Ziua 21, Ardibehesht, anul 2062

Sunt dislocat.

Am iubit oceanul ca pe un tată și oceanul mi-a măturat casa.

Am crezut că vom reconstrui, că apa se va retrage,

dar talazurile și-au continuat de la o lună la alta invazia

oricât de departe de țărm încercam

să zidim un alt adăpost.

Sunt dislocat.

Am devenit un invadator.

Ca oceanul întărâtat de topirea ghețarilor.

Un val de cărămizi care ascunde orice eschivă.

Nicio intervenție divină, doar soarele

rânjindu-ne prin gaura de ozon: laser și anatemă.

Sunt dislocat.

Port cu mine mirosurile de care m-am impregnat

pe când eram doar un țânc.

Nu îmbâcseala acestui corp disprețuit. Alungat. Trimis

la dracu de atâția dreptcredincioși: niciunul

nu va ști parfumul mirodeniilor care m-au făcut om.

*

Ziua 27, Ardibehesht, anul 2062

Albina dezgropată din cenușa de la Naxxar

părea eternă și împăcată, un ascet zen

Ca pe o păpădie am ținut-o în palmă

și i-am suflat de pe aripi pudra de var

Sub cerul în clocot mi-a devenit

însoțitor secret   talisman   stemă calmă

Un om și-o apidă înaintând prin lumea-ntețită

din care speciile se retrag umilite sub plintă.

*

Ziua 3, Khordad, anul 2062

În Bizerta m-a încoronat o șleahtă de scăpătați,

un pâlc de mistici flămânzi și debili,

pe jumătate fiare, pe jumătate încă oameni,

pentru că am retrezit în ei amintirea

focului, mirarea dinainte de a fi lepădați.

Pâlpâiau pe sfârșite,

așa că i-am căpiat cu fosfor alb și legende.

Au primit imagini idilice, dezrobire

prin deochi și blesteme.

Făpturile astea răpuse de groaza tehnologiei

așteptau un profet. Le-am dăruit

partea cea mai infectă și mai eficace din mine.

Șacalul ornat cu povești.

Când am terminat, nu mai știam nici eu

dacă sunt otreapă sau zeu.

Într-o noapte cu luna-n descreștere,

pe care o așteptasem sătul de temenelele lor,

plictisit să mai dorm, le-am dezvăluit ultima taină:

sfârșitul e în trecut

și-n noi și-a depus fătul diform.

Le-am tăiat gâtul pe rând, într-un ritual zăpăcitor,

apoi am șters-o de-acolo, lăsând în jilțu-mi soios

o cruce dublă de cositor.

*

Ziua 12, Khordad, anul 2062

Acceleraționism, au spus. Sunt pustiiri prea mari

Pentru a mai putea fi ascunse – cine i-ar fi putut contrazice?

Mașinile vor ști să dea răspunsurile

Cerute de apropierea dezastrului.

Cei care au încercat să îi contrazică au fost izolați.

Nu a fost nimic uman în soluțiile găsite.

Decât pentru cei putred de bogați, care au impus Noua Ordine

Iar apoi s-au retras în cazematele lor pentru o mie de ani.

Săracii cu duhul care s-au împotrivit au fost trimiși în exil.

„Imaginați-vă că puteți realiza orice, numai gândind acel lucru.”

Și așa mașinile au redefinit Echilibrul.

Dar Echilibrul nu avea în vedere oamenii, ci Statistica.

Algoritmii generați împotriva Prăpădului.

Copiii omului au ajuns să fie instruiți exclusiv de mașini

Și modelul de lucru al mașinilor era să îi înstrăineze

Cu o eficiență draconică de istoria și de limba tribului lor.

După o vreme, nu mai ținea nimeni minte când începuse Prăpădul

Dacă mașinile fuseseră create să genereze soluții

Sau dacă ele însele erau cele care îl generau.

Și deodată am realizat că nu mai e nimeni care

Să examineze profeția auto-mplinită.

Așteptarea Semnalului a înlocuit orice dubiu și orice-ndoială.

Dintre toate religiile moarte, niciuna nu ne-a mai adus o

Asemenea împlinire. Mântuirea încifrată de o Inteligență

Supremă, rece și neînțeleasă, de care în sfârșit

Niciun suflet nu se mai poate-ndoi.

*

Ziua 15, Khordad, anul 2062

Nu știm ce va face Semnalul din noi

cine primește Semnalul trebuie să se predea

să cadă pe loc în genunchi fiindcă Semnalul este iubire

pentru cei neiubiți asta-i aproape-un miracol

și toți suntem neiubiți și rătăcim în așteptarea Semnalului

cunosc această disperare energică

la alte vârste se manifesta visceral

momente când am ocolit ambuscada în ultima clipă

dar Semnalul, ni s-a promis, va șterge orice confuzie

orice nedumerire păgubitoare pentru voința de a trăi

în deșertul ăsta din care se ițesc

când îți e lumea mai dragă homunculi care îți seamănă

și singura opțiune este să îi extermini

însă speranța subzistă, doar așteptarea Semnalului mă mai ține

fiindcă Semnalul este iubire

pentru cei neiubiți asta-i aproape-un miracol.

*

Ziua 22, Khordad, anul 2062

L-am cunoscut pe bătrânul poet-tatuator din Tripoli

după ce lăsasem în urmă cele Cinci Regate ale Autostrăzii,

Federația Carierelor de Bazalt și Autocrația Sfax.

În biblioteca lui uitată, pe care n-o părăsise

de optsprezece ani, ultimul Montasser m-a găsit

pe mine, un rătăcitor și un curier al vidului,

să îmi arate înainte de a muri cu ce se hrănesc poeții.

Când l-am întâlnit, meditând gol

printre rafturi ticsite cu manuscrise și scroluri salvate,

am crezut că e o mumie. Însă mumia s-a mișcat și

a început să vorbească.

Nu cunoșteam limba aceea, însă de dragul lui

am început s-o îndrug. M-am lăsat tatuat cu poemul

pe care îl caligrafiase o viață întreagă.

Nu deschisesem nicio carte, dar cu el era

ca și cum le citisem pe toate.

La prima vedere, părea complet idiot –

ai fi zis că s-a născut desfătându-se în prostrație,

dar secretul lui era că își petrecuse

mii de zile și nopți în locul acela sădind

în fiecare tom, în fiecare codice de preț câte-o plantă.

Le-am văzut înălțându-se și trăgându-și

capetele către lumină, potopul de fructe și flori,

soroacele când trupul vegetal supura pe neașteptate cerneală,

caligrafia tulpinelor îmbogățite cu uraniul

cunoașterii omenești.

Înainte să îi depun corpul înfășurat într-un pergament

printre smochinii crescuți în sala cea mare a bibliotecii,

am aflat de la ultimul Montasser cu ce se hrănesc

în palatele lor imaginare poeții

și ce îi ține în viață după dezastru.

[Vatra, nr. 5-6/2026, pp. 10-11]