ peruca gavotei și carcera, stâlpul infamiei/ și sărăcia, iar uneori împletește cununi de laur/ cu aromatele frunze atât de bune în sosuri// Dar și necesitatea naște bastardul necesității subînțelese, semn că specia nu s-a fixat”). Un poem semnificativ este Viață de probă în care se regăsesc disponibilitățile lirice ale lui Dinu Flămând și opțiunile sale estetice și etice. Tema centrală a poemului e a autenticității sau a falsului existențial. Viața este, conform acestei viziuni, dominată de falsitate, se derulează într-un spațiu al inautenticului și imposturii. Tabloul poetic e halucinant, formele sunt împinse la absurd, iar existența decade în obiectualitate, glisând înspre reificare ori înspre construcțiile ilogice, mecanomorfe: „Nimic din ceea ce trăiam nu ne îndreptățea/ să trăim,/ viața se-nghesuia în noi, captivă,/ în spatele unor uși pe care/ și moartea ezita să le-mpingă. Deveniserăm/ starea de clandestinitate/ a letargiei. Viață de probă,/ vechi pompe ce împingeau/ pe circuitul biografiei/ aerul, alimentele, sângele…/ Iar acum, gândindu-mă că nimic nu rămâne/ fără urmări, între oameni, când numele Libertății/ a fost luat în derâdere,/ mă urăsc mocnit pentru cât am trăit netrăind. Și,/ ca la o nesfârșită despăduchere, încerc/ noapte de noapte, să răzui arsura/ de pe pereții sufletului.// Aștept apariția îngerului trimis/ să ceară/ plata pentru sechestru…”.

Se poate observa, de altfel, și o evoluție a scrisului lui Dinu Flămând, de la viziunile evocatoare și elegiace de început, unde reminiscențele blagiene sunt atât de pregnante, și până la universul liric marcat de senzația disoluției și a disperării din ultimele cărți. E vorba aici de un proces de acutizare a sensibilității, prin care stările poetice privilegiate devin ultrajul ontologic, suferința, disperarea, golul existențial etc., fapt sesizat, cu îndreptățire, de Ion Pop, bunăoară: „(…) imaginarul acestor versuri mai noi s-a diversificat mult, aproximând un univers contrastant, eteroclit, străbătut de tensiuni ce aduc viziunea în preajma unui expresionism dramatic crepuscular, ca și apocaliptic, foarte departe, în orice caz, de aura geroasă de odinioară care «stabiliza» perspectiva. Regula e acum, din contra, a instabilității și dezagregării lumii precare, refractară oricăror «marcaje» ordonatoare, sugerând mai degrabă efecte opuse intenției structurante, astfel încât subiectul poetic e nevoit să-și înregistreze eșecul, în chip paradoxal încurajator, în măsura în care obligă la conștientizarea dramaticei stări de fapt”. „Starea de asediu”, „viața de probă”, „fericirea obligatorie” sunt sintagme ce definesc un astfel de univers al anonimizării, al derizoriului existențial, al terorii dogmatice și al lașității colective. Demonizarea și pervertirea conștiințelor sunt resimțite de poet cu acuitate halucinantă, ca în poemul Curaj de Saturnalii, transcripție în grilă imaginativă a unui dialog cu „tiranul”, dar, în același timp, și o revelare a traumelor provocate de duplicitatea fricii și a rușinii de a nu spune întregul adevăr: „De astă dată eram față în față cu tiranul. Îi explicam/ una, două, trei sau chiar patru din problemele/ extrem de urgente. Gena mea aberantă/ păstrase un tic de adolescență,/ scânceam dar uimeam camerele cu elocința mea,/ foșneau până și paiele sub stucatură!// Apoi îl înșfăcam și-l puneam să privească/ în univers pe gaura cheii. Îi arătam consistența/ negrului/ acolo unde el vedea alb murdar,/ îl puneam să-și mărturisească păcatele,/ până când o necesitate perfect înțeleasă/ îi injecta o brumă de adevăr.// Îi arătam revoltele mele rupestre/ desenate pe ascuns în pivnița casei,/ îi vâram degetele în gura mea să îmi pipăie/ gingiile roase de scorbut/ și limba, umflată de atâtea cuvinte înghițite…/ Nu înțelegea!// Intră deodată copilul în cameră/ și mă cuprinde. Îmi simte rușinea,/ în timp ce eu acopăr hârtia și, cu un gest mecanic,/ încep să îmi șterg ochelarii”.

