[Tehnologii ale emancipării / reacțiunii]

În 1903, țarul Nikolai al II-lea al Rusiei călătorește de la Moscova la Sarov și îl deshumează pe Prohor Isidorovici Moșnin, canonizându-l drept Sfântul Serafim Sarovski. După instaurarea regimului sovietic, comisii speciale sunt trimise în 1920 la același mormânt, cu scopul de a destrăma iluzia incoruptibilității trupului și pentru a-l confisca, împreună cu întreaga avere a mănăstirii din Sarov. În 1992, terenul pe care se află mormântul liderului NKVD Lavrenti Beria, principalul responsabil al proiectului atomic al URSS, este înapoiat Bisericii Ortodoxe Ruse și redevine pământ consacrat al Bisericii Sfântului Serafim de Sarov.

Întrebarea cu privire la ortodoxia nucleară, indiferent de gradul de credibilitate acordat acestei doctrine, nu mai poate fi redusă la mici ironii precum cea de mai sus și nici la insistența asupra unor coincidențe „miraculoase” care ar reuni credința ortodoxă și arma nucleară rusă. Punctele de întâlnire dintre cele două necesită o perspectivă nouă, mai ales în contextul actualelor planuri de modernizare tehnologică ale Rosatom și al procesului de „muzeificare” a orașului Sarov. La 80 de ani de la inițierea proiectului KB-11, se poate vorbi mult mai apăsat despre ceea ce progresul tehnologic „cere”: investiții externe, inclusiv către dezvoltarea orașului atomic rus și, simultan, susținerea și implicarea Bisericii Ortodoxe Ruse, prin venerarea unui „trecut autohton” și legitimarea rolului de katechon al „poporului rus”.

Deși unul dintre multiplele ZATO-uri (zone teritoriale cu acces restricționat) nucleare ale Rusiei, Sarov este locul în care se realizează în 1946 prima bombă nucleară sovietică, în mănăstirea construită deasupra lăcașului în care a stat în pustnicie Sfântul Serafim de Sarov. Yulii Khariton, la ordinele lui Beria, este nevoit să găsească un loc izolat și propice pentru testare, transformând mica localitate Sarov în Arzamas-16. Prin munca prizonierilor de gulag se ridică biroul de proiectare KB-11, devenit mai târziu „All-Russian Scientific Research Institute of Experimental Physics” (VNIIEF), astăzi parte din Rosatom. Plecând de la această „întâlnire” inițială (care, la început, nu a frapat, din moment ce regimul sovietic nu încuraja practica religioasă, fiind mai degrabă o dovadă a indiferenței sovieticilor față de importanța lăcașurilor de cult), relația dintre BOR și producția de arme nucleare este greu de supraestimat.

La început, comunitatea științifică din Arzamas-16 beneficiază de condiții privilegiate având în vedere situația economică generală a URSS. Conducerea sovietică dispunea doar de planuri incomplete ale bombei Fat Man, iar cercetătorii lucrau într-un ritm alert de inginerie inversă pentru a recupera decalajul tehnologic față de Los Alamos. Însă ce urmează această etapă productivă sunt acordurile de dezarmare dintre Statele Unite și Uniunea Sovietică, apoi perestroika. Ideea unui „altruism nuclear”, percepută ca venind din Occident, începe să fie privită de liderii sovietici ca o amenințare, aceasta cerând dezarmare într-o falsă speranță că odată cu finalizarea Războiului Rece, Rusia nu va mai avea adversari. În interiorul VNIIEF, comunitatea științifică se confruntă cu o realitate tot mai dificilă, prin lipsuri alimentare, izolare completă (specifică orașelor închise) și o presiune socială greu de ignorat. Specialiștii în domeniu sunt marginalizați atât pe plan intern, cât și internațional: în presa acelor vremuri, exista un aport constant de critici la adresa unor astfel de cercetări, iar Gorbaciov părea să le ignore complet invitațiile și scrisorile. Sub Boris Elțîn este înființat MINATOM, însă criza continuă, iar numeroși specialiști părăsesc domeniul. În acest context, Biserica Ortodoxă Rusă apare ca un sprijin simbolic și instituțional ideal pentru comunitatea nucleară rusă, după cum argumentează Adamsky.

