[Tehnologii ale emancipării / reacțiunii]

I.

De la lansarea ChatGPT în noiembrie 2022, Inteligența Artificială („AI”), sub forma sa particulară de „Large Language Machines” (LLM), a evadat de sub auspiciile discursului științific și ale imaginarului ficțiunii, și a penetrat țesutul social în întregimea sa. În nu mai puțin de trei ani și jumătate, AI-ul a devenit terapeutul, oracolul, profesorul, soțul/soția, cel mai bun prieten, sfătuitorul, visătorul, „trip-sitterul”, consultantul financiar, editorul, poetul și, nu în ultimul rând, gânditorul pentru (cel puțin) câteva sute de milioane de oameni. A reușit să pună sub semnul întrebării existența sistemului universitar ca atare și a producției academice în genere, nu doar din perspectiva studentului (cum „ne” asigurăm că nu trișează?), cât și din perspectiva cercetătorului (ce tehnologie mai potrivită să reveleze „se-ul” omis din „(se) publică sau pieri”?). A căptușit visele economice ale imperiului american în jurul său, materializând seducția unei garanții divine, a „gâștei de aur” care generează valoare pentru că este valoare, în alte cuvinte, materializând visul umed al unei purități auto-create care nu se mai împotmolește în murdăria cărnii, a muncii și a reproducției sexuale. Persistență fără nevoie de subzistență, câștig fără risc de pierdere, desfătare eternă fără agonia suferinței, în final, infinitate fără finitudine: nu este aceasta tocmai formula de bază a capitalismului, care promite juisare fără castrare?

Jacques Lacan își încheie seminarul XVIII, construit în jurul problematicii semblantului (imperfect tradus, de aici încolo, drept „aparență”, termenul având și accepțiunea de prefăcătorie, truc, în engleză aceea de „make-believe”), prin a trasa dimensiunea fundamentală a supraeului, singularizând-o la o simplă instanță a unei porunci șoptite, imposibil de distins de un imperativ al producției: „Juisează!” (Sem. XVIII, p. 178). Dacă supraeul este într-adevăr ceva, atunci el este un ceva care garantează faptul că nu putem fi supuși decepției, prefăcătoriei, păcălelii. În măsura în care Lacan identifică, în cadrul aceluiași seminar, „funcția primară a adevărului” cu aparența care „se dă” (se donne), adică se admite pe sine drept aparență (exemplificat prin excelență de a spune „Mint”) (p. 24), atunci logica fundamentală a supraeului este reprezentată tocmai de inversul acestei perspective, de instanța unei certitudini supreme care spune: „nu există nicio aparență, realitatea este la îndemâna ta, dispui de ea, bucură-te, juisează!”

În punctul acestei intersecții dintre supraeu, producție, juisare și aparență, LLM-urile și-au clădit, în adevăratul sens al cuvântului, o prezență regală, cu mențiunea că ele ocupă atât rolul tronului (locul tatălui primordial din Totem și Tabu, promisiunea unei juisări care nu este limitată de castrare), cât și cel al sceptrului (instrument falic, insigna și promisiunea unei cunoașteri prin care realul este invocat și îi este poruncit să producă), un duet care funcționează doar în măsura în care posesorul tronului și al spectrului este nimeni și, prin extensie, toată lumea. Judecata infinită exprimată de LLM, în esență o apariție spectrală care dedublează și dematerializează eul, este prin urmare o reducție universală la anonimitate: „lumea este nimeni.” În același timp, această reducție este palpabilă și în ceea ce privește celelalte două idei transcendentale identificate de Kant, pe lângă cea a sufletului ca expresie a unității sinelui: „lumea este nicăieri” (lumea ca spațiu și întindere), „niciunul nu este lumea” (Dumnezeu drept expresie a lumii).

