3 martie [1990]

E duminică, – deci zi de scris, cum mi se întâmplă de obicei. Cu conștiința de mult vinovată a întârzierii Antologiei, am încercat să mai adaug câteva pagini – astăzi la capitolul despre suprarealism. Constat încă o dată că nu-i deloc simplu să mă tot rezum, mai ales că trebuie acum s-o fac pe un spațiu destul de redus.  Am reușit totuși să mă apropii de încheierea acestei secvențe.

La amiază, vreo două ceasuri cu Livius Ciocârlie, aflat de câteva zile la Paris. Mă amărăște spunându-mi că Mircea Zaciu i-a mărturisit  într-o scrisoare recentă decepția că nu l-am invitat la Paris cu ocazia Salonului Cărții. Or, eu, naivul, îmi exprimasem tocmai regretul că, fiind prea târziu solicitat să ajut la organizarea lui și încercând să obțin o asemenea invitație, mi s-a răspuns că nu mai e vreme, că lista e de mult închisă. Așa  îmi trebuie! – Se vede că M. caută cu tot dinadinsul argumente pentru acea „ruptură de trecut” despre care îmi scria, simțindu-se marginalizat, uitat de cei din țară. În parte avea motive de tristețe, dar nu toate motivele. Lucrurile sunt, de fapt, mult mai complicate și vina nu e numai a celorlalți. În ciuda relei interpretări a spuselor mele, voi încerca să-i obțin o propunere pentru delegația la Salonul francez din luna asta. Dar poate că tot nu va fi bine…

C., mâhnit de situația de acasă. E înclinat să creadă că radicalismul  „opoziției” începe să se dovedească a fi o eroare: cerându-se lucruri imposibile, de pe poziții extremale, nu se va ajunge nicăieri. O participare mai constructivă, într-un moment când e atâta nevoie de organizare, structurare, lucidă căutare a posibilităților de ieșire din grava criză românească, ar fi soluția adevărată. E și gândul meu.  Deplânge soarta multor emigranți mai recenți (v. M. I.) care se pierd în jurnalistica efemeră, când în țară ar fi fost figuri de primă mărime ale vieții intelectuale.

Discutăm, în perfect acord, despre ideea vânturată ici și colo printre românii exilați, a „federalizării” europene: periculoasă naivitate, prea ușoară cădere în plasa întinsă de adepții unei Mittel-Europe sub emblemă habsburgică. A nu știu câta oară, lipsa unei adevărate și profunde conștiințe naționale – liberă, totuși, de extremismele scandaloase ale României Mari – s-ar putea să ne coste amarnic.

Seara, nu mai sunt în stare să reîncălzesc supa avangardistă. Lecturi, deci, în continuarea celor începute: embarras du choix…¹

4 martie

Zi  puțin productivă: la birou,… birocrație. Pregătirea unei expoziții Titulescu (panouri fotografice) care va acompania conferința lui Georges Castellan de miercuri, 6 martie.

Seara, cu Ileana și copiii, la film: splendidul Cyrano, de J.-P. Rappeneau, cu Gérrad Depardieu. Surprins de poezia adevărată a multor tirade rostandiene. Imagine de mare calitate, muzică încărcată de emoție, melancolia victorioasă totuși a poeziei rămase în umbră.

Apoi, în „chilie”, lecturi pe sărite din presă. Rețin din România literară un foarte bun răspuns al lui N. Manolescu la șocantele oportunisme ale lui V. Cristea. Dar pe manșeta ziarului Azi, o uluitoare încercare de discreditare: „Templul” Uniunii Scriitorilor. Articolul din interior, ce se vrea un pamflet anti-Dinescu, e scris lamentabil. Ce degradare!