Căci, pe acest fundal favorabil, Biserica Ortodoxă Rusă reușește să își cultive propria imagine ca sprijin firesc al comunităților nucleare, prin ideea unei „reveniri” organice la adevăratele valori după căderea URSS. Iar, având în vedere situația deosebit de instabilă a domeniului producției de arme nucleare, BOR devine un promotor al figurii „cercetătorului sfânt”, al acelui savant-ascet care, prin contribuția sa la dezvoltarea armei nucleare rusești și prin rezistența într-un mediu ostil, este văzut ca simbol al patriotismului. În cuvintele preotului Konstantin, pastor al forțelor aeriene (LRA): „Am fost la Arzamas-16 și am fost șocat de ceea ce am văzut: mulți specialiști nu și-au luat vacanțe timp de decenii și duc un stil de viață ascetic, îndeplinindu-și sarcina importantă de a ne apăra țara, lucrând nu pentru bani, ci pentru idei”.¹ Alte perspective atestă, în cadrul conferinței „Armele nucleare și siguranța națională a Rusiei”, că cercetătorul se află sub imperativul unei misiuni sfinte: „Autentica misiune a armelor nucleare este de a descuraja efortul satanic [occidental] de a civiliza Rusia” și de a fi un „obstacol în calea forțelor [occidentale] ale întunericului”. Prin urmare, „fiecare om de știință, tehnician și muncitor care participă la dezvoltarea, producția și protejarea armelor noastre nucleare, fiecare ofițer și soldat care operează scutul nostru nuclear, este un vitiaz² care păzește granițele puterii ortodoxe”.³

În fond, Adamsky interpretează infiltrarea Bisericii Ortodoxe Ruse prin prisma unei mișcări „de la firul ierbii”, insistând asupra caracterului organic al acestei apropieri⁴. Din perspectiva sa, BOR reușește să calmeze și să coaguleze comunitățile orașelor atomice pornind de la bază, avansând treptat spre conducere. Într-adevăr, numeroși cercetători și specialiști din domeniul nuclear păreau să simpatizeze noul sprijin oferit de BOR, însă a existat un val consistent de rezistență, determinat, în principiu, de trei factori: în primul rând, o parte a comandanților rămăsese nostalgică față de modelul motivațional al soldatului comunist și, fiind încă profund secularizată, nu părea receptivă la un alt sistem de valori care să îl înlocuiască; de asemenea, apropierea BOR de armată se realiza prin activitatea ofițerilor politici, ceea ce genera suspiciune și reticență în rândul corpului militar (comandanții încă percepeau ofițerii politici ca sinecuriști sau ca organe de monitorizare din partea Ministerului Apărării⁵); la nivel mai general, era greu de renunțat la amintirea țarului Nikolai al II-lea, considerat de militari un slab conducător, a cărui religiozitate excesivă opera în detrimentul armatei.

Desigur, mai ales la începuturi, Biserica Ortodoxă Rusă a preîntâmpinat multe dintre neajunsurile acestei categorii profesionale, care avea o mare nevoie de susținere în special pe plan național. Însă o stabilitate spirituală nu putea substitui fondurile alocate din partea statului. În cele din urmă, recunoaște și Adamsky, colaborarea dintre BOR și structurile militare nu a avut efectele dorite; ceea ce s-a concretizat a fost doar ajutorul voluntar al BOR către armată, fiind alocați preoți pentru colaborarea cu structurile militare. Cu siguranță, sunt notabile mărturiile conform cărora soldații se simțeau apropiați de noul cler, ele inspirând o anume apropiere „organică”, însă necesită să fie însoțite de mărturiile conform cărora, spre exemplu, majoritatea soldaților de pe front erau beneficiari ai fondurilor colectate de Biserică cu acest scop⁶.

