[Tehnologii ale emancipării / reacțiunii]

Într-o zi, în drum spre muncă, am asistat la o conversație dintre ceea ce păreau a fi doi studenți ai facultății de fizică din Măgurele. Vorbeau despre electronică și făcut cablaje când unul dintre ei, cel care părea că învață de la celălalt, a întrebat candid: auzi, dar avem microprocesoare românești? Recunosc că prima mea reacție a fost să deplâng starea în care a ajuns sistemul nostru educațional, însă după ce mi-a trecut acest mic puseu de falsă superioritate am realizat ce întrebare bună a pus tânărul student. Într-o epocă în care aproape întreaga noastră existență socială este filtrată prin instrumente digitale, este bine să fim curioși în legătură cu originea și apartenența acestor instrumente. 

Mai întâi, definiții

Pentru a putea răspunde la întrebarea studentului, trebuie mai întâi să cădem de acord ce este un microprocesor. Este un caz în care definiția de dicționar, mai generalistă, este ceva mai utilă decât definiția de manual, în parte pentru că manualele din domeniu s-au schimbat des în deceniile de când a apărut prima oară un astfel de dispozitiv. Astfel, DEX definește microprocesorul ca un „circuit integrat de mare densitate și complexitate, specializat pentru operații de calcul, comandă și control într-un computer sau alt sistem electronic”. Definiția asta nu ne lămurește prea tare, însă, dacă nu știm ce este un computer și ce face el de fapt de are nevoie de microprocesor în primul rând. Nu știu de ce, dar DEX, în mai multe ediții, folosește în această definiție cuvântul „computer” în loc de românescul „calculator”, care produce o definiție mai edificatoare în limba noastră: microprocesorul este acel circuit integrat dintr-un calculator care face calcule, adică adună, scade, înmulțește și împarte numere. Cu alte cuvinte, cel mai important circuit integrat, cel care oferă funcționalitatea de bază a sistemului. Ce este un circuit integrat, însă? Un circuit electronic alcătuit din mai multe elemente discrete (rezistențe, condensatori, tranzistori, diode etc.) miniaturizate și împachetate într-un înveliș de plastic rezistent mecanic, care permite ca circuitul să poată fi tratat ca un element singular de circuit. Mai toată lumea trecută prin școală a auzit că la începuturile lor calculatoarele ocupau camere întregi, iar apoi a venit această miniaturizare și integrare a circuitelor. De aici și prefixul micro-, au existat cândva și procesoare mari. De altfel, calculul automat este ceva ce a fost mai întâi făcut mecanic, cu mult înainte de apariția electronicii ca domeniu distinct. Cu suficientă creativitate și destul timp și spațiu, operații matematice pot fi făcut pe o sumedenie de substraturi exotice folosind cele mai năstrușnice procese și mecanisme, de la găleți cu apă până la fotoni individuali zburând între două oglinzi. Soluția cea mai practică pentru producție în masă la scală planetară s-au dovedit a fi dispozitivele bazate pe materiale semiconductoare. Fără a intra mai adânc în măruntaie tehnice, rezumăm că un microprocesor este o bucată de plastic negru umplută cu tranzistori miniaturizați, atât de mulți tranzistori cât este fizic posibil să încapă în ea, care îi permit să facă operații matematice.

 Microprocesorul nu este singura componentă dintr-un sistem de calcul, dar este aproape în fiecare caz cea mai scumpă componentă individuală. Fie că este vorba de CPU, unitatea centrală de procesare, sau, mai des în ultimii ani, de GPU, unitatea de procesare grafică, bijuteria unei plăci de bază va fi acea bucată de plastic cu cea mai mare densitate de dispozitive semiconductoare pe milimetru pătrat, la fel cum capitala unui stat este de obicei cea mai mare aglomerare urbană a sa. Din acest motiv, chiar dacă numeroase aplicații ale electronicii se pot realiza fără procesoare, discursul popular din jurul industriei este concentrat practic exclusiv pe producția lor. Nu ne îndeamnă nimeni prin analize și opinii să ne pese de fabricile care produc elementele ieftine de circuit, oricât de esențiale ar fi și ele pentru economia globală, merele discordiei geopolitice sunt acele fabrici din Taiwan care produc cele mai avansate microprocesoare din lume. Revenind la întrebarea studentului, putem oare spune, însă, că microprocesoarele fabricate in Taiwan sunt taiwaneze? 