În limitele unei expresivități intelectualizate, poemele lui Dinu Flămând ni se înfățișează ca exerciții de decodificare a esențelor lumii, într-un efort cognitiv ce unește rafinamentul formal cu ecourile expresioniste ori cu starea de urgență existențială. Poet de extracție livrescă, Dinu Flămând știe să îmbine „naturismul” și cunoașterea de sine, contemplația și reculul în subiectivitate cu notația de o sugestivă acuitate. Spiritul etic (dar nu eticizant!), tot mai prezent în volumele din urmă e valorizat și modelat prin intermediul unei tehnici a oximoronului, cum constată și Cristian Moraru: „Depășirea limitei se face prin «traversarea» lumii limitelor (…) prin eliberarea de limita inconfortabilă, ontologic și metafizic vorbind (…). Dacă metafora de tip transfigurativ domina poemele de debut, oximoronul, figura dialectică prin excelență, este acum emblematic, el juxtapunând conceptualul și corporalul, abstractul și senzitivul, originarul și evenimențialul, misteriosul și banalul, de cele mai multe ori în alăturări șocante”. Un poem ilustrativ pentru o astfel de scriitură oximoronică, eliberată de constrângerile contemplației pure și expusă mai degrabă ca atitudine și mod de a fi în/ prin poezie este Pe vremea fericirii obligatorii, în care absurdul e transcris în grilă fantezist-ironică, iar terifiantul ne este comunicat într-o tonalitate neutrală, lipsită de convulsii: „Pe vremea fericirii obligatorii, primăverile erau/ perverse…/ Mirosea a diversiune și propagandă/ când păsările reveneau să-și lipească sub streașină/ cuiburile, cu saliva exilului.// Iarba răzbind la lumină printre deșeurile/ încropitei civilizații/ părea încă o victorie definitivă asupra dușmanilor,/ crengile ce dădeau în mugur cu vigoarea/ cântecelor revoluționare/ sfidau suferința fiecăruia, prizonieră în optimismul public…// Mai târziu, ne-am obișnuit cu durerea,/ trăiam încovoiați primind drept în creștet acest/ vânt de sfârșit de lume/ care și astăzi, pe atâtea locuri virane, răstoarnă tăvălugi de mărăcini și iluzii”. Poezia lui Dinu Flămând are, după expresia lui Marian Papahagi, o incontestabilă continuitate tematică. Universul liric structurat de autor e dominat de coerență și unitate a semnificațiilor și dominantelor afective.