5 martie

De dimineață, treburi birocratice: e zi de „curier”, așadar noi dări de seamă despre activitatea săptămânii trecute, noi adrese cerând a zecea oară lucruri care nu mai vin (filme, aprobări de aparate, suplimentarea bugetului meschin) etc. Printre picături, telefoane pentru a reaminti tema conferinței de mâine (N. Titulescu, de G. Castellan), pentru a-l găsi pe H[ăulică], atât de lent în tot ce face, lăsându-se așteptat cu orele la orice întâlnire, obligând-o pe secretară  să inventeze tot felul de motive ale absenței lui din birou. În sfârșit…

După-amiază, vizită a Mioarei C. Îmi arată scrisoarea de refuz politicos, de prin 1987, a administratorului general al Bibliotecii Naționale, drept răspuns la propunerea ei de a organiza o expoziție mare de documente românești.  Promit să încerc o intervenție pe lângă actualul conservator, Em. Leroy-Ladurie, când voi fi îndeajuns de pregătit ca să-i iau un interviu.

La ora 18 sunt la Grand Palais, la Facultatea de Litere a Sorbonei, unde mă așteaptă prof. Al. Niculescu. Zbârlit ca întotdeauna, se vrea intransigent, vede lumea mereu în alb-negru. Numără, vreme de două ceasuri, foști securiști pe la diverse oficii, actualul consilier cultural ar fi unul (i-a văzut fișa publicată în România liberă); fostul coleg P[ompiliu] M[arcea], la fel, nu-l va ierta niciodată pentru că l-a scos din Facultate etc.  Mă avertizează, ca încă o sută înaintea lui, că emigrația nu vede cu ochi buni Centrul Cultural situat în clădirea Ambasadei; cu mine n-ar avea nimeni nimic, știu ce am scris, dar  dacă acasă  nu se lămuresc lucrurile, starea asta va continua. N-ar fi rău, zice, să mai schimb locul pentru unele conferințe (ceea ce fac de mult), să invit personalități din țară aflate în trecere prin Paris, care să reprezinte și acea „altera pars” a atitudinii față de situația de acum.  Problema Transilvaniei nu crede că e gravă, „nimeni nu vrea să ne-o ia” – dar îi dau câteva exemple concrete de publicații iredentiste, precizând că mă detașez totuși de extremismul murdar al unor Barbu-V.C.T[udor] și suita, adăugând că nu pot înțelege însă închiderea ochilor în fața unor evidențe. Nu se lasă înduplecat. E de acord că românii nu fac destul ca să contracareze politica vecinilor în ce privește Ardealul.

Mă invitase, încă de la intrare, să țin o conferință despre avangardă pentru studenții sorbonarzi. O repetă și la despărțire. Eu îi propusesem  o „masă rotundă” despre limba română în context romanic, cu A. Rocchetti și alți specialiști.

Până la stația de metrou Invalides, drum pe jos printre luminile podului Alexandre III și cu cele ale Domului în față. Aer de primăvară, alunecarea lentă a mașinilor peste cea, abia simțită, a Senei de sub ele.

6 martie

Ca aproape în fiecare miercuri, conferința de la orele 18 sau 19, astăzi la 18,30. Profesorul Georges Castellan, de la INALCO, a vorbit, destul de însuflețit, despre N. Titulescu – un Roumain précurseur de l’Europe². Marele diplomat mort acum 50 de ani la Cannes (17 martie 1941), redescoperit ca o conștiință lucidă și cu har de Cassandră, în vremea marii încrederi în puterea tratativelor. În continuare, discuții. Vorbesc A. Magheru (pe marginea a vreo trei citate), Paul Dimitriu, Dan Hăulică ș. a. Apoi, la club, o expoziție cu panouri foto despre viața și opera lui Titulescu. Dialoguri amicale, la un pahar de vin românesc.

Spre seară, cu Ileana, pe jos: seară de primăvară, caldă, extrem de agreabilă.

7 martie

Sunt invitat, cu Ileana, la cină la familia Perahim. Ajungem după ora 20,30, cu metroul, pe nesfârșita rue des Pyrénées, unde la 363  bis, al șaptelea etaj,  locuiesc Marina Vanci și pictorul.