Tehno-naționalisme

Chestiunea națională este încă în mare vogă printre națiuni, astfel că acele cuvinte de pe orice produs tangibil, Made in …, încă au o greutate, de multe ori nemeritată – probabil în niciun alt domeniu mai nemeritată decât în cel al producției de cipuri de înaltă performanță. Explozia post-pandemică a sectorului tech, în speță prin AI, a adăugat și mai multă presiune pe producătorii de cipuri afectați de restricțiile pandemice, astfel că pentru scurt timp a fost pusă în lumina reflectoarelor logistica globală a acestei industrii. În rol principal: compania olandeză ASML, singurul producător global al utilajelor fotolitografice folosite de TSMC, un gigant taiwanez, pentru a produce cele mai râvnite microcipuri din lume. TSMC având o cotă de piață de în jur de 70%, iată deci că o industrie de peste 700 miliarde de dolari stă priponită în aceste două acronime. Cel puțin, în termeni financiari. Fabricile TSMC sunt localizate în Taiwan, muncitorii lor sunt covârșitor și ei tot pe aceeași insulă dar utilajele sunt, să zicem, din Olanda – asta ca să nu intrăm în detalii privind miile de furnizori globali ai ASML – iar mare parte din designurile pe care le execută sunt de la companii din SUA precum Nvidia, AMD sau Apple. La fel ca multe fabrici de textile din România, TSMC lucrează în regim de lohn. Pe pachetele cipurilor scrie, desigur, Made in Taiwan, la fel cum pe o haină Moncler scrie Made in Romania. Ai spune că acea haină este un produs românesc, însă? 

Dacă am accepta o definiție mai strictă a ce presupune un produs național, realitatea simplă este că nu există nicio țară capabilă să producă de una singură cele mai avansate microcipuri de azi. Procesoarele realizate cu mașinăriile de fotolitografie în lumină ultravioletă extremă de la ASML sunt un nod semi-final dintr-o rețea logistică care se întinde pe tot globul. Sigur, în realitatea paralelă a pieței, proprietarii naționali sunt mai clar vizibili, chiar dacă nu definiți ca atare. Principalii clienți TSMC sunt companii americane. Uitându-ne la bani, în loc de materiale, rețeaua devine un lanț trofic în vârful căruia stă ghiftuit nimeni altul decât Unchiul Sam, care mănâncă cipuri și petrol ca pe niște all American breakfast cereal și servește lumii software și hegemonie militară. Putem însă să ne coborâm un pic de la aceste înălțimi rarefiate ale cipurilor folosite pentru AI și război și să ne întrebăm: mai există țări pe al cărui teritoriu național se regăsește tot lanțul de producție necesar pentru microprocesoare, adică inclusiv producția de mașini de litografie, fie ele și unele mai puțin performante? Din cauza dinamicii de tip „câștigătorul ia tot” a pieței de produse electronice de consum civil sau militar, doar în condiții de izolare profundă, respectiv piață și forță de muncă domestice suficiente, se mai pot dezvolta industrii de semiconductori locale. Nu este o mirare, deci, că doar țări ca Rusia și China își permit să facă asta. China este cea mai avansată, având deja capacități domestice pentru procese de 28 nanometri, tehnologie apărută global în 2010, în timp ce Rusia a anunțat la început de 2026 că poate produce local mașini pentru procese de 350 nanometri, tehnologie din anul 1990. Așadar, dacă există un microprocesor național în lume azi, acela este unul chinez. Dacă ne apucăm, însă, să ne ducem în trecut, când lanțurile globalizării erau doar niște ițe și tehnologia era mai simplă, vom găsi mai multe exemple, probabil cel mai notabil fiind Japonia, țară a cărei industrii domestice de semiconductori a produs cândva inspirația pentru genul cyberpunk, iar astăzi e mai degrabă cunoscută pentru exporturi culturale, deși tehnic este încă pe podium în ce privește livrările de echipamente și materiale de fotolitografie – dacă nu ești cel mai bun, lumea cam uită de tine. Săpând destul de adânc în istorie, vom găsi și cel mai complet răspuns pentru întrebarea studentului. Nu, România nu produce azi niciun microprocesor, dar a produs în anii ʼ70 o clonă de procesor Motorola de 1 bit, apoi în anii ʼ80 clone de Intel 8008 și ale faimosului Zilog Z80. Fiind vorba de licențe și utilaje cumpărate din țări vestice, acestea nu ar corespunde definiției noastre stricte de microprocesor național, dar putem spune totuși că a existat cândva o bucată de plastic negru cu mulți tranzistori în ea pe care apărea marca unei companii românești. Bineînțeles, ca multe alte industrii dezvoltate în socialism, șocul anilor ʼ90 a transformat aceste companii în depozite de fier vechi și interese strict imobiliare.