Traducerea ca rescriere empatică

Fenomenul cultural complex al traducerii presupune rescriere, vorbindu-ne despre posibilitățile și șansele unei traduceri literare reușite, referindu-se, însă, la condiția traducătorului sau la receptarea activității de traducere, până la aporiile și impasurile pe care le presupune traducerea sau la statutul traductologiei ca știință a transpunerii unei opere literare dintr-o limbă în alta. O definiție a traducerii legitimează afecțiunea față de cartea tradusă, presupune o aventură a glisării dintr-o literatură în alta, este magie a găsirii unor echivalenței spirituale fericite, prin depășirea dificultăților lingvistice sau denotative, a unor obstacole în calea unei traduceri reușite, de ordin conotativ, sau care derivă din contextul socio-cultural și istoric distinct. Aventura traducerii este, în fond, aventura formelor literare care își caută noi veșminte lexicale, în evoluția lor neîncetată în labirintul literaturii. Într-un dialog pe care l-am avut cu poetul și traducătorul Dinu Flămând, în revista „Vatra” am ales ca titlu al dialogului o propoziție definitorie: „Cele mai bune traduceri seamănă destul de mult cu traducătorii lor, rămânând în același timp ale autorilor lor de drept”. Pentru Dinu Flămând, traducerea este știință și artă, scriere și rescriere a textului tradus, un traducător trebuind să se ferească de propria lui oboseală, căci „ai nevoie de toată vigilența trează, de suplețe pe câmpul neuronilor, de inspirație”. Un bun traducător trebuie să fie, crede Dinu Flămând, nu doar „un soi de dicționar ambulant de sinonime”, ci, mai ales, „un hermeneut care situează contextul adecvat al unui fragment de text.” Există și o serie de subtilități ale limbii române de care traducătorul trebuie să țină seama. În legătură cu genul literar cel mai dificil de tradus, Dinu Flămând crede că acesta e cel liric, chiar dacă și un text filosofic presupune nu puține eforturi de traducere. Referindu-se la tema subiectivității în actul traducerii, Dinu Flămând observă că nu există traducere absolut obiectivă, subiectivitatea traducătorului modificându-se în funcție de textele cu care are de-a face sau chiar de evenimentele care survin în viața lui personală, inclusiv de lecturile sale, astfel încât cele mai bune traduceri „seamănă destul de mult cu traducătorii lor, rămânând în același timp ale autorilor lor de drept”. Simbioza între traducător și autor este inevitabilă, traducerile reflectând în bună măsură și spiritul vremii. Ce obstacole de ordin afectiv, stilistic sau conotativ ar putea sta în calea unei traduceri reușite? În primul rând, crede Dinu Flămând, unele texte nu pot fi traduse niciodată în mod mulțumitor, chiar dacă nu există text absolut intraductibil. Cum se realizează o traducere reușită și ce se pierde sau ce se câștigă printr-o traducere?Poate o traducere să transpună cu fidelitate amprenta stilistică a textului din limba-sursă? Dinu Flămând consideră că este bine să lași un timp traducerea să se așeze, așa încât „peste câteva luni să te întorci la ea având abia vagi amintiri despre textul pe care deja ai lucrat.” Pe firul traducerii se pot derula multe elemente ale mecanismelor transpunerii literare. Esențială pentru destinul lui Dinu Flămând a fost apropierea de literatura portugheză și mai ales de opera lui Fernando Pessoa, pe care l-a tălmăcit remarcabil în limba română. Au urmat traducerile inspirate din opere esențiale ale lui Antonio Lobo Antunes, Carlos Drummond de Andrade sau Cesar Vallejo. Alte traduceri ale lui Dinu Flămând: Vinicius de Moraes, Marco Lucchesi, Mario Luzi, un proiect mai amplu fiind traducerea lui Lautréamont.