Îi cunoscusem prin ’73, la prima mea ședere pariziană. Îmi amintesc destul de bine vernisajul expoziției – cu reminiscențe africane – dintr-o galerie din Bd. Saint-Germain. După aproape douăzeci de ani, J.P., care se apropia de 80, are încă o alură sportivă, doar ușor obosită,  iar M.V., care a luat parte la seara din octombrie trecut dedicată lui I. Jianu, iar ceva mai târziu la discuția cu Didier Semain, S. Fauchereau și cu mine, în jurul lui Victor Brauner, și-a păstrat mult din prospețimea și vioiciunea de altădată, în ciuda deplasării unor linii.

În salonul cu balcon deschis spre panorama nocturnă a Parisului (se vede bine Opera de la Bastille luminată feeric, iar aerul de după ploaia de primăvară aduce o ușoară răcoare pe ușa prin care privim), se afla deja Michel Carassou și soția, prieteni ai familiei P. Tablouri peste tot, luminate de spoturi, creează o ambianță insolită. M.V. regretă că n-am participat la vernisajul retrospectivei P. de la Saint-Nazaire, lângă Nantes, unde fusesem invitat pentru o masă rotundă consacrată avangardei. Nesigur în privința condițiilor deplasării și neputând primi explicații de la M. Vanci., care  plecase cu P. înainte cu câteva zile, am rămas acasă. A fost prezent, în schimb, A. Magheru, căruia Ambasada i-a plătit deplasarea ca să tacă la câteva sute de kilometri de Paris și să se întoarcă în aceeași zi cum plecase…

Atmosferă foarte amicală toată seara. M. V. mă invită la seminarele ei de la Sorbona. M. Carassou se arată interesat de Fundoianu (aflu acum un lucru pe care nici M.V. nu-l știa – că e în posesia corespondenței primite de Fundoianu de la amicii români „integraliști”. Îmi manifest imediat interesul – și sper să și pot vedea într-o zi aceste prețioase documente.

Evocări ale unor momente din țară: M.V. a trăit o vreme, în copilărie, la Cluj, apoi la Baia Mare. Are și rude ieșene (Bădărău). Părerile față de atitudinea maghiarilor față de români nu sunt prea bune… Rața pe varză și înghețata de caise sunt, însă, excelente… Ne despărțim pe  la miezul nopții, ieșind cu familia Carassou, care-mi dă cărțile de vizită respective. Promitem să ne telefonăm. O „masă rotundă” la Centrul Cultural – poate în toamnă – fusese propusă de mine în cursul serii și acceptată în principiu. C. ar dori și să poată relua la București o piesă de Fondane jucată cu câțiva ani în urmă la Paris. P. ne oferise un splendid album, editat în 1990, cu picturile sale. Ajungem acasă pe la ora 1.

8 martie

Multă birocrație, din nou.  Enervări pe tema încurcăturilor de la București legate de participarea la Salonul Francez al Cărții, din 22-27 martie. I. Vartic a cam încurcat lucrurile, cei de la „Artexim” sunt și ei cam hăbăuci. Telefoane la București, Vartic nu-i acolo, vorbesc cu Mircea Ghițulescu.

Pe la ora16, vizita profesorului Castellan, ce aduce un articol-comunicare pentru colocviul organizat în țară  despre N. Titulescu. Trece pe la Centru și Lionel Scânteie, ca să-și ia exemplarul din albumul Perahim oferit pentru Bibliotecă: era cu o dedicație pentru el. Se repară eroarea, Biblioteca primește un album virgin.

Telefon de la Silvia Balea, de la Uniunea Latină: îmi spune, printre altele, că s-a aprobat un buget pentru ca atelierul lui Brâncuși da la Beaubourg să fie mutat din „bunkerul” actual aproape mereu închis, într-o sală bine situată a clădirii. În sfârșit!

