[Tehnologii ale emancipării / reacțiunii]

Recent, într-un text¹ care a circulat pe rețelele de socializare de la noi, se aducea în discuție relația problematică dintre amploarea luată de IA și muncitorii din breaslă care se simt amenințați de dezvoltarea tehnologică avansată. Vechea dezbatere privind apariția mașinii și înlocuirea proletarului pe de-o parte și progresul inimaginabil al omenirii, datorat tot ei, pe de alta, a început să devină din ce în ce mai prezentă în discursul public. Marea problemă a acestei dezbateri este că se menține în continuare în limita aceleiași contradicții: îndepărtarea corpurilor muncitoare (ca „deșeuri”) și îngroșarea rândurilor armatei industriale de rezervă vs. combaterea alienării proletariatului prin abolirea muncii ca trudă. Deși, scopul articolului amintit era să sublinieze că nu mașina este cea care duce la înlocuirea muncitorilor, ci șefii companiilor ca reprezentanți ai economiei capitaliste, și cât de necesară este organizarea în formațiuni sindicale, totuși el nu reușește să creeze o altă bază a discuției în afara opoziției menționate – există un rol progresist al mașinii, dar el este activat doar când mașina este privită ca un mijloc de producție care trebuie să treacă în mâna muncitorilor. De cele mai multe ori această narativă, care se opune narativei întreținute de clasa conducătoare (IA ne va lua slujbele și trebuie să acceptăm condițiile impuse de companii ca să ni le păstrăm) și care încearcă să combată transformarea mașinii în dispozitiv de disciplinare a muncii, ascunde de fapt rolul acesteia într-o economie a risipei și militarizării. În plus, unul din neajunsurile unei astfel de abordări, este că operează cu o categorie restrânsă de proletariat, folosită universal, dar care reprezintă în mare doar muncitorul occidental. Al doilea neajuns, în schimb, menține narativa progresistă în limitele discursului reformist (condiții mai bune de lucru, salarii mai mari), fără deschiderea către o perspectivă mai revoluționară. Iar ultimul, chiar și spectrele perspectivei așa-zis revoluționare se păstrează în continuare în limita contradicției menționate – preluarea mașinii de către muncitori va pune capăt alienării și va aboli truda.

Dilema privitoare la revoluția tehnico-științifică, așa cum este pusă mai sus, readuce în prim-plan o altă problematică strâns înrudită, mai exact cea a „progresului” care se bazează la rându-i pe o contradicție similară, clivajul dintre dezvoltarea tehnicii/perspectiva liberală vs. dezvoltarea omului/perspectiva morală și conservatoare. Ele se suprapun într-o oarecare măsură de vreme ce critica conservatoare a progresului își ia ca obiect dezumanizarea produsă de mașină și efectele ei asupra umanității noastre. Așadar, mașina nu va reuși niciodată să rezolve alienarea de vreme ce ea este sursa principală a acestei alienări – progresul este în sine dezumanizant, ni se zice. Ceea ce putem constata încă de la început este că perspectiva aceasta continuă aceeași narativă în care vina este atribuită mașinii și nu felului cum reprezentanții economiei capitaliste produc această mașină sau rolului pe care i-l atribuie. Ideea de progres este astfel denatură prin identificarea ei perfectă cu dezvoltarea tehnologică.

Într-un articol² publicat în 1970, în Lenin și știința contemporană, volum apărut cu prilejul aniversării a o sută de ani de la nașterea sa, Constantin Borgeanu notează:

Fondatorii marxismului nu și-au propus elaborarea unei teorii sistematice asupra progresului social. Procesul elaborării doctrinei marxiste, coincizând cu cel al degradării ideii de progres, al transformării ei într-o schemă dogmatică, speculativă menită adesea să celebreze ordinea existentă, Marx și Engels nu puteau decât să respingă o asemenea concepție asupra progresului care încerca să voaleze resoartele și contradicțiile progresului real. […] Critica făcută de Marx și Engels unei anumite concepții asupra progresului a făcut pe unii autori să considere că întreaga lor concepție respinge ideea de progres. O asemenea viziune este evident superficială. În realitate, concepția materialistă asupra istoriei, chiar dacă nu se poate defini exclusiv prin noțiunea de progres, cum consideră de pildă Jean Lacroix, constituie baza unei teorii științifice asupra progresului. Problema sensului istoriei a constituit o preocupare importantă pentru Marx și Engels.³