Deoarece, da, au fost depuse eforturi considerabile din partea Patriarhului Alexei și a Mitropolitului Chiril pentru divizia nucleară a armatei. Încă de la înființarea structurii provizorii CIS Armed Forces (care urma să preia inclusiv controlul armelor nucleare după destrămarea URSS), Chiril era prezent alături de Gorbaciov și de președintele Kazahstanului, afirmând, în acel cadru, că Biserica se roagă în mod explicit pentru această categorie profesională; el insistă pe faptul că o eventuală greșeală din partea lor ar putea avea consecințe dintre cele mai devastatoare, dar și că sacrificiul și responsabilitatea unei astfel de munci sunt printre cele mai dure. Mai mult, în aceeași notă, Chiril susținea că Biserica Ortodoxă Rusă poate oferi soldaților motivație, recalibrare morală după schimbarea ordinii mondiale și destrămarea URSS, dar și că poate funcționa ca mijloc de prevenire a războiului civil. De asemenea, în 1995 este organizat un sinod în urma căruia se înființează un organ de coordonare a cooperării dintre BOR și forțele armate; aici sunt prioritizate alocările de preoți către forțele nucleare, aeriene și navale. În 1996 este redactat și primul catehism destinat special structurilor militare. Toate acestea devin greu de ignorat și, foarte probabil, copleșitoare pentru comunitatea științifică nucleară, mai ales pentru cercetătorii din Arzamas-16. Acest cumul de eforturi îl determină pe Serghei Shoigu (actual secretar al Consiliului de Securitate al lui Putin, fost ministru al apărării) să i se adreseze Mitropolitului Chiril asemenea unui „coleg de misiune”: Chiril are datoria de a „salva sufletele oamenilor”, iar corpul militar cea de a „salva vieți”⁷.

Oricât de pătrunse de ascetism ar fi fost comunitățile ZATO-urilor nucleare, ele nu puteau depinde în mod real doar de atenția pe care Biserica Ortodoxă Rusă o acorda misiunii lor de „apărare a întregului popor”. Chiar dacă miza BOR provenea din dorința unei reconectări profunde la aparatul de stat și a reintegrării într-un mecanism de putere din care fusese exclusă după 1917, simplul sprijin simbolic oferit creatorilor de arme nucleare prin binecuvântări sau viziuni salvatoare nu era suficient. Situația angajaților din aceste orașe era relativ ușor de descris și nu putea fi atribuită întocmai unei sărăciri spirituale. După cum amintește Eglė Rindzevičiūtė, în contextul anilor 1990, „reflectând asupra economiei în declin, un om de știință frustrat observa că singurul flux de venituri [pentru Sarov] era «apa sfințită» extrasă din râul Sarovka.”⁸

Prin urmare, indiferent cât de creștinizate deveniseră comunitățile orașelor nucleare sau cât de apropiate erau relațiile dintre conducerea forțelor armate și reprezentanții clerului, acestea rămâneau comunități profund izolate; înainte de toate, izolate financiar. În continuare, nu vom avea în vedere doar coerența internă a doctrinei oficiale a „ortodoxiei nucleare” sau evenimentele care au permis juxtapunerea celor doi termeni, ci și modul în care această doctrină s-a coagulat pe marginea unor tentative repetate de atragere de capital și de vizibilitate internațională.

