[Tehnologii ale emancipării / reacțiunii]

Una din plăcerile mele de zi cu zi e să iau micul-dejun cu un serial în fața ochilor. Un obicei care îmi mănâncă tot mai mult timp, cu cât e serialul mai captivant. Și, în ultima vreme, am tot vizionat sezoanele din Star Trek – cel original din anii ʼ60.

Mă consider, defel, un procrastinator înrăit, dar adevărul e că din momentul în care mă trezesc deja încep „munca” – dacă poți să o numești așa – când încep să produc date pentru diversele aplicații și platforme digitale.

Când deschid telefonul să-mi verific mesajele de pe whatsapp, când scrolez postările de pe Facebook, un program, undeva, analizează în fundal cât de des deschid telefonul și aplicația, câte secunde mă opresc asupra unei postări, când mă plictisesc și când ezit. Muzica pe care o ascult când fac cafeaua, serialul pe care îl văd în fundal, chiar și conversațiile (pe care le cred) intime, toate sunt captate de microfonul telefonului printr-un acord pe care nici nu știam că l-am bifat la termeni și condiții.

Toate aceste mici momente ale vieții noastre sunt strânse, recoltate și prelucrate pentru antrenarea algoritmilor meniți să ne servească publicității croite special pe măsura noastră. Shoshana Zuboff notează transformarea asta în The Age of Surveillance Capitalism: Capitalismul industrial a transformat natura și munca într-o marfă. Acum, Capitalismul Supravegherii face același lucru cu experiența umană, transformând-o într-un set de date exploatabile economic. Comportamentul, atenția, emoțiile și deciziile noastre sunt acum noua materie primă.

În fiecare moment al vieții producem această resursă numită „date”, de cele mai multe ori fără să știm. Chiar și când dormim, ceasul inteligent produce date despre somnul și sănătatea noastră. Aș putea spune că nu există moment să nu produc profit unei companii. Productivitatea continuă, ca întruchipare a idealului de homo capitalisticus.

Nostalgia pentru un viitor care nu s-a mai întâmplat

Revin însă la Star Trek, care face parte din acest nou val al retro-nostalgiei care a cuprins întreaga piață de filme occidentale. În ultimii ani, cel mai mare succes comercial a fost înregistrat fie de refaceri ale unor filme cult, fie de continuări ale unor francize deja consacrate. Mark Fisher vedea în asta un simptom al capitalismului din acest stadiu târziu.

Pe de o parte, studiourile preferă înainte de toate un film cu câștiguri sigure – garantate de obicei prin remake-uri și francize. Amuzant cum în capitalism, inovația ajunge prea riscantă și, deci, indezirabilă – de ce să investești în ceva nou, curajos, când știi că încă un film Avengers îți va aduce un venit sigur?

Pe de altă parte, acest fenomen duce la acea lipsă de imaginație despre care avertiza Frederic Jameson: „E mai ușor să-ți imaginezi sfârșitul lumii decât sfârșitul capitalismului”. Și unde poți să observi asta mai bine decât în SF? Tot mai rar ne imaginăm lumi viitoare cu un alt sistem economic decât capitalismul.

Star Trek oferea viziunea unei lumi post-capitaliste, care a depășit penuria, iar energia oamenilor se îndreaptă către alte obiective decât îmbogățirea. Iar asta se întâmpla într-un serial din SUA capitalistă, nu mai vorbim de producțiile și cărțile din țările socialiste.

Dar dacă Star Trek reflecta viziunea optimistă a viitorului din anii ʼ60, atmosfera SF-urilor devine una tot mai sumbră în anii ʼ80. Creațiile artistice ale fiecărui deceniu sunt o oglindă a societății în care apar. De aceea, odată cu ascensiunea neoliberalismului, sub umbrele lui Thatcher și Reagan, arta ia și ea altă direcție.

Viziunile despre viitor se concretizează în noul val de Cyberpunk: lumi distopice unde tehnologia evoluează neîncetat, dar societatea regresează în ierarhii tot mai apăsătoare și dominația marilor corporații.