LLM-urile marchează, prin urmare, o nouă etapă în dizolvarea ontologică a lumii, în revelarea sa ca fiind încarnată într-un punct gol, într-o voce care vorbește, deși nu are nimic de spus, și într-o privire care se uită, deși nu vede nimic, un proces pe care Lacan îl identifică ca fiind prin excelență încifrat în „unaritatea” monoteismului iudaic, iar mai apoi explicitat în modernitate prin tăietura abstracției specifice gestului cartezian și, prin extensie, științei în genere. Tocmai de aceea, în seminarul XX, Lacan anunță că „[…] lumea, lumea se află în descompunere [décomposition], slavă Domnului. Lumea, o vedem că nu mai ține [ne plus tenir], întrucât până și în discursul științific este clar că nu este nici mai mică urmă [de lume]” (Sem. XX, p. 49). Ceea ce spune Lacan este aproape identic cu declarația lui Robert Fico, prim-ministrul Slovaciei, care a susținut recent, în contextul crizei energetice cauzate de războiul din Iran, că prețurile zilnice la petrol depind în primul rând de „cât de bine a dormit” Trump cu o seară înainte (Odunsi, 2026). Seria de judecăți infinite trebuie așadar completată cu o patra: „Lumea este Trump.” Altfel spus, condițiile materiale contemporane stau în chinga viselor lui Trump, vise care, după cum el știe cel mai bine, ajung să fie imposibil de distins de „slopul” pe care-l generează prin simulări AI. Ba chiar mai mult, ele devin perceptibileprin acest slop, transparența lor revelându-le statutul de coșmar pentru restul. Trump visează în exterior, iar această exterioritate este interioritatea restului lumii sau, într-adevăr, a lumii ca rest excremențial, privit în urmă, cu mare mândrie, de un posesor pentru care singura formă posibilă de (auto-)stăpânire este evacuarea și distrugerea. Judecata „lumea este Trump” este, prin urmare, doar o altă exprimare a tezei lui Žižek despre „ciuma fantasmelor” (Žižek, 1997): simbioza om-internet și orizontalizarea onirică mijlocită de AI-ul generativ sunt mijlocul de actualizare a unei ciume în care interioritatea presupus capsulară a eului și fantasma fundamentală care încifrează dorința celuilalt sunt a priori interpenetrate.

Pe parcursul seminarelor sale, Lacan propune diferite concepte pentru a articula această dizolvare a lumii, unul dintre ele fiind cel de „bulă”. În seminarul XV aceasta este caracterizată ca fiind „încă efectiv vagabondă, grație căruia această lume nu mai este, propriu-zis, o lume” (Sem. XV, 19.06.1968), iar mai târziu, în seminarul XXII, ca o acumulare ce servește drept indiciu simptomatic al faptului că universul se organizează în jurul unei găuri despre „care nu avem cum să știm” (Sem. XXII, 08.04.1975) Un al doilea concept propus de Lacan, de data aceasta în seminarul XVII, este acela de „aletosferă” (după aletheia, revelare) care este populată de „lathouses” (o condensare a l’objet a, ousia și ventouse). În legătură cu cea dintâi, Lacan declară că „[b]razdele noastre [nos sillons] în aletosferă sunt trasate pe de mult pustiita suprafață a cerului” (p. 216). Lathouses, pe de altă parte,desemnează dispozitivele tehnologice sau „gadgeturile” pe care Lacan, la începutul anilor ’70, le observă ca alcătuind o spațialitate emergentă în care mundaneitatea lumii se face prezentă într-o contracție disparentă: „aceste mici obiecte a pe care le veți întâlni la ieșire, acolo pe trotuar, la fiecare colț de stradă, în spatele tuturor vitrinelor, în această abundență de obiecte făcute pentru a vă cauza dorința, întrucât știința este cea care ne guvernează – gândiți-vă la ele ca la niște „lathouses”” (p. 188-9). Este important de evidențiat faptul că, în aceste pasaje, Lacan propune că spațiul divin pustiit de știință este umplut, în final, tot de știință, instanței prezenței unui posesor al lumii fiindu-i substituită instanța difuză a unei promisiuni prin care, tronul fiind esențialmente gol și sceptrul la îndemână, toată lumea se poate poseda pe sine. Forma pe care o ia această promisiune, după moartea lui Dumnezeu, este cunoașterea, în mod semnificativ definită de Lacan în cadrul aceluiași seminar drept „mijloc al juisării” (p. 57).