Progresul nu poate fi înțeles doar ca urmare a unei reacții împotriva unor „rânduieli existente”, căci exploatarea și antagonismele împiedică dezvoltarea socială și emanciparea omului, oricât de profundă ar fi o revoluție tehnică. Schimbarea reală ar trebui să fie rezultatul unei „transformări revoluționare socialiste”. Așadar, între progresul tehnologic și cel social există un clivaj pe care doar o revoluție socialistă îl poate rezolva.

Problema progresului nu poate fi așadar privită doar prin prisma unor legi obiective implacabile; ea nu poate fi dezlipită de relațiile sociale concrete, de acțiunile claselor, de impulsurile care determină aceste acțiuni, de năzuințele diverselor forțe sociale și chiar de iluziile lor.⁴

Dacă reprezentarea progresului tehnologic în sistemul capitalist este una liniară și cumulativă și reprezintă singura formă de progres legitimată, în realitate clivajul dintre tehnologic și emanciparea socială introduce o abatere a evoluției liniare, iar substanța acumulării se schimbă semnificativ – de la acumularea pozitivă a produselor tehnice avansate la acumularea negativă a produselor deșeu. Timpul liniar sau cronologic este înlocuit de un timp abstract, pe care Ali Kadri îl va echivala în cartea sa: The Accumulation of Waste. A Political Economy of Systemic Destruction⁵, cu timpul social. Timpul concret necesar producției și reproducerii este preluat de către Capital și transformat în timp social care va fi dat la schimb pe bani, devenind „tranzacționabil în raport cu o anumită valoare monetară”. În felul acesta, continuitatea dintre trecut și prezent este întreruptă, iar clasa muncitoare își pierde complet controlul asupra propriului timp, de vreme ce timpul de producție nu se află în posesia corpurilor muncitoare. Ea este scoasă în afara timpului cronologic și deposedată de timpul concret necesar producției și reproducerii sale.

Capitalul are nevoie de o armată industrială de rezervă și de o forță de muncă optimizată, care să ofere o cantitate mare de muncă concretă, prost plătită, pe perioade scurte de timp. El se află într-o luptă pentru timp. Timpul necesar reglementării reproducerii forței de muncă și timpul de angajare a muncii în producție reprezintă preocupări majore. Pentru a realiza acest lucru, trebuie să posede și să controleze nu doar trecutul, prin rescrierea amintirilor în propriul avantaj, ci trebuie, de asemenea, să fie capabil să posede și să distribuie viitorul timp de muncă socialmente necesar. Deoarece deține controlul deplin asupra muncii trecute și viitoare a societății, timpul nu mai reprezintă pentru capital un timp uniform, ireversibil sau cronologic. Fiecare oră, minut și secundă, din trecut sau din viitor, se află sub controlul capitalului. Domnind fără opoziție, acesta selectează timp cronologic pentru a-l integra în propriul său timp social. El amanetează viitorul umanității prin remodelarea trecutului, a istoriei, simbolurilor și platformelor de putere ale clasei muncitoare, în funcție de propriile cicluri de rotație, de frecvența schimburilor sau, mai larg, de rata de acumulare.⁶

