[Tehnologii ale emancipării / reacțiunii]

Andrew Feenberg oferă o distincție utilă între trei moduri de a ne raporta la tehnologie. Prima o vede ca pe un instrument neutru, a cărui utilizare depinde în întregime de scopurile noastre. A doua, în schimb, o înțelege, via Heidegger, ca operând esențialmente într-o logică a dominației. În fine, a treia perspectivă, pe care o adoptă și Feenberg, este una critică, respingând determinismul primelor două opțiuni: tehnologia reflectă soluțiile tehnice preferate într-un anumit context social, nicidecum o necesitate implacabilă. Chiar dacă, de regulă, încorporează interesele de putere ale ordinii existente, tehnologia poate la fel de bine să fie construită pentru a genera emancipare.¹ Sau, așa cum subliniază și alți autori, există o relație dialectică între tehnologie și societate, între posibilitățile înscrise în dispozitivele tehnice și cele ale interpretării lor socio-politice, o relație mereu predispusă la surprize și ambivalență: aceeași tehnologie poate fi, de pildă, înțeleasă ca instrument de dominație, sau, dimpotrivă, de emancipare.²

Cât privește fascismul, Christian Fuchs distinge între înțelegerea sa ca fenomen strict politic, care nu face decât să radicalizeze anumiți topoi naționaliști, și o perspectivă inspirată de Teoria critică și de observația lui Horkheimer: „cine nu e dispus să vorbească de capitalism ar trebui să tacă și în privința fascismului”. În acest din urmă sens, fascismul – pe care Fuchs îl înțelege, la nivel ideologic, ca fiind structurat în jurul liderului, al naționalismului, al diferenței dintre prieten și dușman și al unui patriarhat militant – nu poate fi conceptualizat adecvat în absența raportării sale la economia politică existentă.³ Să adăugăm aici și celebra observație a lui Walter Benjamin: fascismul este o revoluție conservatoare care mobilizează mijloace tehnologice și estetice revoluționare pentru a menține ierarhia socială existentă. Dacă lucrurile stau astfel, atunci e clar că a vorbi despre fascism înseamnă și a vorbi despre tehnologiile apărute și generalizate în capitalism.

Odată schițat orizontul teoretic în care ne plasăm, să clarificăm și miza acestui text: aceea de a compara succint, prin câteva observații punctuale, fascismul tradițional și cel contemporan în contextul relației lor cu tehnologia modernă. Asumpția noastră este că fascismul se articulează ideologic în interacțiune cu posibilitățile deschise de tehnologia modernă capitalistă; altfel spus, că există o relație dialectică între articularea mesajului fascist și tipul de tehnologie dominant într-un anumit context economic, fie că vorbim despre capitalismul de stat, în care apare fascismul clasic, fie despre capitalismul neoliberal, în care se articulează fascismul contemporan sau tehnofascismul.

Una dintre cele mai sofisticate analize ale fascismului în contextul capitalismului de stat le aparține lui Adorno și Horkheimer. Pe urmele lui Friedrich Pollock, care definește capitalismul de stat drept un sistem economic postliberal în care competiția este înlocuită de forme de monopol bazate pe fuziunea actorilor privați cu birocrația de stat, Adorno și Horkheimer extind, după cum se știe, analiza la nivelul suprastructurii ideologice cu ajutorul conceptului de „industrie culturală”. Printre altele, miza celor doi este de a surprinde impactul reificant al noilor tehnologii (radioul, televiziunea etc.) asupra reprezentărilor și practicilor sociale. Departe de a fi spațiul unei competiții reale, industria culturală devine întruparea tendinței capitaliste spre monopol, vizibilă în similaritatea și omogenitatea produselor sale culturale. În perioada exilului său american, Adorno este fascinat mai ales de impactul radioului, pe care îl analizează – după cum arată David Jenemann – nu doar din perspectiva producțiilor sale, ci și a distribuției și receptării acestora.⁴ El observă reflexul industriei culturale de a merge dincolo de emisiunile radiofonice, cuantificând constant reacția ascultătorilor prin intermediul sondajelor, practică pe care tehnologia online contemporană a încorporat-o prin like-urile și dislike-urile sale. Adorno și Horkheimer observă, în același timp, un contrast evident între vechile și noile tehnologii: dacă telefonul, produs al perioadei liberale a capitalismului, presupunea încă opțiunea individuală de a vorbi cu cineva, radioul devine un instrument al masificării specifice capitalismului de stat. El transformă vocea radiofonică într-o prezență cvasi-permanentă în spațiul privat, o voce în același timp intimă și ubicuă, care cere – ca o parodie a vocii lui Dumnezeu – ascultare din partea publicului. Estomparea distanței dintre spațiul individual și lumea socială este vizibilă și în produsele cinematografice, majoritatea repetând plot-uri și tehnici de filmare care mizează pe efectul realist. Atracția filmelor hollywoodiene vine și din faptul că proiectează iluzia unui acces nemijlocit la lumea reală, în care distanța dintre realitate și ficțiunea producției culturale pare dizolvată. Pentru Adorno și Horkheimer, tehnologii precum radioul și televiziunea reflectă, așadar, o industrie culturală interesată nu doar de maximizarea profitului, ci și de extinderea controlului social. Departe de a fi un accident, caracterul stereotip și efectul realist al produselor sale subminează în mod voit capacitatea reflexivă a publicului, pentru a-l face să accepte necondiționat realitatea socială existentă.