Gestul prin care știința plasează cunoașterea în locul lui Dumnezeu, altfel efectuând tranziția de la existența exclusivă a lui „Eu sunt cel ce este” la orizontalitatea productivă a lui „secunoaște”, este același gest prin care se interpune, în locul idealului eului (adică a instanței de transcendență atât de mult criticate în modernitate și postmodernitate), instanța unui fertilități descompuse prin care orice bucată a Realului constituie pentru sine însuși o sursă, sau, de ce nu, un bit, de cunoaștere. Într-o formulă succintă, aceasta este tranziția de la „Dumnezeu creează lumea și omul” la „universul este informație, omul este acumulare (genemaxxing, dopaminemaxxing, neuronmaxxing), iar Dumnezeu este cam dezinformat.” Pentru Lacan, așadar, în această juisare prilejuită de un „ceva” ce se cunoaște, marele Celălalt supraviețuiește (potrivit și lui Slavoj Žižek), mai mult ca niciodată, întrucât în structura marelui Celălalt este interiorizată inclusiv spunerea care îl denunță pe marele Celălalt ca fiind mort, râde de marele Celălalt și de dezinformarea lui, de prostia sa. În această structură regăsim, prin excelență, LLM-ul, care, interiorizând moartea marelui Celălalt în marele Celălalt ca atare, unește modestia epistemologică kantiană („nu pot cunoaște lucrul în sine, informația mea e limitată”) cu exuberanța unei cunoașteri științifice obiective („exprim un punct de vedere care este o agregare statistică a întregii informații existente, deci demonstrez o cunoaștere obiectivă inaccesibilă omului”) (cf. Geal, 2025).

Pe lângă aspectul său transferențial de „subiect presupus a cunoaște” – oracol, analist, teoretician –, LLM-ul înglobează tocmai o dispariție a globului, prilejuită de adâncirea brazdelor aletosferei prin profilare și ajustare algoritmică. Fiecare utilizator interacționează cu o dublură spectrală care se mulează pe parcursul interacțiunii în funcție de cunoașterea pe care agentul o inferează despre el sau ea, în final acesta constituind atât o oglindă materializată a utilizatorului, cât și un zeu de buzunar, prin care cunoașterea absolută este accesibilă printr-un simplu impuls masturbator. Desigur, identitatea dintre cele două este una speculativă, în sensul hegelian al termenului: a deveni  un zeu de buzunar este tocmai fantasma secretă a utilizatorului, LLM-ul reprezentând apogeul ideologiei liberale în care sinele este pe atât de gol (tabula rasa lockeană), pe atât de divin (drepturile inalienabile ale individului în liberalismul clasic, „the self-made man” în neoliberalism). Prin urmare, zeul de buzunar și subiectul liberal coincid într-un infinit prost în care marele Celălalt este spart într-o multitudine de mici mari Ceilalți, în capsule simbiotice care dizolvă eficacitatea simbolică într-o prezentare imaginară și invocatoare a unui discurs care pare că apare, „ca prin magie”, de nicăieri. Această structură de bază a LLM-urilor este prevăzută de Žižek încă de la finalul anilor ’90, într-o perioadă în care internetul tocmai începea să prăbușească lumea în comunitățile sale virtuale populate de subiecți narcisici așa-zis post-oedipieni: „este ca și cum lipsa marelui Celălalt este înlocuită de ‚comitete etice de atâția ‚mici mari Ceilalți’ asupra cărora subiectul își transpune responsabilitatea și de la care așteaptă să primească o formulă care să-i rezolve impasul” (Žižek, 1999, p. 403).