Prin urmare, această transformare reprezintă un important mecanism de control care, asemenea altor mecanisme similare, duce la creșterea exploatării corpurilor muncitoare și a naturii în general. Timpul social ajunge să oprime de fapt timpul concret, scurtându-l pentru a obține cât mai mult profit și, astfel, scurtând viețile oamenilor care rămân fără timp. Exploatarea capătă prin acest mecanism un sens particular, fiindcă tocmai aceste corpuri devin prin privarea de timp, în cele din urmă, un produs deșeu în procesul acumulării negative, iar mașina joacă aici un rol fundamental. Însăși distrugerea vieților umane devine astfel profitabilă, transformându-se într-o adevărată „industrie a depopulării”. Ali Kadri enumeră o parte din aceste industrii ale depopulării prin care este eliminat surplusul forței de muncă, ceea ce este neutilizabil: aprovizionarea inadecvată cu hrană, boli care scapă de sub control, austeritatea și războaiele. Eliminarea prematură a corpurilor muncitoare este transformată în marfă:

În marea fabrică a risipei, munca vie produce muncitori morți folosind muncă moartă. Și, la fel ca în cazul oricărei alte mărfi, cu cât mai mult din timpul de muncă socialmente necesar este convertit în plusmuncă, cu atât profiturile cresc. Deoarece forțele productive ale risipei se ciocnesc de raporturile de producție bazate pe risipă, contradicția se rezolvă prin autofagia societății.⁷

Acest proces face ca anumite spații să fie eliminate, îngustate prin acumularea de deșeuri, în vreme ce profitul să ajute la dezvoltarea altor spații introducând în același timp și o ruptură între corpurile muncitoare în funcție de spațiul în care sunt conținute. Astfel, se instaurează o diferență colosală între muncitorii din așa-numitul Nord Global și cei din Sudul Global. Orice bunăstare, creștere de salariu sau emancipare a muncitorilor din Nord are ca urmare o creștere a producției de corpuri moarte în Sud pentru a se menține rata de profit. Capitalul nu vinde o marfă ca obiect, ci vinde de fapt timpul de viață al unui corp muncitor, până la anularea completă a acelui corp transformat în deșeu. În forma sa evoluată (imperialismul), capitalismul își rezolvă în principal contradicțiile prin războaie de agresiune, iar oamenii ajung să își organizeze viețile în funcție de modificările ratelor de profit. Financiarizarea și direcția spre care se îndreaptă capitalismul zilelor noastre pare că ne deschide o nouă perioadă istorică, fără precedent sau legătură cu perioadele anterioare, însă această ruptură cu trecutul a timpului prezent este doar o iluzie creată tot de capital în procesul de acaparare a timpului în propriul beneficiu. Ea face parte dintr-o evoluție complexă la care dezvoltarea mașinii, odată cu revoluția industrială și cea tehnologică, a avut o contribuție esențială.

În acest sens, funcția industrializării în socialism a vrut să fie una radical diferită, de aceea și modul particular de înțelegere și raportare la ideea de progres de care am vorbit mai sus.

Asocierea progresului cu dezvoltarea industrială și apoi cu saltul tehnologic poate introduce o eroare în analiza lui atunci când nu se ține seama de rolul istoric al industrializării și legătura cu militarizarea.

În Scânteia, în 1944, Lucrețiu Pătrășcanu face o analiză⁸ a potențialului industrial al întreprinderilor de tip capitalist din România. El constată o creștere a acestui potențial după 1918 și o accentuare a acestei creșteri după 1932. Odată ce efectele războiului se fac simțite, pare că producția industrială, privită în totalitatea ei, înregistrează un regres, căci „stocurile de mărfuri produse de economia națională au scăzut, ceea ce înseamnă că puterea noastră de producție nu a sporit.”⁹ Cu toate acestea, au crescut în același timp „toate domeniile producției de război”¹⁰, ceea ce schimbă datele problemei, căci o astfel de creștere a dus la dezvoltarea sectorului capitalist:

Nu putem cuprinde statistic regresul astfel înregistrat, datele privind producția industrială fiind ținute secret. O altă latură însă a problemei voim s-o subliniem. Anume că din punctul de vedere care ne interesează – accentuarea sau slăbirea tendințelor capitaliste în economia industrială din România – faptul că tocmai în industria grea, în parte și în cea extractivă se înregistrează un progres în timpul războiului și pentru necesitățile războiului, nu face decât să întărească concluziile noastre. Căci se poate afirma cu certitudine că războiul nu numai că nu a însemnat un regres al sectorului capitalist în economia industrială, ci dimpotrivă a grăbit și intensificat dezvoltarea lui.¹¹