Dacă secolul XX a fost secolul progresului în termeni politici, începutul de secol XXI seamănă tot cu o împotmolire. În ciuda avansului tehnologic accelerat, cultura și politica pare că se lovesc de un plafon. Aceasta e ceea ce Mark Fisher numește în Ghosts of My Life drept anularea lentă a viitorului (the slow cancellation of the future).  O imagine reflectată atât în stagnarea culturală, care se întoarce obsesiv cu fața spre sine, cât și în cea politică, unde capitalismul este stația terminus, sfârșitul istoriei.

Când vorbim de Cyperbunk ne gândim probabil la filmul Blade Runner, adaptarea din 1982 a cărții Visează androizii oi electrice? a lui Philip K. Dick. O capodoperă vizuală ce vine ca un avertisment – acesta este viitorul care ne așteaptă dacă nu vom schimba prezentul.

Însă un film mult mai relevant la nivel personal a fost Highlander 2. Plasat într-un viitor în care stratul de ozon dispare accelerat, omenirea acoperă întregul cer al planetei cu o cupolă artificială ce blochează soarele. Controlat, desigur, de o corporație gigantică. În același stil cyberpunk regăsim aici modelul stagnării: tehnologic, omenirea refolosește mașinile și avioanele trecutului, cârpind la ele pentru a le ține în viață. Descoperim din primele minute că și politicul se află în aceeași stare când naratorul spune:

„Ne destrămăm. Regresăm. Mașini vechi. Avioane vechi. Vise vechi”

Atunci când am văzut filmul pentru prima dată, la 13 ani, ideea mi s-a părut absurdă. Atât de devreme și de adânc înrădăcinată ne este ideea că viitorul e echivalent cu progresul, mai ales pentru noi cei născuți în secolul XX. Această nevoie pentru ideea de progres, pentru ideea că în măruntaiele timpului se naște un viitor mai bun, este probabil și sursa pentru ceea ce Derrida și Fisher numesc hauntologie.

Neputând noi să mai producem viziuni radical diferite despre viitor, le căutăm atunci în trecut. Într-un fel, suntem și noi în același scenariu ca în Highlander 2: prinși sub o cupolă ideologică atotcuprinzătoare, ce ne rămâne de făcut decât să reciclăm viziunile politice din trecut și să tot cârpim la ele?

Anii în care sunt plasate acțiunile din cele două filme sună și mai ciudat pentru noi acum: Blade Runner în 2019, iar Highlander 2 în 2024. Distopiile SF plasează deseori acțiunile cu cel puțin câteva decenii în viitor. Ce te faci însă când ignori aceste avertismente și ajungi la destinația pe care trebuia să o eviți?

N-am reușit să livrăm mașinile zburătoare pe care ni le promitea cyberpunkul, dar ne-am descurcat „mult mai bine” pe direcția politică.

Stagnarea se observă de exemplu în felul în care stiluri precum cyberpunk, hippie, punk, hip-hop au fost golite de sensul politic și păstrate ca simple veșminte estetice cu scop pur comercial. Politicul a fost și el „depolitizat”, dacă vorbim de partea economică. Spațiul central al scenei e ocupat tot mai mult de figuri și partide „nici de stânga, nici de dreapta” – dar toate sunt de fapt de dreapta. Consensul asupra capitalismului ca formă ultimă de organizare este mai mare ca oricând. There is no alternative (nu există nicio alternativă), cum ar spune Thatcher.

Utopism la plic

Să ne întoarcem însă la viziuni despre viitor. Dincolo de diversele ecranizări, un alt loc spre care merită să ne îndreptăm atenția sunt diversele manifeste ale marilor corporații de tehnologie. În special cele concentrate în jurul inteligenței artificiale.

Ne uităm în primul rând la viziunile optimiste, dacă nu vrem să le numim chiar utopice. Mulți dintre directorii (CEO) așa-ziși vizionari ai companiilor de I.A. aruncă din când în când propunerea de Venitul de Bază Necondiționat (Universal Basic Income). Elon Musk, încă și mai ambițios, a propus chiar Venitul Universal Ridicat (Universal High Income), pentru a ajuta pe cei intrați în șomaj atunci când I.A. le va lua locurile de muncă.

