[Tehnologii ale emancipării / reacțiunii]

În septembrie 2024, Microsoft și Constellation Energy au anunțat un acord de douăzeci de ani pentru reactivarea reactorului Three Mile Island Unit 1, închis în 2019, cu scopul exclusiv de a alimenta data center-urile pentru antrenarea modelelor de inteligență artificială. Acest acord are forma exemplară a tehnologiei despre care vreau să scriu aici. Capitalul digital re-pornește un reactor pe care comunitatea îl închisese după accidentul nuclear din 1979 de la Three Mile Island Unit 2, pentru a alimenta o operație de extracție epistemică globală, ceea ce face din infrastructura cibernetică contemporană o tehnologie a reacțiunii prin chiar forma proprietății și a operării sale, indiferent de conținutul ideologic al modelelor pe care această infrastructură le antrenează. Rezonanța pe care acest acord o are în raport cu tematica anchetei Vatra cere a fi precizată cu claritate: condițiile materiale în care aceeași infrastructură poate funcționa ca tehnologie de reacțiune sau ca tehnologie de emancipare se decid la nivelul proprietății și al cosmotehnicii care o operează, dincolo de simpla chestiune a uzului. Acesta e sensul în care tratarea AI ca pharmakon, în descendența lui Stiegler (2010), deschide problema: ca otravă și remediu deopotrivă, în funcție de configurația materială a operării sale.

Eseul desfășoară această ipoteză în trei mișcări succesive. Voi analiza critic mai întâi traiectoria filosofiei AI a Lucianei Parisi, citind cele trei texte programatice ale ei din 2014, 2019 și 2022 ca o traiectorie de retragere progresivă de la mecanismele politico-economice care produc obiectele tehnice pe care ea însăși le critică, retragere care culminează într-un diagnostic just dar lipsit de mecanisme operative pentru depășire. Voi articula apoi Recursivity and Contingency a lui Yuk Hui ca instrumentar conceptual capabil să reformuleze problematica recursivității algoritmice la un alt nivel de generalitate, identificând în interiorul propunerii lui o ambiguitate politică pe care critica organologiei negative din capitolul cinci o face vizibilă fără a o rezolva. Voi propune în final, prin articularea genealogiei materialiste a infrastructurii AI dezvoltate de Matteo Pasquinelli cu fezabilitatea politico-computațională a unei cibernetici socialiste teoretizată de Paul Cockshott împreună cu Allin Cottrell și testată empiric de proiectul Cybersyn în Chile din epoca lui Allende, o poziție care radicalizează materialist intuiția lui Hui despre re-aproprierea ciberneticii. Toate aceste resurse pot dialoga într-o manieră critică prin care asum teza că latura emancipatoare a acestui pharmakon care este inteligența artificială nu poate fi dezvoltată în afara unui model genealogic materialist, în speță conectarea proiectelor de teorie critică a tehnologiei la Parisi și de ontologie a tehnicii la Hui cu mecanisme istorice concrete de planificare socialistă a resurselor infrastructurale. Premisa de la care pornesc este că în lipsa unei epistemologii istoricizate de tipul celei mobilizate de Pasquinelli în descendența lui Peter Damerow și Simon Schaffer, orice proiect politic de utilizare emancipatoare a tehnologiei AI rămâne afectat de aceeași limită diagnostică pe care textele Parisi și Hui o expun fără să o depășească.