Fascismul nu face decât să radicalizeze aceste tendințe ale capitalismului de stat. Adorno și Horkheimer resping, așadar, analizele care văd în fascism o reacție a universului mitologic împotriva iluminismului raționalist, o regresie nemijlocită în inconștient. Dimpotrivă, fascismul utilizează toate trucurile industriei culturale, manipulând conștient dispoziții psihologice inconștiente prin repetarea unor mesaje menite să genereze acceptarea caracterului implacabil al ordinii fasciste. Liderii fasciști nu sunt figuri mitice, amenințătoare, ci personaje ridicole, pe modelul Dictatorului lui Chaplin. De aceea, ne spun Adorno și Horkheimer, Hitler poate gesticula precum un clovn, Mussolini poate falsa ca un tenor de provincie, iar Goebbels poate vorbi ca un comis-voiajor evreu.⁵ În loc să fie un simplu accident, ridicolul ostentativ al liderului fascist reprezintă una dintre trăsăturile sale distinctive și o explicație parțială a succesului său: pe fondul unor interacțiuni sociale tot mai reificate și standardizate, excentricitatea fascistă ajunge să fie percepută ca o formă de autenticitate și spontaneitate. În același timp, utilizarea abilă și repetată a tehnologiei moderne permite fascismului să normalizeze și să respectabilizeze acest ridicol, Hitler transformându-se într-o prezență ubicuă în cel de-al Treilea Reich, fie prin filme de propagandă precum cele realizate de Leni Riefenstahl, fie prin radiouri a căror producție este subvenționată masiv de stat. În contrast cu caracterul greoi și mediat al unei tehnologii tradiționale precum presa scrisă, filmul și radioul se mulează perfect pe scopul regimului de a disemina la scară largă imaginea și/sau vocea liderului, pentru a crea iluzia unei relații nemijlocite cu poporul german.

Chiar dacă reflecțiile lui Adorno și Horkheimer rămân indispensabile pentru a înțelege legătura dintre fascism și tehnologiile industriei culturale din capitalismul secolului XX, ele au și o limită evidentă, ținând de proximitatea lor față de pesimismul analizelor lui Heidegger. Din formulările mai emfatice ale Dialecticii Luminilor am putea rămâne cu impresia că tehnologia modernă conduce aproape inexorabil la reificare, pasivitate și – doar că aici asemănarea cu Heidegger nu ne mai ajută – la fascism. Însă radioul și cinematograful pot fi utilizate la fel de bine în vederea criticii și emancipării sociale.

Al doilea punct de inflexiune în analiza fascismului este apariția capitalismului neoliberal. Chiar dacă ratează economia politică, Foucault surprinde un aspect important în înțelegerea neoliberalismului: controlul nu se mai exercită direct și ierarhic, prin monopolul explicit al structurilor de putere, ci ia forme mult mai flexibile și indirecte, după modelul competiției economice pe o piață liberă. Pentru a se impune la nivel social, neoliberalismul nu are nevoie de reglementări sau de cenzură directă, ci doar de controlul statistic al unei populații. Este suficientă modelarea probabilistică a spațiului de interacțiune dintre indivizi, aceștia sfârșind prin a participa voluntar la mobilizarea propriilor resurse pentru a se adapta presiunilor concurențiale ale pieței. Așa cum ne spune Foucault, statul însuși este gândit, din această perspectivă, ca un simplu agent economic angrenat în jocul competiției pe o piață liberă.⁶