Chiar și mai „vizionar” – acest buzzword din Silicon Valey – se dovedește însă Sam Altman, directorul OpenAI, compania care a lansat Chat GPT. Dincolo de niște simple indemnizații de stat, Altman anunța în 2024 că doar „câteva mii de zile” ne despart de „The Intelligence Age” – atunci când superinteligența ne va rezolva toate problemele. Schimbările climatice, medicina, economia, pentru toate inteligența artificială va găsi numaidecât soluții.

Cu o singură condiție: să hrănim I.A. cu toate datele și energia electrică pe care ne-o cere. E nevoie, spune Altman, chiar ca statul să-i asigure toată energia de care are nevoie – și nu e deloc puțină – și să-l ajute să construiască cât mai multe centre de date pentru putere de calcul. Totul, spune el, pentru a democratiza accesul la I.A. și a-l pune în mâinile cât mai multor oameni.

Să nu credem însă că Musk și Altman sunt primii moguli care vin cu astfel de promisiuni – dimpotrivă, ei se înscriu într-o lungă tradiție. Walt Disney avea Epcot, orașul ideal al viitorului. Henry Ford vorbea despre cum modelul liniei de asamblare va schimba civilizația. Toți marii capitaliști propovăduiau salvarea prin tehnologie, care ne va aduce prosperitate infinită și ne va rezolva toate problemele.

Noua generație, cu Musk și Altman, adoptă această modă a utopismului corporatist și dintr-o grandomanie personală, dar și pentru că „așa se cade”. La fel cum orice companie trebuie să aibă măcar de formă niște programe de CSR (responsabilitate socială), așa și marii CEO trebuie să aibă propria promisiune utopică. Orice sistem economic și politic trebuie să obțină consensul populației în vreun fel: dacă te simți un pic exploatat acum, stai fără grijă pentru că e doar temporar, viitorul va fi în mod cert unul prosper.

Utopia nu e doar o fantezie inofensivă. Ea contestă prezentul, sistemul și instituțiile politice dominante arătând că ordinea existentă nu e singura posibilă. Un alt fel de viitor ne e în continuare accesibil. Ceea ce naște riscul ca utopiile să contribuie la diverse mișcări contestatare. Nu e asta o problemă: așa cum capitalismul a reușit să recupereze diverse mișcări contestatare sociale și artistice, așa poate reuși și cu utopiile.

Doar că aceste promisiuni utopice despre viitor dau un sentiment bizar, de nepotrivire. În cel mai bun caz, le-am putea compara cu acele sate de cumpărături numite Designer Outlet – cum e Pandorf în Austria sau Noventa di Piave din Italia. Aceste outlet village, construite de la zero numai pentru magazine, imită arhitectura tradițională locală, combinând sentimentul de familiaritate cu cel de nostalgie pentru un trecut romanțat. Ce iese însă, este un kitsch à la Disneyland care încearcă să copieze, fără succes, originalul.

Cam așa ar putea fi văzute și promisiunile utopice ale „vizionarilor” capitaliști: încearcă să ne vândă speranța unui viitor mai bun ca și cum ar fi un produs. Viziunile utopice din trecut sunt originalul, „orașul vechi”. Utopismele vândute acum sunt Designer Outlet Village, copia kitsch.

Merită menționat în acest sens și Cybertruck-ul lui Musk. Tesla voia un model de mașină care să se diferențieze de restul. Să exprime prin design că ei reprezintă viitorul, un manifest al futurismului pe patru roți. Ce ironie însă, că Cybertruck-ul a copiat estetica futuristă a anilor ʼ80. Un exemplu de hauntologie involuntară – ne aflăm într-o pană de imaginație, așa că până și pentru mașini trebuie să reciclăm futurismele din trecut.

Spre deosebire de alte utopisme din trecutul omenirii, utopiile marilor capitaliști nu presupun o schimbare radicală a drumului actual. Pur și simplu continuăm pe drumul dereglementării până la statul minimal. Totul merge bine, nu e nevoie de revoluții. Mai departe, noțiunile de democrație sau justiție socială nici nu își mai au rostul în discuție, pentru că oricum tehnologia ne va aduce tuturor abundență. Vom fi bogați, deci fericiți. Amuzant cum toate escatologiile capitaliste se sfârșesc într-o îmbuibare hedonistă.