Sâmbătă, 9 martie

Hotărât să dau cât mai repede de capătul Introducerii avangardiste, am lucrat toată dimineața și după-amiaza, reușind să închei capitolul despre suprarealism, înainte de ora 18. Destul de mulțumit, m-am hotărât s-o acompaniez pe Ileana până la Opéra de Bastille, unde se joacă Dama de pică. Danièle Valin, bibliotecara de la Sorbonne Nouvelle,  ne oferise biletul ei, neputând să meargă la spectacol. Ileana e încântată, iar eu sper să găsesc un „bilet în plus”. Am avut noroc, căci, după ce mi se oferise un bilet de 370 de franci, un tânăr mi-a vândut unul cu 40, ce-i drept, la Galerie. Abia instalat la stânga scenei, am găsit-o pe Ileana la același nivel, al Balconului 1, dar mai central. Și de pe taburetul meu, acceptabil, scena se vedea aproape întreagă iar, cum aveam să constat, acustica era perfectă. După pauză, am găsit, de altfel, un loc mai bun, central, ce nu fusese ocupat. Sala e ultramodernă, de o severă geometrie, poate cam „rece” pentru o operă romantică. Regia, datorată lui Koncealovski, colaborator la filmele lui Tarkovski, e însă excelentă, exploatând atmosfera oarecum byroniană într-un sens modern. În decorul neoclasic al lui Ezio Frigerio, redus la masive coloane, o statuie și câteva mobile strict funcționale, a introdus elemente de „balet” quasisuprarealist, chiricoian, de manechine umane, stilizând, pe de altă parte și mișcările corului într-o figurație grotescă, de coșmar, alternând (de pildă, în scena balului) cu fastul sărbătorii. Superb în senzualitatea-i caricată și „sulfuroasă”, ultimul tablou cu scena jocului de cărți și sfârșitul protagonistului, Hermann. Cântăreți foarte buni (cu excepția unor „scăpări”  ale tenorului), nume mai puțin cunoscute, însă cu o   prezență scenică pe măsura rolurilor. O seară reușită. Ajungem acasă exact la miezul nopții. Copiii dorm duși: fuseseră după-amiază la Bois-de-Boulogne cu amicii de la Ambasadă, să joace fotbal și să alerge prin pădure.

Duminică, 10 martie

Din fericire, sunt în mână bună cu scrisul la Avangardă.  Până la amiază scriu capitolul, peste care sărisem, despre gruparea „Unu”, ajutat  și de un text mai vechi de-al meu, în franceză.

La ora 13, îi așteptam pe Alvaro și Simone Rocchetti, însoțiți de Gheorghe Doca,  la masă. Ore plăcute, cu punerea la cale a colocviului românesc plănuit la Paris III pentru sfârșitul lui aprilie (M-am înscris cu o comunicare despre „Actualitatea” în poezia românească a anilor ’80).

Ieri, chemat la telefon de la Roma: Luisa Valmarin mă invită la un alt colocviu, Scriitorii și Revoluția, la care vor lua parte, printre alții, Doinaș și Blandiana, Marian, G. Adameșteanu.  Frumoasă companie, așadar; sunt foarte încântat și încerc să-mi și schițez câteva posibile puncte de reflecție.

Acum, seara, voi mai citi din grămada de cărți de pe masă.

Luni, 11 martie

În cenușiul acestui început de săptămână, de notat doar vizita la Bibliotecă a actriței Fanny Aubert, care va citi, la conferința mea despre Nichita Stănescu din 20 martie, câteva poeme traduse în franceză. Am definitivat împreună selecția – de la Arta scrisului, la Lecția despre cerc.

După-amiază, surpriză: George Țâra, echinoxistul acum redactor la Cuvântul lui Țeposu și Buduca, se afla la club, împreună cu Horia Vasilescu, soțul Magdei Cârneci.  Câteva minute de conversație agreabilă, în jurul unor cafele. Redacția revistei Cațavencu (la care lucrează și I. Groșan) a fost de curând devastată, după ce niște „arabi” telefonaseră amenințător, din cauza, cică,   a articolelor despre Golf, publicate într-un număr recent. Bravi și arabii ăștia, ca și cei de prin iunie ’90!