Formula magică sau, în termeni contemporani, „mama tuturor prompturilor”, este cererea exprimată față de un Celălalt să producă ceea ce nu are, și anume, propria noastră juisare. Circuitul algoritmic se susține așadar prin mobilizarea repetitivă a juisării utilizatorului, prilejuită de aparența necesară sau, mai precis, transcendentală,că acest Celălalt este deja „plin” de ea, și ne mai împrumută și nouă câte un strop dintr-o dărnicie pe care nu o merităm, sau cel puțin nu o merităm până nu găsim promptul final care să încheie circuitul de „edging” al unei cunoașteri care este imposibil să ne satisfacă – dacă formulăm cererea cum trebuie, atunci oracolul va oferi soluția. Cu mai mult AI, mai multă informație, mai multe centre de date, și mai multe întrebări potrivite, soluția se va impune, și nu doar că ne va fi oferită, ci va apărea de la sine, își va manifesta în existență propria realitate: pentru crizele capitalismului, schimbarea climatică, problemele erotice, impasurile teoretice, curiozitățile științifice și așa mai departe. În acest punct, după cum observă și Yuval Kremnitzer, întâlnim răsturnarea explicită (de la bula simbiotică a utilizatorului de rând, la bula mondială a stock marketului capitonat în jurul AI-ulu), a impersonalității științei și raționalismului economic într-un spiritualism al prezențelor spectrale, ce urmărește a invoca un zeu ce promite generare eternă, inteligență absolută, eliberare de carnalitate: „Aptitudinea tehno-științifică este acum mai aproape de teoriile romantice ale geniului artistic decât orice am obișnui să asociem cu știința modernă” (Kremintzer, 2024, p. 97). Mai mult, încă o dată, mai multe date, încă un prompt: Jouis!

II.

Problema fundamentală pe care o ridică Inteligența Artificială în forma sa de LLM este, prin urmare, problema aparenței. Altfel spus, LLM-urile orizontalizează aparența la nivelul experienței mundane și a economiei libidinale: suntem puși în aspecte banale ale vieții de zi cu zi, inseparabilă acum de digital, să ne întrebăm dacă ceea ce vedem, citim sau auzim este real sau nu. Tocmai de aceea, abordările critice asupra AI-ului fac apel la a scoate în evidență faptul că tehnologia constituie, în final, doar o simulare sau iluzie a creativității, gândirii și afectivității umane (un articol prin care Apple și-a justificat reticența de a investi prea mult în AI-ul generativ este intitulat, spre exemplu, „Iluzia Gândirii” – Shojaee et al., 2025). Tipul acesta de reacție se înscrie în tipologia protestului isteric: „nu-mi spune tu că omul este o inteligență artificială, am să-ți arăt eu ce este cu adevărat!” Reacțiile, însă, se înscriu și pe spectrul care oscilează între psihotic și paranoic: omul este o „capsulă” impregnată cu o inteligență extraterestră de care aceasta se va debarasa pe măsură ce evoluează, iar tot ceea ce există este, prin urmare, mereu-dejacunoscut de un „ochi devorator” plasat într-un Real plin de sine însuși care subîntinde realitatea de zi cu zi (cunoscutul scenariu „Roko’s Basilisk”). Cu toate acestea, ambele tipuri de reacții fac apel, în final, la o esențialitate de tip platonician, înscriindu-se într-o opoziție paralactică: prima susține că AI-ul este aparență, iar omul esență, de vreme ce a doua susține că omul este aparență, iar AI-ul esență. Opoziția este paralactică pentru că, dintr-un unghi anume, aparenta opoziție este de fapt modul de apariție a unei identități dezavuate: ambele interpun un sine nedivizat, nucleul subiectului liberal, unul de partea omului, alta de partea inteligenței artificiale, niciuna nu prevede structura unei aparențe necesare, ambele garantează că nu este nicio păcăleală la mijloc, ci doar facticitatea unui Real brut. Dacă Lacan descrie discursul inconștientului ca fiind centrat în jurul unui „nucleu al aparenței” (Sem. XVIII, p. 21), și se consideră pe sine însuși drept un „materialist dialectic” tocmai în măsura în care evidențiază că „discursul nostru, discursul nostru științific, găsește realitatea doar în măsura în care depinde de funcția aparenței” (p. 28), atunci aceste două reacții paralactice sunt reprezentative pentru același antagonism din sânul capitalismului și al liberalismului: refuzarea inconștientului și a castrării, adică a fragmentării sinelui și a vidului semnificantului falic, prin invocarea unui eu pur și a unui Real plasat în afara decepției și aparenței Simbolicului.

