Ultimul lup (Az utolsó farkas, 2009), de Krasznahorkai László, este, la reeditarea de la Magvető din 2025, un microroman de doar 45 de pagini, consacrat monologului rostit într-un bar berlinez de către un fost profesor universitar de filosofie, autor al câtorva cărți pe care el însuși le caracterizează ca fiind „inutile”, și protagonistul neașteptat al unei călătorii neverosimile pe care el o efectuează în Spania, la Extremadura, spre granița cu Portugalia, la invitația, și ea inexplicabilă, a unei fundații socio-culturale locale, preocupate să găsească o personalitate publică internațională îndeajuns de cunoscută pentru a populariza în scris zona, printre cele mai vitregite sub aspect turistic și simbolic din întreaga Peninsulă Iberică. Neverosimilul, chiar dublu enunțat mai sus, se datorează faptului că invitatul nu pare să fie deloc persoana potrivită pentru sarcina de a scoate Extremadura din anonimatul geografiei sale aride și al unei istorii preponderent nonevenimențiale. El nu a scris niciodată articole sau literatură de acest soi, nici nu prea știe la început unde se situează precis pe hartă regiunea în care este chemat și sfârșește prin a pleca într-acolo pentru că nu se poate sustrage ofertei regale preliminate de către gazde (avion, hotel luxos, mașină la scară și o traducătoare aflată la dispoziția sa timp de 24 de ore), onorariul promis nefiind nici el de ocolit de către cineva care cam trage mâța de coadă la Berlin, trăind ca vai de lume din expediente și din plata unor conferințe ocazionale, nici ele foarte multe.

Sub aspect formal, așadar, scenariul de la începutul povestirii reproduce ecuația din Castelul lui Kafka, unde, chemat peste noapte de un amfitrion misterios de care nu are cunoștință, un inginer hotarnic (agrimensor) lasă totul în urma sa, inclusiv familia, pentru a da curs unei invitații de a face măsurători în beneficiul unui Castel. Protagonistul din Ultimul lup nu are familie și nu-l lasă în urmă decât pe barmanul maghiar căruia obișnuiește, monoman, să i se confeseze și care-l tolerează din rațiuni pragmatice, fiindcă statura de huidumă a clientului regulat (Stammgast) și cele 120 de kilograme pe care el le are asigură o bună protecție virtuală împotriva turcilor alunecoși din zonă, care deschid din când în când ușa locantei doar pentru a trage cu ochiul la măsurile de protecție ale casei de marcat. În rest, clientul e agasant și vorbește vrute și nevrute, mai ales despre cum a ajuns el să trăiască o post-existență orgolioasă, după ce a decis să lase catedra universitară în urmă și să devină un soi de clochard spilcuit, dotat cu o retorică fumegoasă.

Lucrurile – așa cum se întâmplă în mod regulat în textele lui Krasznahorkai – au depins, și-n acest caz, de entropie: ținând cursuri la facultate, scriind texte de filosofie și redactând cărți, protagonistul s-a trezit, progresiv, colmatat de senzația că limbajul pe care el și colegii săi îl folosesc în mod curent a devenit din ce în ce mai fosilizat, de maculat, ajungând, prin demonetizare, să exprime doar redundanțe. Oboseala entropică a limbii a dus, în mod necesar – meditează protagonistul nostru –  la osificarea ca atare a gândirii, în condițiile în care limbajul normal al culturii și al filosofiei ar trebui să exprime „aventură”, spontaneitate și prospețime. Desigur, ca de fiecare dată în romanele lui Krasznahorkai, conștiința ruginirii instrumentelor de comunicare i s-a impus protagonistului ca o „revelație” profetică, cu consecințe duale: pe de o parte, el s-a simțit obligat să reacționeze radical la „mesajul” care i s-a transmis, adică să-și dea imediat demisia din profesia pe care nu o mai putea sluji și, pe de alta, să trăiască în așa fel încât să aducă la cunoștința întregii lumi eschatologia în care ea deja se află. Numai că barul nu pare să fie cel mai potrivit amvon pentru asta, mai cu seamă dacă ținem cont de faptul că fostul profesor îl frecventează în orele în care nu sunt mulți clienți, din dorința de a da glas mizantropiei structurale pe care o nutrește.

Senzației că limbajul s-a atrofiat i s-a adăugat și o altă neputință, legată de rolul ei semantic, instrumental. Decenii de-a rândul protagonistul nostru a tot fost convins că limbajul leagă lucrurile, șterge disparitățile dintre ele, generând la tot pasul sinteze și armonii, căci ce altceva e idealismul platonician dacă nu o cristalizare transcendentă dobândită în urma calmării suprafirești a tuturor cuvintelor care exprimă rupturi, dezbinare? Ei bine, din clipa în care el a devenit conștient de faptul că „s-a terminat cu limbajul” (și, prin extensie, cu filosofia), în ființa lui s-a declanșat un soi de proces de reificare, întrucât a încetat să mai perceapă relațiile din jur, nexul combinatoriu al celor existente, și a început să vadă lucrurile în forma lor obiectuală, disparată. Priveliștea acestei destrămări generalizate l-a făcut să părăsească catedra și să-și asume o existență post-intelectuală, negând orice relație de continuitate cu ființa care a fost înainte.