12 martie

În sfârșit, am ajuns astăzi la superba Bibliothèque de l’Arsénal,  unde am găsit cărțile ministrului-prozator Michel Durafour, și  mai ales Les moutons du ciel³(1973), pe care voiam s-o revăd după lectura de acum vreo șaptesprezece ani: un roman cu subiect… românesc, reînviind, oarecum în maniera Panait Istrati, lumea Deltei Dunării, pe fundalul puțin schematizat al anilor ’50. Joi va urma să fiu primit de autor – și ar fi interesant să-i pot lua un interviu. Vom vedea.

După-amiază apăsătoare, cu vizite la birou și telefoane sâcâitoare. Ajung acasă foarte obosit, după ce-l primisem, pe la ora 16 pe Andrei Pandrea (care mi-a smuls promisiunea unui soi de postfață la niște mici proze, tablete pe teme folclorice, propuse unei edituri românești), iar la ora18 pe directorul general și directorul Cărții de la FNAC. Cu aceștia, încercăm să punem la cale o colaborare, la magazinul și sălile lor de conferințe din rue de Rennes.

Am aflat astăzi, telefonându-i lui Ion Vartic, cine va veni de-acasă pentru Salonul francez al Cărții: G. Liiceanu, N. Manolescu, M. Martin, M. Ciobanu, M. Sin, V. Igna, I. Vartic…

Miercuri 13 martie     

Iarăși o dimineață… pierdută. O studentă de la Paris IV cere informații despre Victor Brauner, o cucoană rezidentă, căsătorită cu un român, vrea să facă schimb de elevi cu România, să i se ofere material pentru o expoziție etc. Mă pisălogește un ceas, sufocându-mă cu un parfum foarte tare și, mai ales, cu un tic ce revine tot la trei cuvinte: „en définitive”… Răsuflu ușurat și deschid ușa spre aerul curat – când o văd plecată.

În schimb, la ora 12, fug la cafeneaua „La Terrasse”, de la metroul Ecole Militaire, să-l întâlnesc pe Mircea Iorgulescu. Bem câte-un „express” afară, la o măsuță în plin soare de primăvară. Îi ofer Avangarda și niște numere din Vatra. Acceptă să facă, dar în luna mai, o conferință la Centru, despre Paul Goma. Discuție amicală, mai ales despre cei de-acasă. Îi place tot mai mult N. Manolescu pentru implicarea lui lucid-constructivă în evenimentele zilei, are rezerve (întemeiate) despre alți confrați: mai ales de la GDS⁴, încă  prea elitiști, teoretici, fără soluții concrete la situația pe care o critică. Comentăm demisia lui Marin Sorescu din Uniune, ce vine să-i încânte pe cei de la Azi și din alte părți potrivnice scriitorilor prea „angajați”. Îi cer sugestii și teme pentru programele Centrului. Ne despărțim în termeni foarte amicali. Sentimentul că a înțeles că extremismele și negativismul nu au niciun sens. E nevoie, cred  și eu, de un spirit critic pozitiv, foarte vigilent, însă realist în proiectele sale constructive.

Către seară, conferința lui Vincențiu  Iluțiu, la Paris III, despre Franța lui Fundoianu. Text bine scris. Discuții destul de substanțiale pe tema „clasicismului”, „elitismului” etc. ale lui Fundoianu. Raportări la etapa franceză. Prezent, între alții, Michel Carassou cu soția, care ia cuvântul. Vorbește, interesant, și Jean Amsler (care promisese un expozeu despre Tabletele de la Tărtăria și „Miorița”).

Pe la 7,30 e noapte. Ajungem acasă cu mașina, împreună cu Mariana Vartic și Anda Pârneci (bibliotecara de la Centru). Pe drum, se comentează noile mofturi ale lui V. Grecu, indispus că a fost prezentat unor amici francezi ai Centrului, drept „colegul nostru”, și nu „directorul adjunct al”… Fleacuri.