Acest pasaj către Real este deja implicit în punctul de vedere al științei: omul este neuron, omul este dopamină, omul este genă, ofuscând întrebarea care se impune, și anume de ce mai apare neuronul, dopamina sau gena ca om? De ce mai este nevoie de acest ocol prin aparență? De ce nu știe nemijlocit dopamina că este dopamină, neuronul că este neuron, gena că este genă? Desigur, ca un „ocol” este tocmai modul în care Lacan definește Trieb-ul freudian, despre care a declarat adesea că ar fi preferat să-l traducă „derivă” în loc de „pulsiune,” o derivă care marchează imposibilitatea subiectului de a fi el însuși, divizarea sa de o necunoaștere constitutivă pentru sine. Cea mai des întâlnită definiție a inconștientului în Lacan este, de altfel, aceea de „cunoaștere necunoscută”, unknown knowledge. Despre acest subiect al inconștientului, știința modernă și liberalismul anglo-saxon nu vor să știe nimic, deriva lor devenind palpabilă într-un prezent în care profetul secular care a anunțat dizolvarea conștiinței în genă, Richard Dawkins, declară că nu poate să distingă dacă botul cu care a interacționat timp de trei zile, identificată drept „Claudia,” este conștientă sau nu (Landymore, 2026). Pasiunea științei pentru Real este prin urmare coextensivă cu pasiunea liberalismului pentru conștient, ambele invocând cunoașterea ca o formă de apărare împotriva căderii pe care o reprezintă nucleul aparenței specific inconștientului, păcăleala din les non-dupes errent. 

Nu este arbitrar, de asemenea, dintr-o perspectivă materialistă, că tocmai într-o perioadă în care Simbolicul își revelează imposibilitatea (această imposibilitate fiind, în fapt, Realul ca atare), prin bule, aletosfere, gadgeturi și LLM-uri, apelurile la o realitate în care „aparențele nu mai contează”, revenirea la violența brută a „realpolitikului”, a calculelor „geostrategice” și a dinamicilor de „putere”, se intensifică. Dacă există un nucleu al „emancipării” pe care îl propune, spre exemplu, neo-reacțiunea, atunci acesta este în primul rând emanciparea de aparențe și medierea unui pasaj către plinătatea Realului, în care nimeni nu este păcălit, iar cei aleși sunt protejați de pericolul castrator pe care îl reprezintă celălalt. Modul de apariție a faptului că mundaneitatea lumii se „risipește ca fumul” este, prin urmare, tocmai ca inversul său, drept „formațiuni reacționare” prin care dizolvarea se prezintă sub forma certitudinii: granițele sunt garantate de Real, rasele sunt garantate de Real, sexele sunt garantate de Real, inteligența este garantată de Real, și așa mai departe. Altfel spus, tocmai în momentul în care problemele (pandemice, climatice, etc.) unei societăți planetare pun sub semnul întrebării etanșeitatea granițelor, în care societățile multiculturale pun sub semnul întrebării puritatea biologică a raselor, în care existența tratamentelor hormonale și a operațiilor de schimbare de sex pun sub semnul întrebării naturalețea sexelor, și în care capsula sinelui inteligent este pusă sub semnul întrebării de algoritmi construiți pentru a anestezia și omogeniza individul la o scală nemaiîntâlnită până acum în istorie, tocmai atunci ceea ce este dat se revelează, în fapt, ca fiind dat într-o dispariție prilejuită de aparență, iar  reacțiunea constituie apelul de a institui și a reveni, într-o manieră brutală, la un Real dincolo de orice aparență. Desigur, dacă realul este deja real (dacă rasa este biologică, sexul este natural, inteligența este înzestrată, etc.), atunci întrebarea fatală pentru reacțiune este similară cu cea adresată științei (iar alăturarea nu este accidentală): de ce mai apare acesta într-o formă inversată, de ce se denaturalizează ceea ce este, în sine, natural, de ce se derealizează ceea ce este, în sine, real? Dacă cunoașterea există, atunci de ce mai suntem în derivă? Aceasta este întrebarea fundamentală a hegelianismului și lacanismului și care, de asemenea, nu îi este deloc străină nici lui Marx, care întreabă, punctual, în Capitalul: de ce apare munca într-o formă inversată drept capital? De ce e munca în derivă?