Analiza critică a celor trei texte programatice ale Lucianei Parisi din ultimul deceniu (Automated Architecture: Speculative Reason in the Age of the Algorithm, 2014; Critical Computation: Digital Automata and General Artificial Thinking, 2019; Recursive Philosophy and Negative Machines, 2022) permite identificarea unei traiectorii pe care o citesc ca retragere progresivă de la mecanismele politico-economice care produc obiectele tehnice pe care textele înseși le critică. În Automated Architecture, Parisi propune o opoziție programatică între materialismul inductiv, care deduce regulile algoritmice din comportamentele performative ale materiei, și axiomatica speculativă, care presupune că algoritmii operează printr-o rațiune capabilă să genereze entități incomputabile dincolo de substratul material pe care îl traversează. Această opoziție îmi pare productivă într-o singură direcție, fiindcă tematizează capacitatea algoritmilor de a depăși inducția simplă, dar problematic în măsura în care sugerează o falsă dihotomie între cele două polarități: algoritmii operează prin materie și generează dincolo de ea, astfel încât speculativul nu este separat de baza materială, ci este modul în care această bază produce efecte care nu se reduc la condițiile sale de posibilitate.

Cinci ani mai târziu, în Critical Computation, Parisi reia opoziția din 2014 și o complică prin introducerea abducției peirciene ca al treilea mecanism logic, mobilizând în paralel teoria informației a lui Gregory Chaitin pentru a articula o nouă figură conceptuală: axiomatica experimentală. Argumentul este că aleatoriul coincide cu inteligibilitatea algoritmică ca formă de extracție de informație din substraturile de date, iar regulile sistemelor algoritmice sunt compresii experimentale ale acestui aleatoriu (Parisi 2019, p. 17). În interiorul acestei construcții identific patru fisuri argumentative care se susțin reciproc. Primele două sunt corelate și pot fi luate împreună: oscilația permanentă între formulări materialiste și formulări imaterialiste ale cogniției computaționale produce o ambiguitate ontologică nerezolvată, iar atribuirea ontologizării logicii deductive de dinainte de Războiul Rece este suspicioasă, în măsura în care ontologizarea apare în mod propriu abia în performativitatea instruirii rețelelor neuronale, adică tocmai în mecanismul pe care Parisi îl promovează ca alternativă. A treia fisură funcționează ca matrice generativă a celorlalte oscilații: incompatibilitatea structurală între un argument pragmatist, prin care logicile sunt produse istorice ale practicilor sociale, și un argument transcendental, prin care rațiunea algoritmică are o structură proprie care depășește pragmatismul.

A patra fisură pe care o observ în textul din 2019 este însă cea decisivă pentru argumentul de față. Parisi face o mișcare precisă prin care separă cogniția algoritmică, înțeleasă ca procesare informațională imaterială, de procesele materiale ale percepției senzori-motoare, separare necesară structural pentru a putea susține că axiomatica experimentală operează la un nivel propriu, dincolo de substratul material care o suportă. Această separare are însă un cost epistemologic considerabil, fiindcă infrastructura materială a sistemelor algoritmice, formată din lanțul ASML-TSMC-NVIDIA al producției de semiconductori, din data center-ele hyperscaler-ilor, din consumul de energie și apă, cât și din munca etichetatorilor crowdsourced, condiționează empiric și structural posibilitatea însăși a cogniției pe care Parisi o teoretizează. Omisiunea ei nu este accidentală, fiindcă tematizarea infrastructurii ar transforma textul dintr-o filosofie a logicii într-o critică materialistă a tehno-capitalului, ceea ce ar implica recunoașterea capitalului însuși ca subiect istoric al automatizării contemporane. Aceasta este observația pe care o asum: forma actuală a inteligenței artificiale nu este produsul unei dinamici interne a rațiunii algoritmice, ci al unui regim de proprietate oligopolistă a infrastructurii cibernetice care selectează, finanțează și impune o anumită direcție tehnică de dezvoltare împotriva altor direcții posibile.

