Ar fi fost firesc ca viața muzicală românească să marcheze centenarul unor compozitori care ar fi împlinit anul acesta 100 de ani: pe 8 iunie 1926 se năștea Anatol Vieru, pe 25 iulie – Theodor Grigoriu, iar pe 5 noiembrie – Carmen Petra-Basacopol. Publicul de astăzi ar fi meritat să redescopere sonoritățile imaginate de cei trei creatori care, alături de câțiva colegi de generație, au contribuit decisiv la sincronizarea muzicii românești cu modernitatea și avangarda europeană a secolului trecut. Organizatorii și conducătorii instituțiilor muzicale ar fi putut concepe măcar o strategie discretă de includere a lucrărilor lor în stagiuni.

Astăzi, nici măcar toți studenții universităților și facultăților de muzică nu mai cunosc aceste nume, cu atât mai puțin să fi ascultat, analizat sau interpretat lucrări de Vieru, Grigoriu ori Petra-Basacopol. Există, desigur, și excepții notabile: studenții la compoziție sau cei formați de profesori-interpreți mai conectați la modernitatea muzicii românești.

Anatol Vieru

Aș îndrăzni să spun că, de această dată, doar muzicologii – în nișa lor tot mai restrânsă – au încercat să marcheze consecvent aceste aniversări. Anul trecut a apărut (la Editura Muzicală) al treilea volum din seria Noi istorii ale muzicilor românești, care include portrete remarcabile și sinteze consistente dedicate traseelor de creație, tehnicilor și stilurilor componistice ale celor trei: textul Olguței Lupu despre Vieru, cel al Florinelei Popa consacrat lui Grigoriu și cel al Antigonei Rădulescu despre Petra-Basacopol.

În plus, amplul festival de la finalul lunii mai, World Music Days, găzduit anul acesta de București și organizat de Uniunea Compozitorilor și Muzicologilor din România, include un simpozion de muzicologie dedicat lui Vieru și lui György Kurtág (desfășurat la Colegiul Noua Europă). Compozitorul maghiar născut la Lugoj, intrat de mult în canonul muzicii contemporane, a fost de curând (e născut pe 19 februarie) prezent la celebrarea propriului centenar, iar evenimente dedicate muzicii sale au loc în Ungaria și peste tot în Europa, de la Berlin și Amsterdam până la Londra. Asocierea simbolică dintre Kurtág și Vieru din simpozionul de la București subliniază atât deschiderea internațională a World Music Days, cât și relevanța tradiției componistice românești în acest context. De asemenea, într-o inițiativă singulară, Cristian Mandeal dirijează în cadrul festivalului piesa simfonică Memorial de Vieru.

Anatol Vieru este astăzi figura cea mai cunoscută dintre cei trei. Parte a avangardei românești din a doua jumătate a secolului XX, el a rămas conectat la importantul centru de la Darmstadt, iar bursa obținută în Berlinul Occidental, la începutul anilor ’70, i-a deschis noi orizonturi și contacte. Mai târziu, a descoperit afinități cu muzicieni americani interesați de organizarea limbajului componistic pe principii matematice, în special prin teoria mulțimilor. Debuturile sale îl leagă de Theodor Grigoriu: în anii ’50, amândoi – promovați pe atunci de regimul comunist – au studiat la Moscova cu Aram Haciaturian. Drumurile lor s-au intersectat apoi constant în același București al Uniunii Compozitorilor. Diferența esențială a fost însă orientarea artistică: Vieru s-a apropiat decisiv de avangarda occidentală, în timp ce Grigoriu a rămas mai atașat de tradiția europeană și de modelul lui George Enescu. Dacă Vieru a construit o solidă clasă de compoziție la Conservatorul bucureștean, îndepărtându-se de activitatea politică, Grigoriu a ajuns membru al Comitetului Central al Partidului Comunist Român.

Pe Carmen Petra-Basacopol o putem celebra din mai multe perspective. Ea este una dintre primele femei compozitoare din România – după Mansi Barberis – care au reușit să impună o voce artistică respectată într-un mediu predominant masculin. Nu a făcut însă niciodată din această situație o temă publică, ci și-a urmat cu discreție și demnitate propriul drum componistic, într-o modernitate moderată și echilibrată. Asemenea lui Grigoriu, a preferat continuitatea cu tradiția românească, avându-i drept repere pe Enescu, Mihail Jora și Paul Constantinescu. Pentru că a excelat în domeniul liedului, muzica sa continuă să fie prezentă în repertoriile vocale. Și totuși, multe alte zone ale creației sale – de la lucrările camerale și concertante până la opere și balete – ar merita să revină constant în atenția interpreților.

Theodor Grigoriu

Cei care mai urmăresc astăzi canalul Cinemaraton pot revedea coproducțiile internaționale ale anilor ’60, Dacii și Columna, sau primul film românesc cu impact internațional major, Pădurea spânzuraților, realizat de Liviu Ciulei în 1965. Prea puțini se mai întreabă astăzi cine a conceput muzica acestor filme: Theodor Grigoriu, unul dintre cei mai solicitați compozitori de film ai epocii. Cu un remarcabil simț al economiei mijloacelor muzicale, cu un limbaj modern capabil să sugereze atmosfera istorică și cu meșteșugul unui simfonist care contrapunctează imaginea fără să o acopere sonor, Grigoriu are o semnătură inconfundabilă în cinematografia românească, alături de Tiberiu Olah, Richard Oschanitzky sau Adrian Enescu.

Nici Anatol Vieru nu a ocolit muzica de film: a colaborat, de pildă, cu Iulian Mihu la Felix și Otilia, cu Malvina Urșianu la Întoarcerea lui Vodă Lăpușneanu sau cu Mircea Daneliuc la Iacob. Totuși, notorietatea sa se leagă în primul rând de universul sonor original al lucrărilor camerale și concertante, al celor șapte simfonii și al operelor Iona (după Marin Sorescu), Praznicul calicilor (după Mihail Sorbul) sau Ultimele zile, ultimele ore (inspirată de Aleksandr Pușkin și Mihail Bulgakov).

Carmen Petra-Basacopol

Am văzut recent un documentar excepțional și profund emoționant, realizat de Dénes Nagy despre și cu György Kurtág, lansat cu ocazia centenarului muzicianului. La discuțiile de după proiecția de la Apollo111, regizorul povestea că a filmat aproximativ 300 de ore de material pe parcursul a cinci ani, din care au rămas doar 113 minute în versiunea finală. Finanțarea a venit integral din partea Institutului Național de Film al Ungariei și a programului Hungarian Film Incentive. În România, un demers comparabil pare imposibil de imaginat. Cu excepția Oanei Drăgulinescu (absolventă de muzicologie), care inițiase la TVR Cultural, în urmă cu două decenii, un proiect de filme documentare dedicate mai multor compozitori români din aceeași generație – concretizat doar printr-un minunat film despre și cu Aurel Stroe, înainte ca finanțarea să fie sistată –, nimeni nu a mai avut o asemenea idee. Și totuși, doar genul filmic ar putea aduce în prim-plan figurile marilor noștri compozitori cu o forță de convingere, de pătrundere și de mediatizare incomparabilă.

[Vatra, nr. 5-6/2026, pp. 12-13]