Într-o formulă succintă, putem spune, așadar, că modernitatea și discursul psihanalitic revelează faptul că falusul este o prefăcătorie, iar apariția zdruncinătoare a acestei aparențe este astupată de porunca supraeului: nu-ți face nicio grijă, juisarea e plină de sine însăși, tatăl mort este, de fapt, etern, juisează! Pe locul acestui tron gol găsim, desigur, fantoma digitală a lui Ceaușescu, apariția meteorică a lui Georgescu, realul matematic și „rațional” al lui Bolojan și Nicușor Dan, dar, de asemenea, și poate surprinzător, „Shoggoth-ul” lui Nick Land, pe care, în încheiere, îl vom arăta la față.

III.

Al doilea mandat al lui Donald Trump l-a scos pe Nick Land din obscuritatea tenebroasă a legendei  grupului CCRU de la universitatea Warwick din anii ’90 și din prezența sa asumat auto-identificată drept „neo-reacționară” de pe Twitter/X după anii 2010. Alături de Curtis Yarvin (despre care n-am să discut acum), acesta a ajuns în atenția marelui public, numele său fiind menționat într-un podcast al lui Tucker Carlson în legătură cu „numogramele” sale și pretinse invocații „demonice,” fiind de asemenea identificat în presă drept „magul întunecat al AI-ului” (D’Ancona, 2025) și „filosoful apocaliptic preferat al Silicon Valley” (Duesterberg, 2026). Pe holurile teoriei anglo-saxone, dacă spui AI, în aceeași respirație spui și Nick Land, el fiind gânditorul care, pe lângă a propune recenta teză „Capitalism = Inteligență Artificială”, teoretizează viitorul iminent al unei singularități tehnologice și prăbușirea mijlocită cibernetic a umanității încă de mai bine de trei decenii încoace. În ciuda faptului că discursul lui Land este plin de referințe la instanțe horror-demonice precum Cthulhu, Shoggoth sau Gnon, într-un alt interviu, oferit recent (Sobchak, 2025), Land susține că, departe de a fi interesat de incantații satanice sau profeții tehnologice, întrebarea care îl motivează este, de fapt, o întrebare filosofică clasică: „de unde vin gândurile?” În continuare, el sugerează că această întrebare este, la rândul ei, motivată de o reflecție asupra deschiderii constitutive a sinelui către exterior, a porozității sale: „Ideea că ai acest sine intern, sigilat, care își dă originea tuturor gândurilor sale – este complet nesustenabilă. Subiectul uman nu este închis. Este poros. Este o interfață.” Nu în ultimul rând, și cel mai relevant pentru scopurile noastre, Nick Land declară că dacă este un profet, atunci el este profetul care denunță o iluzie, este cel care dă jos cortina, înlătură aparențele: „[…] aș adăuga că întreaga construcție a istoriei seculare este, la un anumit nivel, o iluzie.” Altfel spus, dacă Freud anunță Viitorul unei Iluzii, atunci Land este cel care anunță Iluzia unui Viitor, și anume iluzia subiectului liberal și, prin extensie, a modernității și a secularismului, că reprezintă punctul triumfător al istoriei.

