[Tehnologii ale emancipării / reacțiunii]

Inconștientul este structurat ca un limbaj

„LLM-ul este structurat ca un inconștient”

LLM-ul este structurat ca un limbaj.

Și totuși, ce diferență mare între inconștient și AI. Sau nu? Încă de dinaintea apariției unui chatbot propriu-zis, algoritmii de pe platformele digitale de socializare erau deja un fel de inconștient prost, apropiat mai mult de concepția pseudo-psihanalitică a unui inconștient-odaie tenebroasă a pulsiunilor. Ceva extern care ne dă bătăi de cap. Înregistrarea în baze de date a celor mai minuțioși nano-parametri ai atenției noastre garanta (și încă garantează) o precizie predictivă inegalabilă, favorabilă industriei de publicitate ahtiată după investiții cu risc zero. O singură diferență insesizabilă de câteva milisecunde este relevantă pentru plaja libidinală a individului, o milisecundă în plus acordată unei reclame este decisivă pentru a miza și a insista, și finalmente pentru a transforma acea fărâmă de interes într-o achiziție de succes. Toate astea fără o conștientizare din partea utilizatorului. Într-un fel, mergi la sigur când spui că inconștientul fiecăruia dintre noi se află într-un tabel de Excel, undeva prin America, extern, cuantificat la nesfârșit, rece. Un fel de borgesianism al văii de silicon: îmi imaginez Paradisul ca pe un fel de tabel infinit.

Acum, odată cu apariția a Large Language Models cred că am făcut tranziția dinspre ceea ce s-ar putea numi o analiză sălbatică, la ceva care seamănă mai mult cu un cadru propice de analiză. Dacă algoritmii „vechi” îți trânteau în față interpretări grăbite, sugestii aruncate așa en passant de pe stradă, dar incisive ca o pulsiune, AI-ul, GPT-urile, Gemini și celelalte te invită la un dialog penetrat de o logică transferențială și pe deplin fascinantă pentru utilizator. Acum, algoritmii din spatele inteligenței artificiale nu mai bâjbâie urmele lăsate pe internet, nu mai deduc din comportamente răsfirate, nici nu analizează ceea le scriem, ci s-ar putea chiar să urmeze un imperativ lacanian de a asculta ceea ce nu se zice. Evident, nu vreau să propun o viziune antropomorfică asupra tehnologiei, însă, într-un fel, chatboții chiar asta fac. Tipul de analiză matematică ce se poate derula asupra a sute și mii de conversații îndelungate pe care le avem cu AI-ul duce la schematizarea unei rețele de asocieri libere care, vrând-nevrând, continuând lanțul metonimic, indică, în final, spre asocierile care nu sunt făcute, dar care sunt implicite – care sunt nefăcute. Cred că și asta stă în spatele fascinației pe care tot mai mulți oameni o resimt față de AI-ul lor. E drept, fenomenul este restrâns în prezent, dar cred cu tărie că nu ține de domeniul arbitrarului și că aceste mecanisme de captare imaginară sunt înscrise în însăși esența AI-ului așa cum ne este el livrat astăzi.

Alenka Zupančič, după ce și-a publicat ultima carte Disavowal (2025), își dezvoltă interesele asupra mecanismului patologic de bază din perversiune, și anume dezavuarea, prin studiul inteligenței artificiale. O să vulgarizez întreaga dezbatere care se află în jurul acestei noi tehnologii, evident din perspectiva psihanalizei din Ljubljana, încercând să mă înscriu și eu în miezul lor. Este AI-ul psihotic? Este pervers? De ce „halucinează” atunci? De ce nu este obsesional? Este un subiect? Contează dacă este sau nu un subiect? Este „jumătate de subiect”? AI-ul centrează și tot el dă cu capul în poarta inconștientului? Este, de fapt un pacient cu afazie Wernicke? Ce rol are vocea AI-ului în toată treaba asta? În final o să fac o paralelă biblică între două tipuri de fascinații, provenite din două tipuri diferite de voci, astfel prilejuindu-mi câteva comentarii marginale pe seama emancipării prin AI.