Dar poate o comparație bună pentru utopiile capitaliste decât acele outlet village ar fi seturile de film care recreează orașe. Hollywoodul e plin de astfel de replici după orășele western sau centre de orașe vechi din Europa. Plimbându-te prin mijlocul lor, te-ar încearca probabil acel sentiment straniu – în engleză îi zice eerie – că ceva e nelalocul lui. Decorul artificial trimite către un sentiment de familiaritate, dar simți că ceva e în neregulă. Clădirile, o imitație, nu sunt reale – doar niște fațade de carton, bine decorate, dar în spatele cărora nu se află nimic.

Poate așa putem înțelege mai bine promisiunile unui viitor mai bune din partea marilor moguli – niște fațade de carton, frumos decorate, dar care sună a gol. Iar în spatele lor se ascunde ceva încă și mai sinistru.

Costul ascuns al inteligenței artificiale

Departe de a democratiza informația, companiile de I.A. o monopolizează. Dacă rețelele sociale au accelerat declinul presei tradiționale, agenții I.A. (chatbots) lovesc în toate direcțiile. Ce vedem nu e o redistribuire a cunoștințelor, dimpotrivă: învățarea agenților I.A. a însemnat de fapt un furt intelectual uriaș, la o scară nemaivăzută. Accesul gratuit și temporar la agenți I.A. pune totodată o putere enormă în brațele unui număr restrâns de oameni.

Consumul de energie e o altă latură ascunsă. Agenții I.A. ne par a fi cu totul imateriali, însă aceștia au în spate un număr uriaș de centru de date energofage. Presa americană e plină de reportaje cu astfel de centre care captează toată apa dimprejur și provoacă pene de curent orășelelor din apropiere. „Cursa înarmării” cu I.A. va necesita o creștere exponențială a consumului de energie în următorii ani, considerațiile de mediu necântărind prea mult.

Un lucru mai puțin cunoscut este și modul în care se dezvoltă acești agenți I.A. Din nume, am fi tentați să credem că e un proces complet automatizat, un program pe care-l hrănești cu date, iar acesta le procesează și scuipă la loc fraze inteligente. Doar că în spate se află o cantitate imensă de muncă sisifică. ChatGPT, ca și alți agenți, a fost antrenat de oameni plătiți mizerabil în Kenya, puși să introducă și să corecteze agenții I.A. pe tot felul de sarcini repetitive.

La fel ca produsele noastre ieftine fabricate prin țări din lumea a treia, multe din site-urile și programele online necesită și ele o exploatare a forței de muncă ieftine. De pildă, pentru a menține fluxurile „curate” rețelele sociale angajează femei din India care să urmărească zilnic ore întregi de clipuri și imagini traumatizante. Exploatarea nu dispare, ci găsește noi canale și platforme prin care să se realizeze. În mod ironic, noi am fost mai norocoși să facem doar o muncă neplătită: să selectăm semafoare și mașini din acele imagini CAPTCHA, fără să știm că am antrenat ani de zile agenți I.A.

Nu în ultimul rând, nu trebuie uitat de efectele mentale pe termen lung. Mai multe studii confirmă ce bănuiam deja: folosirea agenților I.A. duce în timp la declin cognitiv și o scădere a creativității și gândirii critice.

Dacă ar fi să creăm un mit grecesc în jurul ei, inteligența artificială ar fi ca o imagine în oglindă pentru cutia Pandorei, un măr otrăvit din partea zeilor. I.A. ne promite îndeplinirea tuturor dorințelor, dar ea, de fapt, captează resurse uriașe de energie, fură locurile de muncă și consumă, în cele din urmă, chiar inteligența noastră, făcându-ne tot mai dependenți de ea. Prețul ascuns ajunge să fie mai mare decât ceea ce primim.

Dincolo de metafore colorate, realitatea este că I.A. duce supravegherea în masă la un cu totul alt nivel. Folosirea algoritmilor și datelor personale de pe rețelele sociale a fost doar o mostră din ce sunt capabile noile tehnologii.

Ubicuitatea camerelor de filmat sau obligația identificării cu buletinul când intrăm pe internet sunt doar ultimele măsuri dintr-o tendință tot mai dominantă. Supravegherea constantă devine noua normalitate. Ba chiar suntem încurajați să ne expunem noi înșine viețile personale, transparența totală devine noua normă, cum spune și Byung-Chul Han în Societatea Transparenței.