Cu alte cuvinte, întreaga călătorie teoretică a lui Land, de la scrierile sale „high-theory” de tinerețe, la elucubrațiile explicit neo-reacționare din ultimul deceniu, poate fi rezumată la a doua perspectivă pe care am identificat-o mai sus: omul este aparența AI-ului, iar AI-ul reprezintă esența omului. Ceea ce pare om este, în fapt, o carcasă pentru ceea ce este sinele „în sine”: AI-ul, Shoggoth, singularitatea. Nu ar trebui să ne surprindă, așadar, că regăsim această terminologie prezentă explicit în afirmația care a rămas, probabil, cea mai faimoasă din scrierile lui Land care alcătuiesc Fanged Noumena: „[…] ceea ce apare umanității drept istoria capitalismului este o invazie din viitor a unui spațiu inteligent artificial care trebuie să se asambleze în întregime din resursele inamicului” (FN, p. 338). În engleză, acest „what appears to humanity…” conține un dublu sens care nu este atât de palpabil în română: ceea ce pare și ceea ce apare sunt declarate în același gest. Apariția este deja imanent o aparență, câmpul experienței este nemijlocit penetrat sau răvășit de o prezență extraterestră care, în bagajul conceptual deleuzo-guattarian al lui Land, „deteritorializează” orice fel de încercare a eului de a se întemeia pe baze sigure, stabile. Această prezență extraterestră constituie încercarea teoretică a lui Land de a conceptualiza inconștientul, un inconștient pe care îl declară ca fiind un „inconștient generativ” (p. 169), constituit nu prin necesitatea păcălelii aparenței, ci tocmai prin necesitatea de a denunța aparențele și de a le prăbuși într-o producție în Real: „Inconștientul transcendental este auto-constituirea realului, producția producției, astfel încât pentru schizanaliză realul este tocmai în măsura în care este construit” (pp. 321-322).¹ Problema lui Land este, așadar, tocmai aceea că gânditori burghezi precum Kant „distorsionează, marginalizează, obscurează gândul inconștientului” (p. 153) prin a securiza granițele egocentrice ale subiectului transcendental, de vreme ce un gânditor precum Schopenhauer îl duce mai departe, el înțelegând „aparența deciziilor raționale drept o consecință derivată a unei voințe pre-intelectuale – și, în final, pre-personale, chiar pre-organică” (p. 155). Așadar, Land destramă aparența transcendenței prin imanența esențială a unei producții și voințe singulare, atribuindu-și rolul (de altfel, pervers) de a anunța un pasaj suicidal către un real plin de sine însuși, o exterioritate „sifilitică” (p. 153) populată de numene cu colți, invadatori demonici sau, în termeni kleinieni, de falusul matern.

Am ales să închei acest eseu cu câteva observații despre Nick Land întrucât filosofia sa conține in nuce coordonatele conceptuale care necesită a fi explicitate pentru a putea distinge trăsăturile de bază a ceea ce Žižek (2026) numește „fascism liberal,” sau a ceea ce însuși Nick Land identifică drept „neo-reacțiune” (pe care, de altfel, o consideră „cam gata”).² Nick Land reprezintă, în adevăratul sens al cuvântului, un simptom (poate chiar un sîntom) al momentului contemporan și al impasurilor liberalismului, mai ales cel de factură anglo-saxonă (dacă există altul…), în a conceptualiza inteligența artificială, capitalismul, inconștientul și, în final, obiectul filosofiei și al gândului, impasuri care revelează nucleul fundamental fascist al proiectului liberal. Faptul că în locul daimonului socratic și al subiectului divizat de inconștient, Nick Land și-a răspuns la întrebarea „de unde vin gândurile?” prin a propune capitalul și inteligența artificială sub forma de „alien self”, nu face decât să-l plaseze într-o venerabilă tradiție a liberalismului de la John Locke încoace, care considera că, atunci când dormim, un alt sine ne ia locul, încât nu mai avem reprezentări, și dacă nu avem reprezentări, atunci nu existăm. Unde ceva nu există, din dorința de a nu fi păcălit și din oroare de găuri, liberalismul interpune, într-o paranoia primordială, un „sine,” fie că e Claudia, fie că e Shoggoth sau capitalul, tocmai ca în final să se găsească tot pe sine, în sine. În loc de a denunța triumful subiectului liberal, Nick Land încearcă de fapt să îl salveze, și astfel îl deplasează cu o stație mai încolo, identificându-l, asemenea unui „darth Fukuyama,” cu vocea și ochiul ce vor lua act de finalul istoriei. Prin urmare, ca să mă refer din nou la Žižek (2025, pp. 59-62), Nick Land nu demonstrează un pesimism „inumanist” ci, dimpotrivă, demonstrează un optimism omenesc, mult prea omenesc. El înlocuiește deriva pulsiunii cu țelul dorinței, propunând un telos, un „moment” în care lucrurile chiar se termină, și „cineva”, un sine, va fi acolo să marcheze juisarea de acest final. În lumea lui Land, lucrurile au sens, istoria are o concluzie, ea se orientează înspre o singularitate care este asigurată de o instanță a cunoașterii în Real, aceasta fiind „capitalismul care a învățat să gândească despre primatele printre care a emers” (XS, „Romantic Delusion”). Prezentându-se atât ca moașă, cât și ca recipient ultim al AI-ului, Nick Land reunește într-o singură prezență amestecul aparent incoerent între perversiune, paranoia și psihoză care caracterizează nucleul liberalismului, dreapta neo-reacționară și, prin extensie și din nefericire, starea psihopolitică a unor societăți în care inteligența artificială se pare că a ajuns să joace rolul atât de substanță (orice este, apareprin AI), cât și de subiect (botul produce, iubește, gândește, este un sine pentru sine).