Răspândirea globală a internetului corespunde, în bună măsură, cu impunerea sistemului neoliberal, care înțelege rapid că universul online este o sursă majoră atât de profit, cât și de control politic. Imaginea care condensează perfect toate aceste evoluții este întâlnirea din 4 septembrie 2025, când directorii celor mai importante companii din Silicon Valley – Sam Altman (OpenAI: ChatGPT), Tim Cook (Apple), Bill Gates (Microsoft), Safra Katz (Oracle), Sundar Pichai (Alphabet: Google, YouTube) și Mark Zuckerberg (Meta: Facebook, Instagram, WhatsApp) – se întâlnesc cu Donald Trump la Casa Albă și îl laudă pentru leadershipul și atitudinea sa pro-business, ce mizează pe dereglementarea mai accentuată a economiei digitale.⁷

După cum observă Christian Fuchs, există două trăsături principale care diferențiază noile medii digitale de cele tradiționale. În primul rând, capacitatea acestora de a genera „convergență”: în timp ce mediile clasice precum fotografia, radioul sau cinematografia operează după parametri tehnici distincți, computerul „lichefiază frontierele dintre mijloacele tradiționale de comunicare, dintre diverse forme de conținut media”.⁸ În al doilea rând, media digitală se distinge și prin „consumul productiv”: dacă în capitalismul secolelor XIX și XX munca și timpul liber erau oglindite în tehnologii distincte (tehnologiile automatizate ale procesului productiv, respectiv cele destinate divertismentului), odată cu internetul consumatorii de informație devin și producători ai acesteia. Mai putem adăuga însă și o a treia trăsătură, în care suprapunerea cu modelul guvernamentalității neoliberale teoretizate de Foucault devine și mai clară: caracterul algoritmic al tehnologiei digitale contemporane. Așa cum subliniază Rouvroy și Berns, acesta face posibil un nou cuplaj între tehnologie și putere, sub forma unei „guvernamentalități algoritmice”, în care indivizii sunt guvernați nu atât prin legi, judecăți cauzale sau norme morale, cât prin analiza datelor și algoritmi predictivi.⁹

În acest context, resurgența recentă a fascismului ajunge să fie asociată cu forme de „tehnofascism” (Kabakov, Coeckelbergh)¹⁰ sau „fascism digital” (Fuchs), care instrumentalizează abil posibilitățile deschise de tehnologiile digitale ale capitalismului neoliberal. În contrast cu reflecțiile lui Adorno și Horkheimer asupra unei industrii culturale care controlează modul în care produsele sale ajung la public, noile tehnologii online democratizează atât accesul la informație, cât și producția ei. Indivizii nu mai sunt constrânși să urmărească programe prestabilite la radio sau televiziune, ci pot alege singuri ce consumă. Nu e întâmplător, așadar, că mulți dintre actorii care favorizează procesul contemporan de fascizare și-au apropriat limbajul democrației și al libertății de alegere.¹¹ De pildă, Elon Musk a preluat Twitter invocând îngrijorări legate de restrângerea libertății de exprimare.

În același timp, am văzut că fascismul tradițional gravitează în jurul carismei și excentricităților unui lider autoritar, a cărui imagine trebuie distribuită controlat prin mediile tehnologice existente. Succesul politic recent al lui Trump poate fi explicat, în parte, și prin efectul de detabuizare al comportamentului său ostentativ, perceput de mulți ca o formă de autenticitate. Există însă și o diferență importantă: absența unei regii stricte în realizarea și diseminarea imaginii acestui lider. Pentru că tehnologiile online contemporane permit fiecărui consumator de informație să devină și producător al acesteia, ridicolul se democratizează. Fie că vorbim despre Trump însuși, care nu mai deleagă automat, precum în fascismul clasic, diseminarea propriei imagini experților în propagandă, intervenind singur, în miez de noapte, pe Truth Social pentru a posta imagini generate cu AI în care apare ca Isus, fie despre indivizi care produc conținut viral, întrecându-se în scenarii conspiraționiste. Explozia actuală a unor astfel de scenarii nu poate fi înțeleasă în absența empowerment-ului indus de tehnologia online. În locul realismului despre care vorbea Adorno, menit să-i facă pe oameni să accepte ordinea fascistă drept singura posibilă, asistăm astăzi la un tip de suprarealism de extremă dreapta, populat de cele mai bizare ficțiuni: de la QAnon (potrivit căruia Donald Trump luptă în secret împotriva unei conspirații pedofile a democraților americani – deși, după cazul Jeffrey Epstein, știm că lucrurile par să stea mai degrabă invers) sau mitul Agarthei (conform căruia Hitler trăiește într-o lume subterană utopică, construită de naziști cu ajutorul unei tehnologii extrem de avansate), până la „dacii liberi” de pe plan local, convinși că limba latină provine din geto-dacă ori că Vaticanul ascunde informații care ar demonstra că dacii sunt, de fapt, civilizatorii continentului european.