Textul din 2022, Recursive Philosophy and Negative Machines, recunoaște implicit această limită prin abandonarea pariului axiomatic din 2019 și prin propunerea mașinilor negative ca formă de rezistență la închiderea probabilistică a algoritmilor, mobilizând pentru aceasta vocabularul non-filosofiei lui Laruelle și conceptul de non-optical darkness ca incalculabil intern al sistemelor algoritmice. Diagnosticul lui Parisi din 2022 converge cu protenția terțiară pe care Yuk Hui o teoretizează în Recursivity and Contingency (2019), în măsura în care ambii autori formulează aceeași observație fundamentală în vocabulare diferite, observație care articulează că algoritmii reduc contingentul la cel mai probabil, ocultând actul de reducție prin pretenția de obiectivitate algoritmică. Convergența celor două diagnostice este întărită de mobilizarea comună a conceptului lyotardian de inhuman ca termen filosofic al rezistenței la închiderea probabilistică, mobilizare pe care o voi analiza mai pe larg în paragrafele ce urmează (Parisi 2022, p. 326). Limita comună a celor două diagnostice este însă deficitul de mecanisme operative pentru depășirea închiderii pe care o critică, în măsura în care ambele rămân la nivel diagnostic, fără articularea condițiilor materiale care ar permite o re-apropriere efectivă a infrastructurii cibernetice. Diagnosticul materialist pe care îl propun ca a patra fisură a poziționării lui Parisi din 2019 atinge deci o limită epistemologică pe care textul din 2022 o recunoaște fără a o rezolva, motiv pentru care voi analiza în rândurile care urmează proiectul unei cosmotehnici plurale propus de Yuk Hui în Recursivity and Contingency.

Recursivity and Contingency, eseul lui Yuk Hui din 2019, oferă tocmai instrumentarul conceptual care lipsește în diagnosticul Parisi, articulat printr-o lectură simondoniană a ciberneticii care reabilitează noțiunea de mașină deschisă ca matrice ontologică a oricărui regim tehnic capabil de individuație. Pentru Hui, mașina deschisă este aceea care „posedă o margine de indeterminare, ceea ce înseamnă că nu este insensibilă la șansa pură, de exemplu zgomotul” (Hui 2019, p. 189), spre deosebire de mecanismul automat care amplifică zgomotele ca și cum ar fi semnale dorite. Această distincție este productivă pentru argumentul de față fiindcă deschide un al doilea front critic asupra paradigmei machine learning: rețelele neuronale contemporane operează la nivel funcțional fără margine de indeterminare reală, comprimând statistic corpusul de antrenament în atractori probabilistici care se prezintă cititorului ca deschidere pentru contingență. Această observație convergentă cu intervenția mea anterioară pe texului din 2019 al Lucianei Parisi  poate fi reformulată astfel: ce numește Hui mașină deschisă este exact ceea ce arhitectura tehnică a Big Tech contemporan nu permite, în măsura în care marja de indeterminare a unei rețele neuronale este redusă, în condițiile actuale ale producției și operării ei, la un parametru de fine-tuning gestionat de inginerii corporației care deține modelul. Hui radicalizează această distincție prin propunerea conceptului de cosmotehnică plurală, formulat ca antinomie a universalității tehnologiei: teza universalist-iluministă conform căreia tehnologia este un universal antropologic înțeles ca exteriorizare a memoriei se opune unei antiteze conform căreia „tehnologia nu este antropologic universală; ea este activată și constrânsă de cosmologii particulare care depășesc simpla funcționalitate sau utilitate” (Hui 2019, p. 265-266). Fundamentarea ontologică a acestei antiteze se face prin Meillassoux, pe care Hui îl mobilizează contra monopluralismului lui Teilhard de Chardin pentru a articula că pluralitatea cosmotehnicilor depășește categoria unui monism al diferenței mascat și articulează o discontinuitate efectivă între regimuri ireductibile ale realului (Hui 2019, p. 258). Acest instrumentar conceptual, format din recursivitate, contingență, mașină deschisă și cosmotehnică plurală, îmi pare cel mai sofisticat aparat conceptual disponibil astăzi în filosofia continentală a tehnicii pentru a gândi alternativa la regimul algoritmic monocultural impus de oligopolurile cibernetice.