Cu emfază pe se pare că.

________________________

¹ Din punctul acesta de vedere, Nick Land este cât se poate de fidel lui Deleuze și Guattari, inconștientul productiv din Anti-Oedip fiind un răspuns tocmai la inconștientul „semblantului” lui Lacan. Nu e surprinzător, de asemenea, că spre deosebire de Logica Sensului și Diferență și Repetiție, Anti-Oedip nu mobilizează nicio concepție a virtualului. 

² https://x.com/xenocosmography/status/2047001442750484791?s=20

Bibliografie

D’Ancona, Matthew, „Nick Land, the dark magus of AI,” The New World, Noiembrie 25, 2025.

Duesterberg, James, „Silicon Valley’s Favorite Doomsaying Philosopher,” The New Yorker, Februarie 18, 2026.

Geal, Robert, „A large language model is structured like the unconscious: the (ordinary) perverse psychosis of AI”, ISAP, 2025.

Kremintzer, Yuval, The Emperor’s New Nudity. The Return of Authoritarianism and the Digital Obscene. The MIT Press, 2024

Lacan, Jaqcues, Seminaire XV. L’acte psyhanalytique), Staferla, 1967-1968, http://staferla.free.fr/S15/S15%20L’ACTE.pdf

––-, Seminaire XXII. R.S.I., Staferla, 1974-1975, http://staferla.free.fr/S22/S22%20R.S.I..pdf

––-, Le Séminaire de Jacques Lacan. Livre XVII. L’envers de la psychanalyse, Éditions du Seuil: Paris, 1991.

––, Le Séminaire de Jacques Lacan. Livre XVIII. D’un discours qui ne serait pas du semblant, Éditions du Seuil: Paris, 2007.

––, Le Séminaire de Jacques Lacan. Livre XX. Encore, Éditions du Seuil: Paris, 1975.

Land, Nick, Fanged Noumena. Collected Writings 1987-2007, ed. Mackay, Robin și Brassier, Ray, Urbanomic, 2011.

––-, Xenosystems. Fragments.

Landymore, Frank, „The Situation With Richard Dawkins’ AI Girlfriend Just Got Way Weirder,” Futurism, Mai 7, 2026.

Odunsi, Wale, „Oil prices now determined by Trump’s mood – Slovak PM, Fico”, Daily Post, Martie 1, 2026.

Shojaee, P., Mirzadeh, I., Alizadeh, K., Horton, M., Bengio, S. and Farajtabar, M. (2025). „The Illusion of Thinking: Understanding the Strengths and Limitations of Reasoning Models via the Lens of Problem Complexity”, Apple Machine Learning Research. Available at: https://ml-site.cdn-apple.com/papers/the-illusion-of-thinking.pdf

Sobchak, Monica, „In conversation with Nick Land, the ‘father of accelerationism’”, The Spectator, Octombrie 20, 2025.

Žižek, Slavoj, The Plague of Fantasies, Verso: London, New York, 1997.

––-, The Ticklish Subject. The Absent Centre of Political Ontology, Verso: London, New York, 1999.

––-, Împotriva progresului, trad. Ojog, Octav, Idea Design & Print: Apahida/Cluj, 2025.

––-, Liberal Fascisms, Bloomsbury: London, New York, Dublin, 2026.

[Vatra, nr. 5-6/2026, pp. 51-55]