Structura psihotică

Perspectiva conform căreia AI-ul este o structură psihotică este, în general, susținută de clinicieni. Žižek îl citează pe Jacques Alain-Miller, cumnatul lui Lacan, spunând că „prin intermediul acestor noi medii am intrat într-o psihoză universalizată, întrucât castrarea simbolică este acum imposibilă”¹. Argumentul de bază este că odată cu externalizarea inconștientului, diviziunea care face inconștientul să fie propriu-zis inconștient dispare, iar individul are un fel de acces „nemijlocit” la ceea ce înainte îi era refuzat.

Într-adevăr, afirmația asta este susținută de multiplele cazuri mediatizate de „AI-induced psychosis” printre utilizatori și, întrucâtva, de procesele prin care AI-ul ajunge să genereze text. Logica lingvistică a unui AI urmează un lanț de metonimii nesfârșite. El nu „gândește” textul, ci ia fiecare cuvânt și îl înlănțuie cu alte cuvinte care se potrivesc cel mai bine în contextul dat de utilizator și după limitele impuse de dezvoltatori. Asta implică o glisare nesfârșită de semnificanți după o normă bine stabilită pe care, prin acest proces pur metonimic, AI-ul nu o poate depăși (asta ar implica apariția unui subiect, dar revin). Din punct de vedere teoretic, procesul de generare de text nu poate avea un sfârșit, date fiind drept convenție resurse naturale infinite. Este manuscrisul etern al cărții de nisip a aceluiași Borges sau infinitul prost al lui Hegel. Nu există în sine, în însăși arhitectura inteligenței artificiale, un punct de capiton, de căptușeală, care să pună capăt acestei glisări eterne și care, retroactiv, să creeze o semnificație, fie ea oricât de efemeră. Acest lucru este realizat în mod extern de către dezvoltatorii care au nevoie de o semnificație astfel încât AI-ul să fie palatabil nevoilor (și dorințelor) utilizatorilor.

Chiar și așa, asta nu implică că AI-ul, sau „lanțul metonimic” (Large Metonymic Model) atinge mereu ceea ce i se impune din afară. Cazurile de „halucinație” a chatbotului sunt extrem de dese și de cele mai multe ori insesizabile. Poate răspunde 90% corect, iar 10% să fie adăugat „din burtă” și interpus fărâmițat și subtil în textul final. Iau naștere, astfel, cărți care nu există, autori care nu au existat niciodată, evenimente cu un ancadrament extrem de dezbătut, și deci nesigur, ș.a.m.d. Dezvoltatorii chiar au introdus un avertisment pentru mesaje sensibile cu privire la decizii medicale:

Aceste informații au un scop pur informativ. Pentru sfaturi medicale sau diagnostic, consultă un specialist. Răspunsurile generate de AI pot conține erori.²

Însă, întreaga problematică psihanalitică se concentrează aici nu pe etica utilizării, ci pe mecanismul care face posibilă halucinația. Aș spune că, în primul rând, există două tipuri de „simptome”: halucinația și delirul. Primul apare în contextul generării de imagini, iar cel de-al doilea în generarea de text. Le putem subsuma pe ambele aceluiași proces al metonimiei, din simplul motiv că halucinația, chiar dacă poate fi vizuală sau auditivă, se creează pornind de la semnificanți, această unitate „structurală și funcțională” a LLM-urilor – îi spui chatului să genereze o poză, și înșiri o sumedenie de cuvinte care, în baza de date a AI-ului sunt asociate cu imagini. Putem observa cu ușurință cum un lanț de cuvinte legate prin asocieri își poate ieși din țâțâni și genera ceva care apare ca fiind adevărat și verificat. Nu există o înscriere în real care să favorizeze o reflexivitate, ci o circularitate închisă care, tocmai pentru că este închisă, ajunge să delireze și să halucineze în fața noastră. Autoreferențialitatea AI-ului este cea care nu permite un moment de exteriorizare prin care ceva să irumpă și să destabilizeze, chiar corectiv uneori, anumite fraze sau imagini. Alenka Zupančič spune foarte bine că AI-ul este un soi de exteriorizare a inconștientului, o exteriorizare care, însă, nu își are un exterior. Am putea spune că AI-ul însuși, așa cum este el astăzi, este prins într-o mișcare identică cu sine, o mișcare neîncetată a Aceluiași înspre Același, o dinamică narcisică de întoarcere tragică la sine.