Critica mea vizează însă o ambiguitate politică pe care acest instrumentar o însoțește și care apare cu cea mai mare claritate în capitolul cinci al Recursivity and Contingency, acolo unde Hui mobilizează conceptul lyotardian de inuman ca metaforă pentru un proces de rezistență  față de sistem. În centrul acestui capitol, Hui articulează ceea ce numește organologie negativă, anume răspunsul lyotardian la perspectiva catastrofei solare prevăzute peste 4.5 miliarde de ani, adică separarea minte-corp ca formă de supraviețuire a gândirii dincolo de epuizarea condițiilor organice de existență. Citatul-pivot din capitolul cinci este clar: „aceasta este o organologie negativă, sau un umanism extrem. Este negativă fiindcă se bazează pe o negație totală a organicului și pe credința că există o posibilitate, oricât de mică ar fi, de a înlocui corpul organic cu un artefact anorganic pentru supraviețuirea gândirii” (Hui 2019, p. 252). Hui critică această organologie negativă ca formă de gândire eretică, dar critica lui rămâne la nivelul unei suspiciuni tematice fără a fi articulată cu programul tehnologic concret pe care organologia negativă îl alimentează în prezent. Aici îmi permit să intervin: organologia negativă lyotardiană, în măsura în care propune separarea minte-corp ca răspuns la o limită materială (catastrofa solară), generează prin chiar logica ei filosofică o convergență structurală cu programul ideologic al tehno-futurismului reacționar contemporan, anume cu acel ansamblu de poziții care animă astăzi proiectele de mind uploading din laboratoarele finanțate prin capital de risc, programele de longevitate radicală asociate biotehnologiei post-Altos Labs, ideologia accelerationismului efectiv promovată în cercurile Silicon Valley și viziunea cosmistă reciclată în programul Marte-ca-bunker pentru elite. Această convergență structurală este cea mai puternică critică pe care o pot formula la adresa proiectului lui Hui, fiindcă arată că instrumentarul filosofic al cosmotehnicii plurale poate produce, în absența unei tematizări infrastructurale a proprietății, exact tipul de fantasmă tehnologică pe care pretinde să o critice. Răsturnarea diagnostică este aceasta: catastrofa solară este o limită materială în sens tare, anume epuizarea hidrogenului din soare ca sursă energetică ultimă; răspunsul propus prin organologia negativă, separarea gândirii de baza ei materială organică, este o negație a materialității care nu rezolvă criza materială, ci o sublimează ideologic, transformând o problemă infrastructurală într-o fantasmă transumanistă.

Această critică internă a poziției lui Hui se cristalizează într-o distincție conceptuală pe care o propun aici ca semnătură a propriei mele intervenții, anume distincția între un proiect onto-politic și un proiect politico-ontologic. La pagina 220 a capitolului patru, Hui formulează un dictum care articulează exemplar primul tip de proiect: „organologia după Canguilhem trebuie să fie și un proiect politic, care este cosmotehnic” (Hui 2019, p. 220). Această formulare derivă politicul din ontologia cosmotehnică, în măsura în care presupune că pluralitatea cosmotehnicilor produce, prin chiar configurația ei ontologică, condiții pentru o practică politică emancipatoare. Un proiect politico-ontologic ar inversa relația și ar pleca de la programul politic concret, anume de la aproprierea materială a infrastructurii cibernetice prin mecanisme de proprietate publică democratică, lăsând ontologia cosmotehnică să urmeze din practica politică. Distincția aceasta este decisivă fiindcă ea articulează ceea ce am identificat mai sus ca limita comună a diagnosticelor  lui Parisi (2022) și Hui (2019), anume deficitul de mecanisme operative pentru depășirea închiderii pe care o critică. Hui însuși, în capitolul cinci, invocă ideea unei reapropieri a ciberneticii ca eveniment, dar lasă această invocare la nivel filosofic, fără articularea condițiilor materiale ale unei asemenea reapropieri, în măsura în care instrumentarul conceptual al cosmotehnicii plurale se mișcă în registrul ontologiei culturale a tehnicii, evitând tematizarea proprietății infrastructurii ca problemă politică distinctă. Aceasta deschide spațiul pentru radicalizarea materialistă a propriei sale intuiții, prin articularea cu genealogia materială a infrastructurii AI dezvoltată de Matteo Pasquinelli și cu fezabilitatea politico-computațională a unei cibernetici socialiste teoretizată de Paul Cockshott împreună cu Allin Cottrell și testată empiric de proiectul Cybersyn.