Progresul burghez și instalarea capitalismului a însemnat așadar creșterea unei economii a războiului, cu prăbușirea acelor ramuri ale industriei care ar fi participat la susținerea vieții. Fabrica este de la începuturile sale un loc de producere a deșeului și nu a bunăstării. Capitalismul nu duce la război. Războiul produce capitalismul ca spațiu concret de manifestare a lui într-un timp abstract. El nu mai permite niciunui alt spațiu să coexiste. Aceasta a fost în cele din urmă și una luptele duse de socialismul real care nu a reușit să își construiască un spațiu complet protejat de funcția distructivă a industrializării capitaliste, oricâte eforturi s-au depus pentru crearea unei imagini non-distructive și pacifiste a muncii în fabrică. Insuccesul nu s-a datorat în cele din urmă spațiilor socialiste propriu-zise, ci mai degrabă existenței capitalismului din afara lor și presiunii războinice exercitate de acesta, până la transformarea lor în simple lumi-deșeu.

Marea neajuns al acestor fabrici ale revoluției industriale, fabrici ale risipei, a fost că au produs un tip de proletar prin mecanismul permanent al secționării și divizării. În primul rând, intern, prin împărțirea muncii în productivă și neproductivă s-a eliminat din start posibilitatea întemeierii fabricii ca loc de producție a grijii și bunăstării, acestea fiind lăsate în afara ariei industriale. Apoi, extern, prin ignorarea Imperialismului și implicit a relației dintre proletarul occidental, din spațiile capitaliste dezvoltate (Nord), și cel din afară, din spațiile parazitate și treptat anihilate, transformate în deșeu (Sud). În această separare dintre lumea așa-zis „civilizată” și cea „sălbatică”, un factor important l-a reprezentat „regimul de frontieră”. Se uită adesea că revoluția industrială a venit odată cu intrarea în Secolul Națiunilor, când prinde contur conștiința națională și ia amploare ideologia naționalistă. De aceea, formarea imaginii proletariatului și cea a fabricii rămân profund legate de acest moment.

Mașina devine în acest context punctul de legătură care întreține toate aceste clivaje și frontiere.

Formele valorii înaltei tehnologii etichetate național – cum ar fi, de pildă, proveniența unei mașini superioare din Germania – au contribuit, de asemenea, la ideea superiorității rasiale a Nordului. Clasa muncitoare din Nord a devenit coproprietară a mașinilor nordice și/sau a fost considerată principalul creator de plusvaloare, pur și simplu pentru că productivitatea lor a fost aliniată nivelului salarial. Totuși, plusvaloarea nu este totuna cu productivitatea.¹²

Astfel, mașina aparține din start spațiului „civilizat” unde a fost produsă și livrată  sub mesajul promițător al salvării noastre de la sălbăticire, ignoranță și înapoiere prin accesul la o viață mai bună. Dar existența ei în acest spațiu se datorează tocmai dispariției spațiului „sălbatic” nu prin dezvoltarea, hrănirea și bunăstarea lui, ci prin anihilare și moarte. Din această perspectivă, a susține că progresul omenirii este datorat sistemului capitalist și că fără el nu ne-am fi putut ridica din barbarie rămâne o afirmație nu doar falsă, ci și fundament pentru o gândire rasistă. Apariția mașinii și revoluția tehnologică în capitalism nu au contribuit la progres și emancipare, ci la acumularea de deșeuri, la moartea omului și a naturii. Natura îmbolnăvită și corpurile degradate au reprezentat dintotdeauna materia primă a acestui proces de producție de tip capitalist. Mașina nu este doar un simplu obiect produs prin munca mai mult sau mai puțin remunerată a muncitorului, ci mai ales întruparea unor relații sociale și economice puternic cimentate de-a lungul istoriei. Ea nu ar putea exista fără un sistem care să cuantifice munca sub formă de valoare. Este o perpetuare a unei forme particulare de sclavie și a unor mecanisme de asuprire care duc în cele din urmă la autofagia sistemului prin distrugerea propriilor resurse.