Întrucât probabil vă întrebați ce este „forma lor obiectuală” a lucrurilor, îngăduiți-mi să vă explic, aducându-vă aminte (vag, nu vreau să exagerez) de una dintre formulele carcerale predilecte ale tinereții noastre estudiantine, cea dedicată raportului saussurian dintre signifié și signifiant. Noi percepem cuvintele din perspectiva unei anumite distanțe cognitive, pe care Saussure o numea arbitrară. De exemplu, atunci când spunem câine, nu ne așteptăm ca el să ne și muște, tot așa cum, rostind cuvântul fulger, nu ne așteptăm ca el să ne trăznească. Revelația protagonistului nostru a ținut de abolirea distanței cognitive și de restabilirea raportului existențial direct cu obiectul sau fenomenul denumit de către un anumit cuvânt. Această re-proximizare s-a caracterizat, într-o primă instanță, prin rematerializarea vocabularului și, în a doua, printr-o continuă spaimă sau teroare. El a simțit, dintr-o dată, că atunci când rostește cuvântul câine, acesta îl mușcă instantaneu, la fel cum se întâmplă cu rostirea cuvântului fulger, care-l și trăznește.

Pentru un filosof, procesul de rematerializare a vocabularului poate deveni chiar tragic, dacă ținem cont de frecvența cu care el rostește sau scrie cuvintele neant sau moarte, împreună cu altele similare. În sens invers privind lucrurile, în logica lor tradițională, e imposibil să nu realizezi că limbajul curent nu e altceva decât mistificare. Aici, totul debordează în vid ontologic, întrucât fiecare cuvânt nu este decât o mască, o dedublare a ceea ce el ar trebui să fie. Mai simplu: aici, un eu este mereu un altul.  În consecință, stupefianta invitație sosită prin e-mail din Extremadura l-a copleșit pe fostul profesor de filosofie pe considerentul că, pesemne, el a fost confundat cu o altă persoană („el este un altul”), dar că, odată sosit în Spania, confuzia se va clarifica, fiind invitat să se întoarcă imediat cu același avion, pe cât posibil fără reproșurile inerente generate de o situație jenantă.

Interesant e, însă, faptul că subtilul joc al identităților alternative continuă pe parcursul povestirii. Pe de o parte – raționează protagonistul nostru –, dacă invitația nu reprezintă o greșeală și cel vizat este cu adevărat el însuși, nu poate fi vorba decât de cel care a fost, nu de cel de acum, fiindcă doar acela figurează în bazele internaționale de date ca o personalitate cunoscută. E vorba de un eidolon? Se prea poate, ipoteza nu e câtuși de puțin absurdă, fiindcă, în conștiința de acum a protagonistului, cel care a fost a murit cu ani în urmă, fiind cel mult o umbră opacă, o amintire lipsită de relief. Pe de altă parte, dacă invitația a fost lansată în urma unei confuzii, rezultă logic că cel care urcă în avion și coboară la Madrid, de unde este dus cu mașina la Cáceres, este o altă persoană, nu cea care monologhează în barul berlinez, sorbind pe alocuri din cea mai ieftină bere de care dispune stabilimentul.

Ajuns ]n Extremadura, cazat la un hotel luxos, protagonistul se simte, totuși, obligat să răsplătească ospitalitatea regească a gazdelor inventând un subiect despre care dorește să scrie și-și aduce aminte că, în zilele premergătoare urcării în avion, a descoperit pe un site o informație locală care nu l-a lăsat indiferent, referitoare la faptul că prin anul 1983 a fost ucis, undeva la sud de râul Duero, ultimul lup din regiune. Naratologia înlocuiește, în acest moment, simpla relatare nudă a ceea ce va urma, întrucât, pentru a înțelege cu adevărat faptele, se impune să facem o mică recapitulare a celor spuse până acum. Deci, un substitut detracat al unui fost filosof ajunge să beneficieze de o invitație intelectuală generoasă în calitate de înstrăinat de sine și de propria sa viață și este pus în situația de a inventa ad hoc un pretext itinerant mai mult imaginar decât real, pentru a realiza un text ipotetic, despre care nu știe dacă va fi sau nu scris vreodată.