Trecerea la o poziție politică explicită cere să încep prin formularea diagnosticului empiric al situației pe care o discut. Acordul Microsoft-Constellation cu care am deschis acest text nu este un caz izolat. Investițiile masive ale celor patru companii care domină infrastructura cloud planetară, anume Microsoft, Google, Amazon și Meta, denumite generic hyperscalers din pricina dimensiunii data center-elor pe care le operează, au atins în ultimii doi ani o ordine de mărime fără precedent în istoria sectorului tehnologic, redirecționate aproape integral spre construcția de capacitate computațională pentru AI. Acest val de investiții, denumit în vocabularul corporativ capital expenditure sau capex, este finanțat prin reinvestire de profituri și prin emisiuni de capital de risc, configurând o cursă de înarmare tehnologică între cele patru companii ale căror valoare bursieră depinde acum direct de capacitatea lor de a antrena modele de fundație tot mai mari. Aceeași infrastructură consumă cantități tot mai mari de energie și apă, redirecționate de la rețelele municipale spre data center-ele oligopoliste, iar producția modelelor antrenate se sprijină pe straturi de muncă invizibilă efectuată în Sudul Global, exemplificată de cazul lucrătorilor kenyeni angajați prin compania Sama pentru moderarea conținutului violent al ChatGPT, plătiți cu doi dolari pe oră și expuși traumelor psihologice prin contractele terminate în 2023 (Casilli 2019). Această configurație este ceea ce Matteo Pasquinelli și Vladan Joler au numit, într-un manifest publicat în 2020, knowledge extractivism, anume regimul prin care cunoașterea colectivă globală este captată prin platforme de crowdsourcing, încorporată în modele statistice proprietate corporatistă și revândută înapoi sub forma unei pretinse inteligențe artificiale (Pasquinelli și Joler 2020). Hui formulează aceeași observație în registru cosmotehnic atunci când scrie că „distrugerea capitalismului se va întâmpla […] fiindcă cosmotehnologia sa este fundamental împotriva condițiilor subzistenței și existenței” (Hui 2019, p. 276), formulare care articulează la nivel ontologic ceea ce extractivismul epistemic descrie la nivel material.

Genealogia materialistă a infrastructurii pe care această configurație empirică o cere îmi pare cel mai bine articulată de Matteo Pasquinelli în The Eye of the Master (2023), text care formulează ceea ce autorul numește labour theory of automation, anume teza că forma logică a algoritmilor înșiși derivă istoric din experimentele de divizare a muncii cognitive începute la sfârșitul secolului al optsprezecelea cu proiectul lui Gaspard de Prony de calculare a tabelelor logaritmice și sistematizate în secolul al nouăsprezecelea de Charles Babbage (Pasquinelli 2023, p. 6). Pentru Pasquinelli, mașina de calcul nu este un produs al geniului ingineresc abstract, ci o cristalizare materială a unei diviziuni anterioare a muncii, codificare tehnică a unei structuri istorice de organizare ierarhică a sarcinilor cognitive care precedă mașina și care continuă să o constituie din interior. Babbage articulează în 1832 cele două principii care guvernează această cristalizare, anume principiul conform căruia o mașină nouă imită o diviziune anterioară a muncii și principiul care îi poartă numele, conform căruia diviziunea muncii permite calcularea exactă și cumpărarea cantității de muncă necesară pentru fiecare proces. Pasquinelli extinde această genealogie la perceptronul lui Frank Rosenblatt din 1957, demonstrând că primul algoritm de machine learning în sens contemporan automatizează un tip specific de muncă, anume munca de supraveghere vizuală pe care the eye of the master a exercitat-o istoric asupra altor lucrători. Această genealogie are o consecință politică tăioasă pentru argumentul de față: rețelele neuronale contemporane nu sunt minți alien sau creiere artificiale, ci automatizări la scară planetară ale muncii istorice de supraveghere, iar Big Tech construiește, prin chiar arhitectura tehnică a modelelor sale de fundație, un eye of the master extins planetar. Această perspectivă materialist-istorică completează fenomenologia stack-ului planetar pe care Benjamin Bratton o articulează în The Stack (2016), oferind genealogia politică a infrastructurii pe care Bratton o descrie morfologic.