Dispariția deja evidentă a speciilor, daunele aduse omului și naturii până acum, plus previziunile că planeta este condamnată, exclud orice noțiune de capital progresist. Deși riscul unei conflagrații nucleare este inclus în evaluarea sfârșitului lumii, pierderile sociale și ecologice deja suferite sunt dovezi suficiente ale perspectivei apocaliptice. Sub stăpânirea capitalului, în viitor va exista mai puțină natură sănătoasă cu care să se poată produce decât în prezent.¹³

Sub capitalism, puțin sau aproape nimic, niciun cotlon nu scapă din bătaia puștii capitalului. Resursele umane și de altă natură sunt consumate sau își așteaptă consumul ca într-o stare de hibernare socială până în acel moment. Deoarece masacrarea populațiilor native, sau alte activități similare de pauperizare ori de degradare a mediului, sunt forme ale capitalului, precum și activități de producție strâns integrate în relațiile sociale ale acestuia, el (capitalul) nu poate genera progres. Din cauza diferenței dintre potențialul tehnologiei (ceea ce s-ar putea face cu ea) și ceea ce se face efectiv cu ea (aplicarea sa reală), capitalismul se dovedește a fi cea mai retrogradă etapă din istoria omenirii. Deși, remodelarea vieții sociale sub dominația capitalului face necesar consumul naturii sociale, supraconsumul capitalului conduce sistemul spre implozie.¹⁴

Aceasta este contradicția majoră a capitalismului, mai ales în stadiul său actual, pe care trebuie să o rezolve dacă vrea să rămână sistemul de putere dominant. Salvarea, desigur, este așteptată tot de la mașină, de vreme ce ea este creația sa, un produs rezultat prin aproprierea și organizarea cunoașterii umane de-a lungul istoriei. Controlul producției de cunoaștere, mai ales din domeniul științific, a făcut ca saltul tehnologic din zilele noastre să invizibilizeze tot acest mecanism, descris mai sus, și să acapareze orice discurs critic, adaptându-l nevoilor sale. Pentru ca progresul din domeniul științific să fie instrumentalizat de către capital prin aplicarea lui în tehnologie, astfel încât să permită mașinii să anihileze natura socială¹⁵, este nevoie de o alienare permanentă a societății față de propria sa dezvoltarea științifică.

Pentru a înțelege mai limpede acest lucru, putem face un mic experiment – am cerut IA-ului să ne ofere informații despre cea de-a patra revoluție industrială, Industia 4.0, în comparație cu perspectivele viitoare, mai precis Industria 5.0. Ce am obținut:

Industria 4.0 reprezintă a Patra Revoluție Industrială, caracterizată prin digitalizarea completă a producției prin fuziunea dintre tehnologiile fizice, digitale și biologice. Conceptul a fost lansat oficial în Germania în anul 2011 ca o strategie de înaltă tehnologie pentru automatizarea fabricilor.

Cele 6 tehnologii pilon ale Industriei 4.0

• Inteligența Artificială (IA) și Machine Learning: Algoritmi care optimizează producția și prevăd defecțiunile utilajelor înainte ca ele să apară (mentenanță predictivă).
• Internetul Lucrurilor Industriale (IIoT): Senzori plasați pe echipamente care colectează și transmit date în timp real despre starea liniei de producție.
• Sistemele Cyber-Fizice (CPS): Integrarea algoritmilor de calcul cu activele fizice, permițând mașinăriilor să comunice direct între ele (M2M), fără intervenție umană.
• Gemeni Digitali (Digital Twins): Replici virtuale ale unei fabrici sau ale unui produs folosite pentru a simula și testa modificări fără a opri producția reală.
• Cloud Computing și Big Data: Infrastructura care stochează și analizează volumele uriașe de date generate de senzori pentru luarea deciziilor automate.
• Roboți Autonomi și Coboți: Roboți colaborativi care lucrează în siguranță alături de operatorii umani și se adaptează rapid la sarcini noi.