Călătoria lui s-ar putea sfârși aici, cu recunoașterea faptului că și-a înșelat amfitrionii, numai că aceștia fac tot posibilul ca irealul să prindă consistența realului, dându-se peste cap să reconstituie puzzle-lul: îl identifică pe profesorul Palacios, care a formulat informația de presă legată de uciderea lupului, acesta le furnizează numele și adresa vânătorului (lobero) care l-a împușcat, pe care mica delegație culturală îl și vizitează, descoperind, frumos întinsă sub sticla unei vitrine speciale, chiar și blana conservată a lupului despre care se credea că a fost ultimul, numai că, din acest punct încolo, lucrurile intră pe panta unor incertitudini escaladante, întrucât se pare că au mai fost văzuți lupi vii în regiune și după 1983, cu doi ani mai târziu, când s-a dus vestea corectivă a unor noi împușcări, numai că, chiar și dincolo de borna acestui an, s-a tot vorbit de existența unei haite de nouă exemplare, din care s-a reușit exterminarea a șapte, doi dintre ei izbutind să scape, legendele colportate de către localnici creditându-i cu fuga înspre regiunile mai aride dinspre Portugalia, deși evenimente ulterioare vor confirma că, de fapt, totul a fost un fals și că ultimii doi lupi – dacă au fost cu adevărat ultimii… – nu și-au părăsit niciodată teritoriul, ci doar și-au rafinat instinctul de a evita capcanele puse pe sub garduri.

Locul carnagiilor se dovedește a fi la fel de incert ca și numărul victimelor produse de ele: vânătorul care deține pielea argăsită furnizează o locație care nu se dovedește a fi cea adevărată, dar, prin intermediul localnicilor cooperanți, mica delegație ajunge să-l întâlnească pe paznicul de vânătoare al regiunii, José Miguel, care-l face pe vizitator să înțeleagă, fără să formuleze ca atare nimic, că, de fapt, uciderea lupilor este un fapt secundar în comparație cu efervescența sufletească pe care ei o întrețin atunci când îi determină pe gonaci să-i admire pentru iscusința, net superioară celei de care dau dovadă oamenii, cu care evită capcanele și reușesc să scape de urmăritori. În ultimă instanță, oaspetele – scârbit, dezabuzat de sine și de lume – rămâne cu o revelație și cu intensitatea existențială pe care aceasta o generează din neant, în rama vagă a unei povești care ar fi trebuit să aibă doar consistența de fum a unei plictiseli indiferente.

Sub aspect naratologic – acela care, în ultimă instanță, îl preocupă pe autor –, asistăm, pe un fond textual, de transformarea unui fapt divers în eveniment, asociată convingerii că minunile sunt peste tot, numai că ele vin spre tine sub forma unor detalii umile, cenușii, cărora, la o primă privire, nu le dai nici o importanță. Teoria osificării progresive limbajului e veche de cânt lumea, fiind discutată o vreme ca proces de tranziție de la limbă la limbaj, asociat translării de la natural la tehnologic. Nu neapărat în acest sens, teza entropiei instrumentelor de comunicare a fost reluată de către Jean Aitchison, într-o carte foarte citată, Language Change: Progress or Decay? (Fontana, London, 1981), unde autoarea folosește analogii arhitecturale: limba s-a articulat, la începuturi, asemenea unui castel perfect, numai că uzanța ei abuzivă l-a erodat iremediabil, transformându-l în ruine. Dincolo de această analogie chestiunea rămâne extrem de serioasă, mai ales acum, când limbajele programate și Inteligența Artificială tind să preschimbe prospețimea lingvistică de odinioară în redundanță și-n cele din urmă în osificare. Există numeroase criterii potrivit cărora putem judeca șansa istorică a unor civilizații, celor deja enunțate putându-le fi adăugat coeficientul de sclerozare al limbii, pe o linie temporală unde, dacă ducem lucrurile logic, până la capăt, ajungem la concluzia că Apocalipsa va reprezenta momentul de maximă autoimolare a limbajului.

Protagonistul se întoarce, desigur, în barul său berlinez după revelația de care a avut parte pe plaiurile Extremadurei, ceea ce înseamnă, altfel spus, că, în virtutea spleen-ului continuu care-l caracterizează, el izbutește să reducă ceea ce a fost excepțional la dimensiunea măruntă a unui fapt divers episodic. Cum rămâne, însă, cu textul de popularizare pe care e de presupus că trebuie să-l publice, pentru a răsplăti generozitatea fundației care l-a găzduit? Răspunsul se află chiar în fața ochilor noștri: iată cartea, ea există, tocmai am scris despre ea. Dispune chiar și de o logică transformativă proprie, ea prezentându-se ca reelaborarea textuală a non-existenței, a nimicului. Nicicând n-a fost mai aproape Krasznahorkai de Kafka, oricât de mult am căuta prin celelalte cărți ale sale…

[Vatra, nr. 5-6/2026, pp. 18-20]