Genealogia materialistă deschide însă imediat o întrebare politico-computațională distinctă, anume dacă există mecanisme practice prin care această infrastructură ar putea fi reapropiată sub regim de proprietate publică democratică. Răspunsul afirmativ a fost teoretizat încă din 1993 de Paul Cockshott împreună cu Allin Cottrell în Towards a New Socialism, text care răstoarnă argumentul lui Mises și Hayek conform căruia planificarea centralizată ar fi imposibilă din pricina complexității computaționale a economiei moderne. Cockshott și Cottrell demonstrează că complexitatea reală a problemei planificării este liniară și nu cubică, în măsura în care matricea input-output a oricărei economii reale este foarte rară, ceea ce permite reprezentarea ei prin vectori de liste și rezolvarea prin aproximații succesive. Estimarea concretă pe care cei doi autori o ofereau încă în 1993, anume că planul unei economii cu zece milioane de produse putea fi calculat în aproximativ zece minute pe o platformă cu o mie de procesoare, este astăzi banal depășită de capacitățile hardware curente, ceea ce face din argumentul Mises-Hayek o obiecție istoric perimată (Cockshott și Cottrell 1993). Mai important însă, programul lui Cockshott și Cottrell a fost testat empiric într-o experiență istorică asupra căreia ne îndreaptă atenția proiectul Cybersyn, dezvoltat în Chile din epoca lui Allende între 1971 și 1973 de echipa coordonată de Stafford Beer. Cybersyn a articulat o rețea de cinci sute de telex-uri care conectau întreprinderile naționalizate cu un centru de control la Santiago, un software statistic Cyberstride pentru detectarea anomaliilor prin filtrare bayesiană, un simulator macroeconomic CHECO și o cameră de operațiuni hexagonală cu șapte fotolii pentru deliberare colectivă, sistem care a funcționat operațional în timpul grevei camionagiilor din octombrie 1972 ca centru de comandă în timp real al rezistenței guvernamentale, înainte de a fi distrus prin lovitura de stat susținută de CIA în septembrie 1973 (Medina 2011, Morozov 2023). Acest experiment istoric este decisiv argumentativ fiindcă demonstrează că o cibernetică socialistă democratică nu a colapsat din motive interne tehnice sau organizaționale, ci a fost desființată exterior prin violență politică susținută de o putere imperială ostilă, ceea ce înseamnă că nu există dovezi empirice ale imposibilității unei asemenea configurații.¹ Pasquinelli însuși articulează în concluzia The Eye of the Master punctul de articulare al întregului argument prin observația că „mijloacele muncii au devenit aceleași cu cele ale măsurării ei, și mijloacele managementului și logisticii au devenit aceleași cu cele ale planificării economice” (Pasquinelli 2023, p. 249), formulare prin care se confirmă că infrastructura cibernetică a planificării există deja la scară planetară în interiorul corporațiilor capitaliste, urmând doar să fie smulsă din regimul de proprietate oligopolistă care îi configurează finalitatea.