Până la această oră, mi-am formulat câteva întrebări pentru eventualul dialog de mâine cu Michel Durafour. Să vedem ce va ieși.

14 martie

Hârțogărie, fabricare de invitații pentru întâlnirea din 25 martie cu editorii trimiși la Salonul Cărții și, printre acestea, a celor pentru conferința mea spre Nichita Stănescu, din 20.

De dimineață, V.G. mă indispusese cu pretențiile lui de a folosi ori de câte ori vrea, de unul singur, mașina Centrului. Șoferul îmi spusese că se opune din mai multe motive etc. etc. Toată vorbăria este inutilă, nazurile și ifosele îmi dau un sentiment de zădărnicie absolută, măsurând eșecul „misiei” mele administrative, în totală discordanță ceea ce m-aș simți cu adevărat chemat și în stare să fac. Așa trece vremea până la amiază.

Profitând de întâlnirea de după-amiază cu Michel Durafour, nu mai trec pe la Bibliotecă, îi spun șoferului să mă ia de acasă pe la patru și jumătate. Ajungând mai repede la 69, rue de Varenne, adică la Hôtel de Clermont, unde e sediul Ministerului Funcțiunii Publice al Reformelor Administrative, ne mai învârtim cu mașina pe străzile din jur. La cinci fără câteva minute intru în curtea „hotelului”, apoi în hol, unde îi întind unei secretare cartea de vizită. Peste un timp destul de scurt (în care am vreme să arunc o privire spre sculpturile moderne din jur), o sonerie anunță că pot să intru. Mă întâmpină foarte direct un domn care abia își arată vârsta de 71 de ani, afabil, fără nicio morgă „ministerială”, cu un aer, totuși, de funcționar bine așezat pe scaunul lui. După o scurtă prezentare a mea și a Centrului Cultural, îi propun înregistrarea unui interviu, acceptat imediat. Dialogăm vreme de o oră: România a fost prima țară străină vizitată ca elev la St. Etienne; Delta de-atunci i–a lăsat o impresie de neuitat și un sentiment de dragoste pentru români și țara lor. Glose pe marginea înclinațiilor poetico-simbolice ale prozei lui, observații despre generozitatea și cruzimea copilăriei, gustul aventurii – compensație a sicității vieții de funcționar public. Alte răspunsuri privesc chiar „la fonction publique”, cu aplicații și sugestii la actualitatea franceză și europeană/est-europeană, politica social-democrată etc.

După încheierea înregistrării, mai rămânem împreună, prelungind comentariile la situația Estului, dificultățile de traversat, atracția Occidentului pentru mulții care se înșală crezând că aici problemele au dispărut ș.a. A mai fost o dată în România, în 1974, la un congres demografic. Ar fi vrut să mai viziteze o dată Delta, dar n-a fost cu putință: totul era foarte calculat și supravegheat. Sfârșește optimist cu privire la viitorul relațiilor franco-române, deși e conștient că francezii s-au trezit mai încet decât nemții în recuperarea acestei părți de lume. La despărțire, îmi dă Les moutons du ciel cu dedicație și o carte de vizită cu numărul de telefon direct. Îmi va trimite și o fotografie, pentru a însoți interviul. Mă asigură că îl pot căuta oricând și că îi va face plăcere să mă revadă.

Pe parcursul convorbirii, mai ridicam ochii spre eleganța neoclasică a ornamentelor și picturilor din superbul birou-salon. Prin ferestrele înalte, se vedea o grădină unde mugurii și florile primăverii păreau cu totul indiferente la politică și literatură.

________________________

¹ Dificultatea alegerii.

² N. Titulescu – un român precursor al Europei.

³ Oile din cer.

⁴ Grupul de Dialog Social.

[Vatra, nr. 5-6/2026, pp. 23-26]