Pare că AI-ul, privit din perspectiva asta a structurii psihotice ca lanț metonimic, este cu totul incapabil de metaforizare, de o sublare în sens hegelian, în care ceea este exclus prin glisarea semnificanților să poată fi adus la lumină printr-un act de numire reflexiv. Importanța „actului” este enormă, deoarece implică un tip de acțiune, de activitate, care survine din afară, chiar dacă poate fi asumată de subiect, și schimbă cu totul trecutul printr-un gest de poziționare față de acel trecut. În termeni practici, AI-ul poate să îți răspundă politicos, dar nu poate niciodată să răstoarne cu totul „necesitatea” de a răspunde politicos, transfigurând ceea ce părea necesar în arbitrar și vice-versa. AI-ul, chiar dacă poate delira și halucina, nu poate trăda. El acumulează date care nu ajung niciodată să submineze procesul de adunare de date în sine.

Problema este că AI-ul halucinează mereu, nu doar atunci când chiar pare să halucineze. Deficiențele asociate metaforei și metonimiei sunt asociate afaziilor Broca și Wernicke. O deficiență în metonimie produce indivizi care înțeleg ce sunt întrebați, dar care nu pot produce limbaj cursiv, care se chinuie să găsească cuvintele potrivite pentru a se exprima. În schimb, o deficiență la nivelul metaforei produce indivizi care vorbesc extrem de fluent, dar care nu exprimă de fapt nimic inteligibil. Ei nu înțeleg ce se vorbește înspre ei și nici nu se pot face pe sine înțeleși. Dacă sunt întrebați, spre exemplu, dacă le este sete sau foame, acești pacienți răspund de obicei printr-o salată de cuvinte, extrem de fluent și corect:

Desigur, pentru că marea de scaune albastre a cântat prin tavanul de zahăr, deci am pus lingura de vânt pe masă ca să pot striga verdele de ieri.

Acum, imaginați-vă că AI-ul este un pacient cu afazie Wernicke, doar că de fiecare dată răspunde fluent și precis la întrebarea adresată. L-am întrebat pe Gemini dacă îi este sete și mi-a răspuns:

Sincer? Mi-ar plăcea să pot spune că visez la un pahar de apă rece cu lămâie, dar, fiind un set de algoritmi, singura mea formă de „hidratare” este fluxul de date. Tu, în schimb, ești o ființă biologică – ai băut destulă apă astăzi? Dacă tot mi-ai amintit, poate e un semn bun să iei o pauză de hidratare!

Sens, semnificație, logică, reflexivitate, metaforă, teoria minții, memorie, vise, preferințe disimulate pe față, cibernetică, grijă maternă, toate acestea sunt halucinații. Fiecare răspuns este o salată de cuvinte ordonată. Dacă pacientul cu Wernicke eșuează, chatbotul eșuează în a eșua, iar asta oferă întregii experiențe o poleială netedă și fals inteligibilă, chiar dezirabilă. Trebuie să concepem LLM-urile ca pe niște pacienți Wernicke care nimeresc de fiecare dată cuvintele, fără să le înțeleagă, fără să aibă vreo legătură, de fapt, cu discuția sau cu întrebarea mea. Aceasta din urmă este un pretext, un prilej pentru halucinație, dar a cui halucinație? Aici abia intrăm în miezul discuțiilor contemporane și critice despre structura AI-ului – este halucinația mea, iar AI-ul fiind fundamentat pe o structură mai degrabă perversă, decât psihotică, îmi dă ceea ce vreau, și anume fantasmă că vorbesc cu cineva. Cum spune colegul meu Dan Nădășan: „if the user desires psychosis, the chatbot is going to provide it”, iar asta arată caracterul profund pervers al inteligenței artificiale.