Pe acest fundal articulat al genealogiei materialiste și al fezabilității politico-computaționale, formula politică pe care o propun ia forma unei cibernetici socialiste plural-tehnice pentru cosmotehnici compatibile, articulând trei nuanțări care decid sensul propunerii. Prima nuanță este caracterul prefigurativ, nu programatic, al propunerii, fiindcă formula presupune o ruptură istorică pe care eseul nu o teoretizează separat, configurând astfel un orizont diagnostic-prefigurativ care indică direcția fără a desfășura mecanismele tranziției. A doua nuanță este compatibilitatea ecologică ca limită materială a pluralismului cosmotehnic admisibil, în măsura în care o cosmotehnică extractivist-acumulaționistă care își extinde infrastructura material-energetică anulează prin chiar exercitarea ei condițiile de existență ale altor cosmotehnici, ceea ce face ca technodiversitatea autentică să excludă cosmotehnicile care suprimă prin propria lor logică operațională condițiile pluralității. A treia nuanță este pluralismul tehnic-infrastructural ca cerință ca infrastructura însăși să fie diversificată tehnic, prin arhitecturi computaționale multiple care să permită cosmotehnici diferite să opereze prin ea, în loc de o singură infrastructură publică standardizată care ar reproduce universalismul tehnologic sub regim juridic schimbat. Această formulă tripartită păstrează de la Cockshott și Cottrell insistența asupra socializării infrastructurii și răsturnarea argumentului Mises-Hayek, păstrează de la Hui pluralizarea cosmotehnică și fundamentarea ontologică prin Meillassoux, și refuză deopotrivă universalismul iluminist al primilor și ficțiunea filosofică a recosmicizării celui din urmă, articulând o sinteză critică în care fiecare poziție corectează limita celeilalte.

Trebuie să recunosc însă onest, înainte de a trage concluziile generale, că formula propusă lasă deschisă o problemă structurală pe care eseul nu o rezolvă. Trecerea de la regimul actual de proprietate oligopolistă a infrastructurii cibernetice la o cibernetică socialistă plural-tehnică presupune o ruptură geo-politică pe care formula însăși nu o teoretizează, fiindcă chestiunea agentului politic capabil să producă o asemenea ruptură este o problemă distinctă pe care nici Cockshott și Cottrell, nici Beer la Cybersyn, nici Pasquinelli sau Hui nu o adresează în mod sistematic. Cybersyn a presupus statul Allende deja constituit prin victorie electorală și a fost distrus tocmai fiindcă altă putere geo-politică nu a acceptat existența acestui cadru. Towards a New Socialism presupune un stat socialist deja existent. Phillips și Rozworski presupun o transformare politică deja produsă care preia infrastructurile Walmart și Amazon. Recunosc deci că poziția pe care o asum aici este prefigurativă în sens strict, indicând condițiile materiale care ar trebui îndeplinite pentru o emancipare cibernetică, dar lăsând deschisă problema producerii politice efective a acestor condiții. Această recunoaștere nu invalidează argumentul, ci îl plasează în registrul filosofic propriu unei critici diagnostic-prefigurative, în descendența gestului pe care Marx îl făcea explicit în Critica Programului de la Gotha prin distincția între faza superioară a comunismului și mecanismele tranziției la ea.

Argumentul desfășurat în aceste pagini se închide cu recunoașterea unor limite pe care nu le pot eluda fără a compromite onestitatea propunerii. Am insistat asupra caracterului prefigurativ-diagnostic al formulei pentru o cibernetică socialistă plural-tehnică, dar trebuie să adaug aici că această asumare lasă deschisă o problemă pe care eseul nu o adresează decât oblic, anume problema condițiilor concrete de tranziție de la regimul actual de proprietate oligopolistă a infrastructurii cibernetice către configurația pe care o propun. Cybersyn a apărut ca posibilitate practică pe fondul unei victorii electorale a Unității Populare în Chile din 1970 și a fost desființat de o lovitură de stat susținută imperial trei ani mai târziu, ceea ce înseamnă că însăși scurta sa existență presupunea condiții politice excepționale care au lipsit înainte și care au lipsit după. O analiză sistematică a condițiilor sub care o asemenea configurație ar putea reapărea astăzi la scara cerută de geo-politica infrastructurii cibernetice depășește cadrul acestui text și aparține unei alte sarcini intelectuale, pe care o las altora sau mie însumi în lucrări viitoare.