Întorcându-ne la acea „întâlnire inițială”, odată cu înființarea biroului KB-11 în mănăstirea din Sarov, putem observa că, paralel cu formarea noilor legături religioase, începe și un proces de „muzeificare” a Arzamas-16, influențat în mare măsură de modelul Los Alamos, laboratorul de la care sovieticii „împrumută” mai mult decât planurile bombei Fat Man. Astfel, după disiparea entuziasmului inițial și reducerea fondurilor alocate comunității științifice odată ce obiectivul construirii primei bombe nucleare fusese atins, cercetătorii din Arzamas-16 traversează o perioadă dificilă. Ignorați de Gorbaciov și confruntați cu precaritatea economică, aceștia încearcă să își facă activitatea vizibilă prin realizarea de exponate și colaborări cu instituții muzeale (propriul muzeu al orașului este deschis abia în 1992, odată cu vizita lui Boris Elțîn). În perioada glasnostului, VNIIEF primește cu deschidere chiar și delegații din Los Alamos, pe fondul tendinței generale de dezarmare și al încercărilor de promovare a colaborării internaționale. Motivația era una foarte concretă: nevoia de fonduri și de vizibilitate. Nu acceptau doar sprijinul Bisericii Ortodoxe Ruse, ci aproape orice formă de ajutor (inclusiv colaborarea cu „satanicul Occident”). În plus, în anii 1990, comunitatea nucleară rusă beneficiază și de finanțare americană, acordată în schimbul încetării cooperării cu Iran în domeniul armelor nucleare.⁹

Apelând la terminologia Irinei Sandomirskaja, Eglė Rindzevičiūtė propune o nouă perspectivă în ceea ce privește orașul nuclear rusesc: răscolirea unui trecut religios vine ca pretext al capitalismului memorial. În ultima parte a anilor 1990, capitalismul memorial prinde contur odată cu redirecționarea unor fonduri semnificative către cultură și artă, fenomen observabil la nivel global. În actualul context, aceasta ar însemna că statul rus reușește să „reconfigureze straturile trecutului imperial, ortodox și sovietic” și să le „alinieze cu logica marketizării.”¹⁰ Astfel, nu este minimizat aportul Bisericii în dezvoltarea orașelor nucleare sau în cultivarea unei figuri eroice a specialistului care dezvoltă arme nucleare, el devine chiar esențial pentru a legitima un nou flux de investiții. Rindzevičiūtė observă că, tocmai din cauza statutului lor de orașe închise, aceste comunități nucleare nu reușeau să depășească o anumită barieră a legitimării publice, chiar și în condițiile acumulării de capital străin. În acest punct intervine poate cel mai clar rolul Bisericii Ortodoxe Ruse: dacă progresul tehnologic și supraviețuirea economică depindeau și de fondurile americane și europene, integrate în logica dezarmării și a cooperării, comunitatea științifică avea nevoie simultan și de o formă de legitimare națională. Aceasta era oferită de viziunea katehontică a ortodoxismului nuclear.

Prin urmare, discuția nu se poate opri doar la o „îndemânare” a BOR de a se apropia de comunitatea nucleară sau de o reluare naturală a legăturii dintre Biserică și puterile statului. Industria nucleară a avut nevoie de alte mecanisme pentru a subzista, la care a recurs cu mult înainte de reactivarea Bisericii, dar care le-a făcut propice intersecția odată cu schimbarea de regim. Pe aceeași linie de interpretare poate fi susținută și ideea că această doctrină neoficială a „ortodoxismului nuclear” funcționează, în fond, ca o componentă seculară, adaptată foarte bine agendei liderilor post-sovietici. Aceștia identificau existența unui gol ideologic capabil să legitimeze noile direcții politice și simbolice ale statului rus. În acest sens, este revelatoare scurta interacțiune dintre lingvistul Alexei Shmelev și prietenul său, scriitorul Pyotr Aleshkovsky, evocată de Ksenia Luchenko în volumul Paved with Good Intentions: la aflarea veștii că moaștele Sfântului Serafim de Sarov fuseseră regăsite, Aleshkovsky exclamă, „înseamnă că puterea sovietică s-a terminat”¹¹. Astfel este redat întocmai sensul mai larg al apropierii de Biserică (nu doar în cadrul comunităților științifice nucleare, ci la nivelul întregului aparat social și politic) ca expresie a unei dorințe de reconfigurare a puterilor în stat. În consolidarea unui dialog cu BOR se punea, înainte de toate, problema practicabilității¹². În final, presupusa legătură „organică” dintre comunitatea nucleară și cler lasă să transpară realitatea concretă cu care se confrunta Arzamas-16 „la firul ierbii”: presa vremii remarca apariția unui amalgam ideologic menit să consolideze relația dintre Biserică și stat, într-un context în care vechea elită științifică începea să fie înlocuită treptat de oameni de afaceri instalați în poziții de management. Pentru locuitorii din Sarov, transformarea devenea vizibilă nu doar prin prezența tot mai accentuată a clerului, ci și prin injecțiile de capital în spațiul (până atunci închis) al orașului atomic: „Totul este amestecat în Nizhny Novgorod: statul și biserica anterior-desființată, dogmele religioase și postulatele fizicii nucleare, pelerinii și locuitorii orașului închis Sarov, memoria lui Serafim de Sarov și moștenirea lui Andrei Saharov, preoți, agenți de securitate, jurnaliști…”.¹³