Caracterul rizomatic și descentralizat al procesului contemporan de fascizare este însă balansat de o tendință de selecție înscrisă în chiar natura algoritmică a tehnologiei online, favorizând, după cum știm, formarea de bule informaționale în care comunitățile online de extremă dreapta se reproduc în mare parte nestingherite. Odată ce a preluat Twitter, Elon Musk a mers chiar mai departe: a redus la minim moderarea conținutului pe platformă, mobilizând, în același timp, algoritmii pentru a favoriza toate acele informații cu conținut ideologic de dreapta sau de extremă dreapta.¹² Simultan, fascismul digital contemporan face posibilă și apariția unor forme de elitism online construite în jurul unor coduri culturale, simboluri și practici de recunoaștere reciprocă. Dacă fascismul clasic miza pe estetica uniformei, a salutului și a ritualului colectiv pentru a produce sentimentul apartenenței la o comunitate, mediul digital produce forme mult mai fluide și descentralizate de diferențiere. Comunitățile online ale extremei drepte funcționează adesea prin meme-uri, glume ironice sau referințe obscure, inteligibile doar pentru cei deja inițiați (de pildă, simboluri precum cifra „1488”, combinație între sloganul suprematist „14 words” și referința la „Heil Hitler”, H fiind a opta literă a alfabetului; sau Pepe the Frog, care dintr-un personaj apolitic devine un simbol al culturii online de extremă dreaptă).

Pentru a concluziona, fascismul contemporan nu e o simplă revenire a fascismului interbelic ori efectul automat al tehnologiei digitale. Mai degrabă, el apare la intersecția dintre transformările capitalismului neoliberal și noile infrastructuri tehnologice care reorganizează producția, circulația și legitimarea discursului politic. Dacă fascismul clasic se articula în jurul masificării și centralizării specifice industriei culturale, tehnofascismul contemporan tinde să opereze prin rețele descentralizate, algoritmi, participare online și comunități digitale. Asta explică, în același timp, deplasarea fascismului de la imaginea controlată a liderului carismatic spre cea a unui fenomen mult mai plural și ubicuu, în care posibilitatea diferențierii și afirmării de sine aparține nu doar liderului, ci și participanților online la mișcare. Istoric vorbind, unul dintre trucurile fascismului a fost proiecția inevitabilității sale. Dar nu ar trebui să ne lăsăm păcăliți: aceleași tehnologii care facilitează noile forme de fascizare pot, la fel de bine, deveni instrumente ale criticii, solidarității și emancipării sociale.

__________________________

¹ Vezi Andrew Feenberg, Questioning Technology, Routledge, London, New York, 1999.

² Vezi Christian Fuchs, „Digital Fascism and Digital Capitalism”, în Philosophy and Social Criticism, 2026, vol. 0, p. 20. 

³ Ibidem, p. 12.

⁴ David Jenemann, Adorno in America, University of Minnesota Press, 2007.

⁵ Max Horkheimer, Theodor W. Adorno, Dialectica Luminimlor, Polirom, Iași, 2012, p. 20. 

⁶ Vezi Michel Foucault, The Birth of Biopolitics. Lectures at the Collège de France, 1978-79, New York, Palgrave Macmillan, 2008.

⁷ Fuchs, op. cit., p. 29.

⁸ Ibidem, p. 16.

⁹ Antoinette Rouvroy, Thomas Berns, „Algorithmic governmentality and prospects of Emancipation. Disparateness as a precondition for individuation through relationships?”, în Réseaux, 2013/1, No 177.

¹⁰ Mark Coeckelbergh, „Technofascism: AI, Big Tech, and the new authoritarianism”, în AI & SOCIETY, 2025.

¹¹ Fuchs, op. cit., p. 25-26.

¹² Vezi, de pildă, https://www.youtube.com/watch?v=xq6M4kaEFBY&t=623s.

[Vatra, nr. 5-6/2026, pp. 67-69]