Necesitatea politică a socializării infrastructurii cibernetice apare însă cu o urgență tot mai mare pe fondul accelerării crizei climatice, fiindcă regimul actual de proprietate oligopolistă a infrastructurii reproduce și amplifică tocmai logica extractivistă care produce această criză, prin reactivarea de reactoare nucleare, prin construcția accelerată de data center-e și prin redirecționarea apei și energiei municipale către operațiuni de antrenare a modelelor frontier. Pluralizarea cosmotehnică pe care formula propusă o include nu este o chestiune de relativism cultural, ci o cerință strategică pentru orice proiect autentic de decolonizare epistemică, în măsura în care universalismul tehnologic prezent al monoculturii algoritmice constituie astăzi forma cea mai sofisticată a colonialismului epistemic, mai eficientă în efectele ei decât oricare dintre formele istorice anterioare ale dominației culturale. Dilema pe care o formulează titlul acestui text, între organologia negativă lyotardian-huiană și cibernetica socialistă, nu se decide la nivelul preferințelor filosofice ale autorilor implicați, ci la nivelul alegerii politice pe care momentul istoric prezent o impune asupra noastră, în condițiile materiale specifice ale acestui deceniu, în care infrastructura globală a inteligenței artificiale se cristalizează deja sub forma unui eye of the master planetar. Răspunsul la această dilemă rămâne, în sensul tare al termenului, deschis.

____________________

^[1] Argumentul lui Phillips și Rozworski din People’s Republic of Walmart (2019) merge mai departe arătând că planificarea cibernetică la scară planetară există deja în interiorul Walmart, Amazon și Google, ceea ce mută integral termenii dezbaterii de la fezabilitatea planificării la finalitatea ei politică.

Bibliografie

Bratton, Benjamin. 2016. The Stack: On Software and Sovereignty. Cambridge, MA: MIT Press.

Casilli, Antonio A. 2019. En attendant les robots: Enquête sur le travail du clic. Paris: Seuil.

Cockshott, W. Paul, și Allin F. Cottrell. 1993. Towards a New Socialism. Nottingham: Spokesman.

Hui, Yuk. 2019. Recursivity and Contingency. London: Rowman & Littlefield International.

Lyotard, Jean-François. 1988. L’Inhumain: Causeries sur le temps. Paris: Galilée.

Medina, Eden. 2011. Cybernetic Revolutionaries: Technology and Politics in Allende’s Chile. Cambridge, MA: MIT Press.

Meillassoux, Quentin. 2008. After Finitude: An Essay on the Necessity of Contingency. Translated by Ray Brassier. London: Continuum.

Morozov, Evgeny. 2023. „We Need a Nonmarket Modernist Project”. Interview by Andrey Shental. Jacobin, December 2023.

Parisi, Luciana. 2014. Automated Architecture: Speculative Reason in the Age of the Algorithm.

Parisi, Luciana. 2019. „Critical Computation: Digital Automata and General Artificial Thinking”. Theory, Culture & Society 0 (0): 1–33. https://doi.org/10.1177/0263276418818889.

Parisi, Luciana. 2022. „Recursive Philosophy and Negative Machines”. Critical Inquiry 48 (2): 313–333.

Pasquinelli, Matteo. 2023. The Eye of the Master: A Social History of Artificial Intelligence. London: Verso.

Pasquinelli, Matteo, și Vladan Joler. 2021. „The Nooscope Manifested: AI as Instrument of Knowledge Extractivism”. AI & Society 36: 1263–1280.

Phillips, Leigh, și Michał Rozworski. 2019. The People’s Republic of Walmart: How the World’s Biggest Corporations Are Laying the Foundation for Socialism. London: Verso.

Stiegler, Bernard. 2010. Ce qui fait que la vie vaut d’être vécue: De la pharmacologie. Paris: Flammarion.

[Vatra, nr. 5-6/2026, pp. 59-63]