O asemenea descriere depășește simpla alăturare, aparent nefirească, dintre ortodoxie și tehnologia nucleară, iar acest lucru este demonstrat chiar de formele sale contemporane de articulare. Prezentarea oficială a orașului Sarov de pe site-ul VNIIEF sintetizează exemplar dinamica pe care am încercat să o evidențiem mai sus: „Imaginea actuală a orașului, tradițiile și obiceiurile sale au fost create de cei care au venit aici pentru a crea scutul nuclear al Patriei.” Sarov este, astfel, „unul dintre cele mai îndrăznețe proiecte tehnice ale secolului XX și unul dintre cele mai apreciate altare ortodoxe – locul de rugăciune al Sfântului Serafim de Sarov”. Mai mult chiar, Sarov este un oraș modern datorită faptului că este „orașul marelui destin”¹⁴.

Așadar, progresul tehnologic a reușit să consolideze multiple rupturi ideologice și să atragă resurse semnificative fără a compromite (la nivel discursiv) principiile creștine sau coerența unei anumite viziuni de stat. Proiectele armelor cu propulsie nucleară, tehnologiile hipersonice, armele nucleare spațiale¹⁵ sau procesele de îmbogățire a uraniului (prin urmare și portofoliul vast de investiții al Rosatom) există datorită integrării într-o piață globală, dar sunt susținute simultan și de nevoia Rusiei de a nu pierde în raport cu Statele Unite, mai ales în contextul dificultăților întâmpinate în planul ofensivelor „convenționale”. Totuși, aceste inovații coexistă cu o realitate locală care poate părea frapantă: Rosatom dezvoltă în interiorul propriilor structuri spații dedicate culturii și finanțează concursuri de modă sau de păpuși¹⁶ în același timp în care participă la restaurarea mănăstirilor din Sarov și Diveevo¹⁷. BOR organizează „cluburi ortodoxe militar-patriotice” pentru copii¹⁸.

Aceste realități nu pot fi explicate doar prin urmărirea declarațiilor sau a deciziilor Patriarhului Chiril, ale lui Yegor Kholmogorov¹⁹ sau ale lui Serghei Kirienko²⁰. La nivel ideologic se formează inevitabil goluri și puncte oarbe: lucrul de care ortodoxia nucleară nu mai poate da seama este, spre exemplu, un război împotriva Ucrainei – un conflict purtat împotriva unui spațiu prezentat, de către Putin însuși, drept parte constitutivă a aceluiași „popor rus”²¹.

_________________________

¹ Traducere și subl. proprie din Dmitry Dima Adamsky, Russian Nuclear Orthodoxy: Religion, Politics, Strategy, ed. Stanford University Press, Stanford, 2019, p. 95.

² Termenul desemnează în cultura slavă un războinic, cavaler sau erou epic. Deși Adamsky nu ține să menționeze, termenul putea trimite și la forțele speciale „Vityaz” ale Ministerului de Interne (MVD), active începând cu 1991. În contextul conferinței din 1996, utilizarea termenului putea fi și o aluzie la imaginarul militar deja existent.

³ Traducere și subl. proprie din Adamsky, op. cit., p. 75.

⁴ „Aceste legături de la firul ierbii, care variază și în cadrul armatei, au apărut mai puțin printr-un ordin de la conducere, cât mai degrabă ca o legătură naturală între comandanți și preoții locali. (…)” Trad.proprie din Adamsky, op. cit., p. 28.