La ce bun un microprocesor românesc?

Lăsând mândrii naționale și topuri globale deoparte, merită să ne întrebăm dacă, totuși, am avea ce face cu un microprocesor românesc, în eventualitatea în care am produce unul. De altfel, nici nu e o fantezie, Uniunea Europeană anunțând investiții de sute de milioane de dolari pentru a pune pe picioare o industrie a semiconductorilor românești, ghidată și deținută benevolent de trei mari companii străine, Bosch, Continental și NXP, care se vor asigura că producem ce și cum trebuie. În afara logicii pieței și a creșterii economice de dragul creșterii economice, ce facem, totuși, cu procesoarele, domestice sau nu? Cum ne fac ele viața mai bună? Dacă e să ne uităm de unde vine cererea, găsim pe primul loc electronicele de consum, care au reprezentat un sfert din piață în 2025. Telefoane smart, televizoare smart, frigidere smart, mașini de spălat smart, toate acestea folosesc microprocesoare. Pe locul doi, și venind tare din urmă, avem sectorul auto, unde electrificarea și normele moderne de siguranță și ecologie au umplut mașinile de cipuri. Avem, apoi, segmentul de high performance computing, unde cipuri avansate sunt agregate și folosite pentru a procesa cantități uriașe de date. Industria nascentă a inteligenței artificiale este printre cei mai mari consumatori azi, dar și industria farmaceutică are un apetit considerabil (pentru descoperire de noi compuși prin simulări moleculare), precum și varii instituții de forță care au nevoie să supravegheze diverse populații și uneori să le suprime cu muniții de înaltă precizie. Puterea de procesare, în sine, nu produce nimic material. Sistemele de calcul au fost mereu o tehnologie auxiliară în procese industriale, dar una care a oferit creșteri uriașe de performanță prin automatizare și virtualizare. Dacă nu înlocuiește direct un muncitor pe o linie de producție, atunci un sistem de calcul suficient de avansat înlocuiește unul din biroul de proiectare și administrație. 

Dacă ne fac sau nu viața mai bună toate aceste industrii și produse potențate de cipuri este o întrebare la care nu se poate răspunde decât colectiv și democratic. Popularizarea termenului de „enshittification” în ultimii doi ani ne-ar da de înțeles că parcă tehnologia era mai bună înainte, când nu erau toate obiectele deștepte. Pe de altă parte, este un termen în engleză, propus de cultura anglo-americană. Relativ puțină lume îl folosește la noi în țară, probabil și pentru că dezvoltarea noastră tehnologică post-socialistă a avut loc în hopuri, indusă de accesul brusc la investiții și importuri străine. În copilăria mea de la începutul anilor ʼ90, doar copiii bogați aveau aparat de casete video, iar în pre-adolescență, doar copiii bogați aveau CD player sau telefon color. Zece ani mai târziu telefoanele cu aparat foto și acces la internet erau comune iar astăzi în orice mijloc de transport în comun dai peste cineva vorbind prin apel video cu vreo rudă, fără să se gândească prea mult la reclamele care îi apar sau la modificările subtile și pernicioase ale interfeței aplicației. Consumăm tech de prea puțin timp ca să avem o cultură reală a consumului,  dar consumăm, oho!, consumăm. Iar apelurile video, live-urile TikTok, Roblox, Netflix, platformele de gig work și mai nou chaturile AI care formează traiul zilnic al unui român tehnologizat median, toate acestea depind de putere de calcul, deci de microprocesoare. De microprocesoare puternice, produse în Taiwan. 