Cum funcționează o „Fabrică Inteligentă” (Smart Factory)

1. Senzorii de pe banda de montaj detectează o piesă defectă.
2. Sistemul central oprește automat brațul robotizat responsabil pentru eroare.
3. Inteligența Artificială comandă o piesă de schimb din depozitul automatizat și recalculează timpul de livrare.
4. Managerii primesc o alertă pe telefon cu problema deja rezolvată, totul în câteva secunde.

Impactul economic și social

• Hiper-personalizare: Fabricile pot produce bunuri unice adaptate fiecărui client (ex. mașini sau încălțăminte personalizate online) la costuri similare producției de masă.
• Eficiență energetică: Monitorizarea digitală reduce risipa de materie primă și optimizează consumul de curent electric.
• Piața muncii: Scade cererea pentru munci manuale repetitive și crește masiv nevoia de specialiști în analiză de date, securitate cibernetică și robotică.

Industria 5.0 reprezintă următoarea etapă de evoluție industrială, care completează și extinde conceptul de Industria 4.0. Dacă Industria 4.0 s-a concentrat pe automatizare, roboți și eficiență digitală, Industria 5.0 readuce omul în centrul procesului de producție, punând accent pe colaborarea strânsă dintre oameni și mașini inteligente.

Conceptul a fost definit oficial de Comisia Europeană pentru a transforma industria într-un motor de tranziție către o societate mai sustenabilă și mai echitabilă.

Cei trei piloni fundamentali ai Industriei 5.0

• Centrarea pe om (Human-Centricity): Tehnologia trebuie să servească interesele și nevoile lucrătorilor, nu invers. Accentul se mută de pe simpla productivitate pe siguranța muncii, bunăstarea angajaților, reconversia profesională și respectarea drepturilor fundamentale.
• Sustenabilitatea (Sustainability): Fabricile trebuie să își reducă amprenta de carbon și să adopte economia circulară. Aceasta implică reciclarea completă a materialelor, reducerea risipei de resurse și utilizarea exclusivă a energiei regenerabile.
• Reziliența (Resilience): Capacitatea industriilor de a rezista și de a se adapta rapid în fața unor crize majore. Exemplele includ pandemiile, colapsul lanțurilor globale de aprovizionare, atacurile cibernetice sau crizele geopolitice.

Schimbarea de paradigmă: Industria 4.0 vs. Industria 5.0 

Caracteristică	Industria 4.0	Industria 5.0
Obiectiv    principal	Optimizarea proceselor și    digitalizarea.	Bunăstarea socială și sustenabilitatea planetară.
Rolul tehnologiei	Înlocuirea muncii umane cu roboți autoguvernați.	Sprijinirea omului prin colaborare (om + robot).
Interacțiunea de bază	Mașină-către-Mașină (M2M) și sisteme Cyber-Fizice.	Oameni care lucrează cot la cot cu Coboți (roboți colaborativi).
Model economic	Maximizarea profitului și producție hipereficientă.	Economie circulară și valoare adăugată pentru societate.

Cum arată producția în era Industria 5.0

Un designer folosește Inteligența Artificială Generativă pentru a schița un produs medical personalizat. Un robot colaborativ (cobot) preia sarcinile fizice grele și repetitive de asamblare în fabrică. În același timp, meșteșugarul sau inginerul uman aduce gândirea critică, creativitatea și finisajul de calitate superioară pe care o mașină nu le poate replica. Întregul proces folosește exclusiv energie solară, iar deșeurile rezultate sunt complet reutilizate în fabrică.