Puterea unui număr restrâns de companii devine mult mai mare, dar și mai subtilă. Dacă Foucault ne vorbea de societatea disciplinară, Deleuze anunța deja din 1990 trecerea la societatea de control. Supravegherea și disciplina nu mai are loc în spații închise, ci ne urmărește peste tot. Flexibilitatea e noul cuvânt de ordine.

Impresionant cum a prevăzut de pe atunci rolul central al telefoanelor inteligente – în cuvintele lui de atunci, o zgardă electronică – care ne vor urmări fiecare mișcare. Astfel, puterea nu ne mai modelează prin interdicții directe, ci printr-o manipulare mult mai subtilă. Controlul e mai difuz, dar și mai eficient.

Iluminismul Întunecat și Revoluția Reacționară

Dar tranziția către un nou tip de societate s-ar putea dovedi a fi mult mai violentă decât mijloacele sale subtile de manipulare. La fel ca futuriștii italieni de la începutul lui 1900, pionierii noului val proclamă distrugerea instituțiilor decadente al lumii vechi și construirea unei societăți radical diferite. Motorul schimbării, desigur, este tehnologia.

Iluminismul Întunecat este ideologia care prinde rădăcini tot mai adânci în centrele de putere politice și economice din SUA. O ideologie anti-democratică, anti-egalitară și explicit reacționară, care propune desfacerea efectelor „nefaste” ale iluminismului și întoarcerea la un ancien régime ultra-tehnologizat.

Închegată la sfârșitul anilor 2000 de Curtis Yarvin, Mișcarea Neo-Reacționară (NRx) – termen folosit, în mod discutabil, aproape interșanjabil pentru iluminismul întunecat – vede viteza avansului tehnologic drept incompatibilă cu democrația. Adevărata putere n-ar mai rezida nici în mâinile votanților, nici ale politicienilor, ci în mâinile Catedralei – o structură descentralizată a elitelor educate progresiste care promovează corectitudinea politică. Aici identifică Yarvin cauza pentru declinul occidentului.

Singura cale pentru a opri acest declin este întoarcerea la absolutism. Democrația trebuie abandonată, iar Neo-Monarhia instaurată. Un regim în care statul trebuie condus ca o companie – eficiență înainte de toate – iar la vârf Regele-CEO, care să aibă puteri absolutiste.

Trebuie precizat: Vârfurile politice americane nu adoptă în mod oficial iluminismul întunecat ca ideologie, Trump sau Vance nu o proclamă în mod direct. Dar poate fi văzut ca sămânța din care încolțesc viitoare ideologii dominante care să germineze totul împrejur. Iar Sillicon Valley e terenul cel mai fertil pentru acest nou soi de plante invazive. Așa cum mișcarea alt-right și-a croit drumul din cotloanele 4chan spre politica mare – cum bine o arată Angela Nagle în Kill All Normies – la fel par să acționeze și ideologiile reacționare.

Un exemplu este viziunea lui Yarvin pentru noile entități politice ale secolului XXI, rezumată în termenul de mozaic (patchwork). În locul statului ca proiect politic construit teoretic pe baze democratice, Yarvin explorează posibilitatea unei fragmentări a teritoriilor într-un soi de orașe-state împrăștiate, conduse fiecare ca o corporație proprie. Cetățenii devin simpli acționari ori consumatori, care pot alege să se mute dintr-un teritoriu într-altul.

Această fantezie libertariană nu e una nouă, așa cum demonstrează Quinn Slobodian în Crack-up Capitalism. Dar modelul a devenit mai popular în rândul elitelor economice și chiar politice. În speranța creării propriului Dubai sau Hong-Kong, diverse țări au încercat să aplice modelul – fără succes – la ele acasă. În Honduras, mai mulți investitori din Silicon Valley au convins guvernul să le cedeze o parte din teritoriu și suveranitate pentru propriul lor proiect: Próspera, o zonă specială condusă ca o corporație, liberă să-și decidă propriile legi. Opoziția populației nu a cântărit prea mult în fața deciziei.