Tehno-pastoral și tehno-pastoralism

A lua-o pe calea suveranității hardware precum China ar însemna, păstrând proporțiile geografice, să ne mulțumim cu mult, mult mai puțin. Spune ceva despre mișcarea suverană de la noi – înțeleasă ca partidul AUR, schijele sale și mișcarea din jurul lui Călin Georgescu – că acest aspect al tehnologiei nu a fost prezent mai deloc în discursul lor public. Agricultura, industriile grele și cele extractive au fost centrul atenției lor, apelând des la nostalgia dezvoltaționismului socialist pentru a picta o Românie care are de toate sau, măcar, are suficient pentru ea însăși. Deși acest discurs a fost propagat mai ales pe canale online, a chestiona în vreun fel substratul semiconductor pe care pășim spre mediul digital pare a fi la fel de tabu pentru suveraniști precum a chestiona capitalismul. El e pur și simplu acolo, există, într-un fel e chiar natural. De partea cealaltă a hăului social, avem și o clasă mai mică numeric de consumatori tech cu gusturi mai rafinate. Să le zicem tineri frumoși și liberi, sau tefeliști. Participanți entuziaști ai forumurilor anglo-americane, ei sunt conștienți de încăcățire și, precum consătenii lor „globali”, sunt nostalgici după o vreme când tehnologia era mai mișto. Unde nostalgia suveranistă este, estetic vorbind, un colaj de poze din manuale vechi de istorie și un playlist de pe EtnoTV, nostalgia tefelistă e un fenomen de dominație culturală totală americană. Internetul d’antan și produsele digitale lamentate de criticii încăcățirii sunt toate exporturi SUA, dintr-o perioadă în care banii zburdau prin Silicon Valley. Normal că acea companie hip și trendy în 2010 nu avea reclame sau alte aspecte negative pe vremuri, când încă ardea în nesimțire venture capital ca să crească și să acapareze suficientă cotă de piață cât să-și permită să bage reclame sau alte aspecte negative. Asta a fost toată strategia, enunțată explicit de către filosofi ai siliconului ca Peter Thiel. Românii care au avut educația, resursele și mediul social potrivite pentru consum extensiv de conținut online în anii 2010 tânjesc acum după acea perioadă de miere. O perioadă în care internetul și aplicațiile mobile prefigurau o minunată lume nouă, plină de cultură bună și aducătoare de democrație, nu doar un alt parc de distracții deținut de corporații americane.