Vedem că deodată progresul nu mai înseamnă maximizarea profitului și hipereficiența, ci valoarea adăugată pentru societate sau valoarea socială care cuantifică impactul asupra bunăstării oamenilor și a mediului. De asemenea, este practic înlăturată și critica ridicată de perspectiva conservatoare, omul mecanizat, omul mașină, prin reconsiderarea implicării active a factorului uman, „meșteșugarul sau inginerul uman”, mai precis dimensiunea creatoare a muncii și analiza critică a activității desfășurate de mașină. Dacă mașina ne era livrată până acum drept o creație umană care ne va ajuta să scăpăm de munca-trudă, deodată ea devine un produs care va funcționa tocmai printr-o muncă mai puțin alienantă. Dar cui aparține această muncă și timpul necesar desfășurării ei? Oare nu ajunge ea astfel să fie apropriată și integrată într-un sistem al muncii salariale specific muncii ca trudă? Nu ajunge să fie un mecanism prin care puținul timp concret rămas omului să fie și el luat în stăpânire de capital și transformat în timp social? Și cum se va dezvolta o astfel de industrie care urmărește să-și ascundă propriul deșeu?

Fabricile risipei viitoare își vor reutiliza resturile fără să mai fie interesate de profitul propriu-zis, căci scopul lor va fi altul – să devină locuri unde orice urmă a crimei și nedreptății este înlăturată, locuri care ajung să se hrănească din suferința și răul produs fără să mai fie posibilă nicio conștientizare și revoltă împotriva lui.

Dincolo de toate acestea, chestiunea principală pe care ne-o ridică această perspectivă asupra fabricii viitorului este că mimează grija față de spațiu, o fabrică a risipei care produce pentru a reconstrui spațiul anihilat la construcția ei. Anihilarea spațiului comun de către fabricile risipei din trecut și curățarea și remodelarea a ceea ce a mai rămas din el de către fabricile risipei din viitor reprezintă un parcurs istoric de care nu putem face abstracție. Nimeni nu mai este tras la răspundere pentru crima săvârșită, iar dreptatea și drumul spre un viitor just sunt anulate. Grija devine și ea doar o formă de generozitate și conduită morală, oferită de cei care dețin puterea, nicidecum o muncă recunoscută care să clădească noi relații sociale și de producție. Ea este în felul acesta complet depolitizată. Nu dispariția materialității lumii este răul cu care ne confruntăm în cele din urmă, ea nici nu este posibilă, în schimb este posibilă dispariția corpului proletar și a spațiului revoluționar. Mașina în sine nu este o formă de progres sau emancipare. Contradicția de care vorbeam la începutul articolului este una falsă și produce o imagine a mașinii care ne ține departe de înțelegerea corectă a impasului în care ne aflăm – imposibilitatea unității internaționale a tuturor corpurilor muncitoare și revoluționarea naturii sociale.

________________________

¹ Vezi: https://graceblakeley.substack.com/p/ai-isnt-taking-your-job-your-boss?utm

² Vezi Constantin Borgeanu, „Lenin și ideea de progres”, în Lenin și știința contemporană, Editura Științifică, București, 1970.

³ Ibid., p. 199-200.

⁴ Ibid., p. 217.

⁵ Ali Kadri, The Accumulation of Waste. A Political Economy of Systemic Destruction, Ed. Brill, Boston/Massachusetts, 2023.

⁶ Ibid., p. 148.

⁷ Ibid., pp. 41-42.

⁸ Lucrețiu Pătrășcanu, „Creșterea potențialului industrial în România”, în Scrieri, articole, cuvântări, 1944-1947, Ed. Politică, București, 1983, pp. 15-17.

⁹ Pătrășcanu, p. 17.

¹⁰ Idem.

¹¹ Idem.

¹² Kadri, p. 80.

¹³ Ibid., p.186.

¹⁴ Ibid., p. 209.

¹⁵ Vezi Kadri, op. cit.

[Vatra, nr. 5-6/2026, pp. 70-74]