Încă și mai demn de a fi menționat este Peter Thiel. Discursurile lui despre Antihrist sunt ele însele îndeajuns pentru a-l pune pe harta noastră. Pe scurt, legiunile antihristice – scepticii față de I.A. sau activiști ecologiști – vor să ne inducă teama de tehnologie pentru a opri progresul. Statele vor să reglementeze I.A. sau paradisurile fiscale pentru a menține omenirea în stagnare și pentru a astfel fi mai ușor controlată de un guvern global. E greu de trasat granița dintre metaforic și literal, însă viziunea lui Thiel se înscrie evident într-o direcție reacționară.

Peter Thiel nu este însă un marginal excentric. Miliardar, parte a elitei din Silicon Valley și fondator Palantir, Thiel poartă o influență semnificativă în administrația Trump – până la urmă, el se află în spatele ascensiunii politice a lui J.D. Vance. Tot Thiel vorbea admirativ despre Curtis Yarvin și scrierile lui într-un podcast din 2021, dovadă că ideile sale au ajuns și spre centrul puterii politice.

De altfel, probabil că viitorul trebuie descifrat nu în dorințele politicienilor și partidelor, ci în acțiunile companiilor – o distincție oricum tot mai dificil de realizat. Spre deosebire de promisiunile optimiste și oricum necredibile ale lui Musk și Altman, Palantir nu se sfiește să-și facă viziunea cunoscută.

Pe 18 aprilie 2026 Palantir postează pe X manifestul Republica Tehnologică în 22 de puncte. Abia aici se reflectă, limpede și fără tăgadă, adevărata ideologie reacționară a uneia dintre cele mai influente companii: militarism, rasism și anti-democrație.

Palantir cere în mod direct transformarea I.A. în noul echivalent al armei nucleare și serviciu militar obligatoriu. Pluralismul trebuie să dispară. La fel și critica presei la adresa liderilor politici. Mai multe apropouri sunt aruncate despre superioritatea civilizațională a occidentului și a etnicilor albi. Libertarianismul se strecoară și el printre rânduri. Și, desigur, cere ca Silicon Valley trebuie să aibă un rol central în politica națională.

Toate acestea, luate împreună, creează o imagine clară: Silicon Valley a luat deja în brațe libertarianismul reacționar și tehno-fascismul. Iluzia că avansul tehnologic vine automat la pachet cu progresul social se destramă. Realitatea ține să dovedească contrariul. Viitorul, în ochii companiilor din Silicon Valley, este unul al supravegherii constante și controlului total.

Ca o încheiere mai puțin negativistă

Asta nu înseamnă că viitorul va arăta așa. Nu trebuie să cădem în capcana determinismului.

Am mai trecut printr-un salt tehnologic și economic, odată cu ascensiunea capitalismului și industrializării. La fel și atunci, marii capitaliști au luat politicul sub controlul lor și au modelat societatea și statul după bunul lor plac.

Vechile instituții, comunitățile tradiționale și plasele de siguranță au fost distruse.

Progresul tehnologic a pornit nu ca o forță a eliberării, ci a opresiunii. Noi metode de exploatare, de neimaginat înainte, au devenit dominante. Nivelul de trai pentru majoritatea englezilor din sec. XVIII-XIX s-a prăbușit, în timp ce o mână de industriași și-au văzut averile crescând până la cer.

Dar avansul tehnologic și schimbările aduse de revoluția industrială au deschis noi căi de gândire și de organizare. Revoluțiile tehnologice au părut deseori ca arme ale reacțiunii pentru că au fost deținute de o mână de oameni. Dar tehnologia, inclusiv inteligența artificială, nu este inerent opresivă sau eliberatoare – e doar un instrument. Iar instrumentele nu rămân veșnic în aceleași mâini.

Avansurile tehnologice va schimba și lumea la rândul ei, iar noi ne vom adapta. Nu știm ce noi idei și metode de organizare vom dezvolta în viitor. Ca să încheiem pe un ton optimist, ne întoarcem la un citat al autoarei de S.F., Ursula Le Guin:

„Trăim în capitalism. Puterea sa pare inexorabilă. Dar la fel părea și dreptul divin al regilor. Orice de putere omenească poate fi înfruntată și schimbată de oameni”.

[Vatra, nr. 5-6/2026, pp. 63-67]