Spre deosebire de nostalgicii suveraniști, dorințele tefeliste sunt totuși mai abordabile, deoarece tehnologia aia e încă acolo și ușor accesibilă. Este ceva mai greu să repornești mine de cărbuni decât să îți cumperi un telefon cu butoane, până la urmă. Într-un eseu de pe blogul Unherd, Lisa Peralta a introdus și un termen pentru acest curent, tehno-pastoralul, tendința de a idealiza tehnologia (puțin) mai veche și de a ignora structurile socio-economice din care ea făcea parte, care nu s-au schimbat între timp. E un mecanism ușor de recunoscut, de fapt. Acum 10-15 ani era vorba de camere pe film și viniluri, azi vorbim despre CD playere și camere digitale vechi, iar în ambele situații se construiesc identități prin consum. Cursul dezvoltării tehnologice capitaliste nu doar permite, ci chiar încurajează aceste fenomene. Supraproducția constantă creează un humus tehnologic bogat, iar crizele ciclice sau ocazionale, ca ploile de primăvară, declanșează încolțirea tuturor plantelor, chiar și a celor considerate azi ierburi fără valoare. Criza recentă a cipurilor de memorie DDR5 a dus la creșterea cererii de memorii DDR4 pe piețele SH, suprastimularea produsă de smartphones a dus la creșterea interesului pentru dumbphones, iar devoalarea practicilor neetice ale giganților streamingului muzical au dus la reînnoirea pasiunii pentru CDuri și colecții muzicale personale. Ceea ce începe ca un hobby de nișă a unor colecționari excentrici devine identitate de consum și oportunitate de bișniță pentru mici antreprenori apoi, când piața se stabilizează la loc, categorie de produse ale marilor companii – dumbphones moderne cu WhatsApp și radiocasetofoanele Electromureș cu bluetooth lansate anul trecut sunt exemple excelente în acest sens. Pentru consumatorul de rând, totuși, aceste valuri produse de crize nu duc la replieri tehnologice prea îndepărtate în timp, cel puțin nu încă. Există, spre exemplu, oameni pasionați de componente PC din anii ʼ90-2000, care dau sute de lei pe plăci grafice Voodoo, dar, deși prețurile la plăci grafice au explodat în ultimii 5 ani, aceste plăci venerabile au rămas o nișă exotică. Situația stă altfel la nivel statal, unde moștenirea tehnologică nu se mai prezintă ca un humus fin, ci mai degrabă ca un maldăr de pietre. După cum spuneam mai sus, Rusia își propune în 2026 să atingă abia nivelul tehnologic global din 1990. 

Înapoi la suveraniștii noștri, ar fi nedrept să îi acuzăm că, neexprimându-și opinii tranșante despre industrii moderne, ar fi împotriva tehnologiei în vreun fel. Din contră, practicile lor politice sunt cât se poate de în ton cu vremurile, demonstrând adeseori măiestrie algoritmică și deprinderea unor instrumente digitale avansate, chiar dacă ridicole pe alocuri, cum a fost aplicația AUR. Propunerile lor economice implică, de asemenea, existența unor mijloace de comunicare și coordonare a tuturor micilor proprietari pe care vor să-i emancipeze de sub jugul piețelor globale. Nu e de neglijat nici aportul electoral semnificativ al diasporei românești, legată de glia strămoșească prin apeluri video și social media. Per ansamblu, ne putem întreba serios dacă o mișcare suveranistă românească ar fi putut exista fără internet și fără smartphones. Îmbrăcați în costume populare și răspândind mitologie neo-mioritică prin ecrane AMOLED, camere CMOS și rețele 5G controlate prin cipuri made by TSMC, suveraniștii ne aduc aminte de ciobanul Ghiță, vedeta campaniei de reclame Vodafone de acum niște ani buni. Niște tehno-pastoraliști, cum ar veni, care s-ar plia la fix pe estetica solarpunk dacă n-ar fi atât de înamorați de combustibili fosili. Crearea unui microprocesor românesc ar fi, de drept, prerogativul lor politic, însă iată că nu îi vedem interesați de asta. Escatologia suveranistă ne propune oricum o lume în care contează doar apa, hrana și energia ca elemente abstracte, transcendentale, din care sunt emanate politici concrete. Pentru suveraniști, tehnologia pare să fie doar o unealtă, nu un fragment de identitate, personală sau națională. Poate ar fi mai corect să le spunem pragmatiști.

Avem, în final, un răspuns la întrebarea din titlu: nu există un microprocesor românesc pentru că nu ne trebuie. În primul rând, suntem prea puțini, într-o țară prea mică. În al doilea rând, avem destule firimituri tehnologice rămase de la mese mai bogate din ani precedenți și un cadru estetico-moral prin care cei care consumă firimituri sunt oameni mai buni, iar noi ne dorim să fim oameni buni. În al treilea rând, avem relief variat și tot ce ne trebuie pentru un trai creștin demn, iar asta e cel mai important. În ultimul rând, dar nu cel din urmă, avem un uriaș potențial de dezvoltare a industriei calului. După cum a demonstrat Hans cel Isteț la începutul secolului 19, caii pot face calcule matematice, așadar, dacă ne dorim, trebuie doar să îi miniaturizăm pentru a crea primul microprocesor pursânge românesc.

[Vatra, nr. 5-6/2026, pp. 48-50]