Dinu Flămând este o voce profundă și plurivalentă a culturii române contemporane. Poet, eseist, jurnalist, critic literar și, nu în ultimul rând, traducător de referință, Flămând consideră traducerea nu doar o activitate complementară creației literare, ci și un act de inițiere și de reconstrucție poetică. Într-o epocă în care traducerea riscă să devină un exercițiu mecanic, lipsit de suflu și de nuanțe, viziunea sa restabilește demnitatea acestei arte. Pentru Dinu Flămând, poezia și traducerea sunt laturi ale aceleiași vocații interioare. Traducătorul ideal nu este un simplu specialist în domeniul lingvistic, ci un scriitor înzestrat cu sensibilitatea necesară pentru a transfera nu doar sensul, ci și muzica și „miracolul stilistic” al originalului. Dinu Flămând a învățat portugheza din iubire pentru Fernando Pessoa, nu din vreo obligație academică. În perioada comunistă, traducerea a devenit pentru Flămând un spațiu interior de libertate, deoarece refugiul în limbajele și textele altora i-a oferit distanțarea necesară pentru a supraviețui spiritual într-o lume a cenzurii, afirmând chiar că „dictatura este mama metaforei”. Această sintagmă sugerează că traducerea nu este doar mijloc de transmitere, ci și un refugiu estetic și etic. În viziunea lui Flămând, traducerea nu este fidelitate plată, mecanică, ci o recreare a textului, o reconstrucție ce presupune intuiție poetică și capacitatea de a asculta „respirația” originalului, de a o transpune într-o altă limbă. Dinu Flămând refuză traducerea prețioasă, excesivă, care distruge autenticitatea, considerând că „poezia se pierde dacă este tradusă fără ritmul intern, fără tensiunea de profunzime”. Astfel, traducerea devine exercițiu de adecvare și de artă în același timp, nefiind o simplă operațiune filologică, căci ea presupune responsabilitate etică: aceea de a-l aduce pe un autor într-o altă literatură fără a-i deforma structura și forma operei. Această responsabilitate implică discernământ stilistic, empatie și o cultură solidă a traducătorului, Dinu Flămând pledând deseori pentru calitatea traducerii ca act cultural și formativ în societate. În afară de Pessoa, Flămând a fost influențat de mari poeți și traducători europeni (Yves Bonnefoy, Ezra Pound, Octavio Paz), învățând de la aceștia că traducerea este o „trădare loială”, o reconstrucție necesară pentru supraviețuirea textelor. A tradus autori ca Pablo Neruda, Antonio Gamoneda, Umberto Saba, dintr-un impuls de „recuperare afectivă” și din dorința de a îmbogăți limba română cu ritmuri străine, dar compatibile, căci traducătorul, în viziunea lui Flămând, este un profesor tăcut care introduce publicul într-o nouă sensibilitate, traducerea având un rol important în formarea gustului cititorilor. De aceea, Dinu Flămând preferă traduceri poetice, cu fiorul neliniștii, cu claritate expresivă, fără excese de obiectivare. Dinu Flămând a editat și introdus în România autori aproape necunoscuți publicului larg, precum Omar Lara sau Antonio Gamoneda, una dintre cele mai importante realizări ale sale fiind seria de traduceri din opera lui Fernando Pessoa. A început cu Cartea neliniștirii (2000), a continuat cu Odă maritimă și alte poeme, colaborând la ediții bilingve ample. Aceste traduceri au deschis o nouă dimensiune în cultura română, influențând generații de poeți și cititori. Pentru Flămând, Pessoa a fost un dublu poetic, un companion spiritual. Flămând a mărturisit că nu traduce la comandă, ci doar din necesitate interioară, căci nu alege autori celebri pentru succesul lor, ci pentru că simte o chemare intimă de a le reda vocea în română, o etică a selecției care îl distinge de mulți traducători contemporani. În viziunea sa, un traducător autentic nu poate lucra decât cu texte care îl „interpelează profund”. Pentru Flămând, limba română este un organism viu, mereu în căutare de îmbogățire, traducerea devenind astfel un act de revigorare a limbii. Contactul cu limbile străine – spaniola, portugheza, italiana – i-a oferit lui Dinu Flămând perspective asupra supleței și muzicalității limbii române. Fiecare traducere este și un exercițiu de auto-reflecție lingvistică. Viziunea lui Dinu Flămând asupra traducerii depășește tehnica propriu-zisă a translației dintr-o limbă în alta, este un mod de viață, o formă de a înțelege lumea prin apelul la alteritate și sensibilitate. Prin textele traduse, Dinu Flămând a adus în cultura română nu doar cuvinte, ci respirații, tăceri și viziuni, traducerea fiind poezie în stare pură, responsabilitate culturală, act de creație, de memorie și de perspectivă a viitorului. Atent deopotrivă la referent și la esențele încorporate de acesta, Dinu Flămând e una din vocile lirice inconfundabile ale literaturii române contemporane.

Bibliografie critică selectivă

Iulian Boldea, Modernism and Postmodernism in Romanian Poetry. A brief Outline, Lambert Academic Publishing, Saarbrucken, Germany, 2015.

Iulian Boldea, O panoramă critică a poeziei românești din secolul XX, Editura Ardealul, Târgu Mureș, 2006.

Iulian Boldea, Dinu Flămând. Traducătorul, în „Contemporanul. Ideea Europeană”, nr. 3, 2026.

Iulian Boldea, „Cele mai bune traduceri seamănă destul de mult cu traducătorii lor, rămânând în același timp ale autorilor lor de drept”, interviu cu Dinu Flămând, revista „Vatra”, nr. 8-9, 2018.

Roxana Sicoe-Tirea, Dinu Flămând și exercițiile de libertate. Studiu monografic și antologie, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2014; ed. a II-a: Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2015.

Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură, Editura Paralela 45, Pitești, 2008.

Alex. Ștefănescu, Istoria literaturii române contemporane (1941–2000), Editura Mașina de scris, București, 2005.

Eugen Simion (coord.), Dicționarul general al literaturii române, ediția a II-a (Academia Română, Institutul „G. Călinescu”), vol. P–R, Editura Muzeul Literaturii Române, București, 2020–2021.

 Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Aurel Sasu (coord.), Dicționarul scriitorilor români, vol. I–IV, Editura Fundației Culturale Române / Editura Albatros, București, 1995–2002.

Eugen Negrici, Literatura română sub comunism. Poezia, Cartea Românească, București, 2003.

Ion Pop (coord.), Dicționar analitic de opere literare românești, vol. II–IV, Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 1999–2003.

[Vatra, nr. 3-4/2026, pp. 140-142]