⁵ Corpul de ofițeri politici venea ca înlocuitor al fostului cler militar, înființat la 1800, dar lichidat, mai târziu, de către sovietici. Activitatea principală a acestor ofițeri, în schimb, nu diferea cu mult de cea a clerului: ei asigurau alinierea fiecărui regiment la ideologia oficială și, contorizau, implicit, gradul general de motivație printre militari, nivelul de disciplină etc. În consecință, chiar și după schimbarea regimului, comandanții au rămas cu o impresie neschimbată: ofițerii politici erau „trântori buni de nimic, scandalagii periculoși și carieriști de profesie.” Adamsky, op. cit., p. 25. Patriarhul Chiril insistă, în 1994, să reintroducă clerul militar prin acorduri cu Ministrul Apărării Pavel Grachev.

⁶ Ibidem, p. 28, n. 55.

⁷ Ibidem, p. 22, n. 17.

⁸ Traducere prorpie din Eglė Rindzevičiūtė, The Politics of Nuclear Cultural Heritage in a Closed City: Layering the Past, în Urban History, 2025, p.8.

⁹ Ibidem, p. 6.

¹⁰ Traducere proprie din ibidem, pp. 14-15.

¹¹ Traducere proprie din secțiunile în limba engleză a volumului Paved With Good Intentions. The Russian Orthodox Church from Gorbachev to Putin, disponibile la https://www.straightforward.foundation/books/good-intentions.

¹² O altă declarație amintită de Luchenko aparține unui jurnalist relocat în Sarov, care susține că „stabilirea unui dialog cu Biserica a avut un aspect practic: de a oferi o justificare ideologică pentru activitatea centrului nuclear, care este important pentru țară.” Traducere proprie din Luchenko, op. cit., p. 12.

¹³ Traducere proprie din: https://rg.ru/2003/08/01/putinsarov.html.

¹⁴ Traducere și sublinieri proprii din https://vniief.ru/vniief/en/press-center/zato-sarov/.

¹⁵ Hans M. Kristensen, Matt Korda, Eliana Johns, Mackenzie Knight, Russian Nuclear Weapons, 2025, în Bulletin of the Atomic Scientists, pp. 208-237, doi: 10.1080/00963402.2025.2494386.

¹⁶ https://ngsarov.ru/index.php/ru/node/24871.

¹⁷ https://ngsarov.ru/index.php/ru/node/24873.

¹⁸ https://ru.ruwiki.ru/wiki/Храм_Ильи_Муромца_и_Святой_Варвары.

¹⁹ Yegor Kholmogorov este adesea menționat ca principal promotor al acestei doctrine. În cadrul unei conferințe desfășurate la Moscova, în 2005, el formulează explicit ideea unei „ortodoxii atomice”. La momentul respectiv, însă, poziționările sale încă erau văzute drept marginale.

²⁰ Serghei Kirienko, pe atunci reprezentant prezidențial pentru regiunea Volgăi, era apropiat de curentul filosofic al „metodologismului”, fondat de Georgy Shchedrovitsky. Fiul acestuia, implicat în Center for Strategic Research, se stabilește împreună cu Kirienko și alți colaboratori la Sarov, unde dezvoltă un think-tank orientat inclusiv spre integrarea orașului în noul imaginar politic al Rusiei post-sovietice. Kirienko este fostul director al Rosatom, fost prim-ministru și actual prim-adjunct al șefului Administrației Prezidențiale. De asemenea, este președintele „Consiliului de Administrație pentru Recondiționarea mănăstirilor din Sarov și Diveevo”.

²¹ http://en.kremlin.ru/events/president/news/66181. Mitul „poporului rus” mizează pe continuitatea spirituală dintre ruși, ucraineni și belaruși, considerați ramuri ale aceleiași civilizații ortodoxe născute odată cu creștinarea Rusiei kievene din 988.

[Vatra, nr. 5-6/2026, pp. 87-90]