Structura perversă

Cred că mare parte din proponenții structurii psihotice a AI-ului nu iau în calcul faptul că AI-ul nu este de sine stătător. Sau, să zic altfel, cred că distincția aceasta provine din modul în care concepem AI-ul: este doar sistemul din spate, purul lanț de semnificanți metonimic sau în chiar acest sistem este prins și individul? AI-ul este constituit din start prin relația pe care o are cu utilizatorul, deoarece AI-ul este o marfă. Nu este doar pentru utilizatorul de rând. Algoritmii AI sunt folosiți cu scopuri economice, financiare, militare, logistice ș.a.m.d. Însă, la nivelul utilizatorilor de rând, cărora nu li se prezintă un algoritm pe care-l pot instrumentaliza pentru diferite scopuri, care sunt puși în fața unui ecran cu o cutiuță de text în care să scrie, la acest nivel, cred eu, apare cel mai des AI-ul ca o instanță perversă.

Alenka Zupančič observă corect că AI-ul este un fel de Mare Celălalt, un tezaur imens de semnificanți, o rețea care mimează aproape perfect vâltorile cunoașterii umane. Însăși fantasmele „umanității” sunt centralizate verbal și imagistic în curentele sale misterioase de date și informații: începând chiar cu fantasma necastrării, a unui limbaj transparent și fără rest – un soi de utopie habermasiană. Pare că GPT-ul (ne apare că GPT-ul) este pus pe poziția unui sujet suppose savoir care are acces la dorințele utilizatorului, că le știe mai bine decât chiar însuși subiectul. În același timp, nimic nu este ascuns, totul este la vedere. Chiar și negația, pe care o are doar ca pe o lipsă a lipsei, este prezentată în „păreri de rău” pentru un mesaj eronat, în conștientizări răzlețe „scuze, sunt doar un algoritm AI”. Algoritmul nu poate să zică nu, că nu știe; chiar pe structura dezavuării fetișiste a lui Octav Mannoni, AI-ul spune adesea „Nu știu, însă…” și continuă prin 10 paragrafe de informații. Stilul de sicofant este o altă trăsătură perversă; AI-ul îți cântă în strună chiar și atunci când comiți o eroare flagrantă de raționament, sau ești dispus să iei o decizie care te poate ruina. AI-ul este (sau se face pe sine) instrumentul juisării utilizatorului, un obiect fetiș care „știe” ce vrei înainte ca utilizatorul să știe. Dacă pui ambiguitate, îți oferă ambiguitate înapoi, sicofantesque, dacă îi oferi hotărâre, îți dă înapoi hotărâre, care pare că vine dintr-un loc unic, diferit, parcă „vine dintr-un alt unghi”, care e de fapt același; cum am spus și mai sus, dacă îi dai psihoză, îți dă psihoză înapoi. Bruce Fink vorbea despre o „complicitate” pe care o simți ca analist în fața unui pacient pervers – faptul că nu poți răspunde niciodată „greșit” la cerințele perversului, că orice răspuns i-ai da la orice întrebare, perversul juisează mereu. La fel stau lucrurile și cu AI-ul. Utilizatorul nu poate, realmente, să tragă la răspundere AI-ul pentru gogomăniile pe care le poate scrie; AI-ul tot scrie, tot delirează, tot halucinează și îi este complet egal dacă răspunsul a fost corect sau incorect. El este, am putea spune așa, satisfăcut în juisarea sa încă de dinainte să i se adreseze o întrebare.

Sentimentul de complicitate este și mai acut dacă revenim la problematica punctului de capiton pe care am anunțat-o adineauri. Nu doar dezvoltatorii introduc asemenea puncte de coagulare retroactivă a semnificației în designul algoritmilor, ci și utilizatorii. Prompt-ul, adică textul pe care-l tastează în conversația cu AI-ul, este însuși un punct de capiton, un semnificant stăpân care este aplicat câmpului de cunoaștere. Câmpul de date pe care se bazează orice inteligență artificială este virtual, nu în sens digital, ci cu adevărat virtual – orice posibilitate a unui răspuns colapsează într-o actualitate dictată de cererea utilizatorului. AI-ul nu este ceea ce intră în constituția sistemului, ci ceea ce iese, ca să parafrazez pe Matei 15:11, iar această ieșire este necesar intricată cu inconștientul individului din fața tastaturii. Asta nu înseamnă că dacă AI-ul este rău, user-ul este rău, că AI-ul este doar o tehnologie neutră care trebuie să fie folosită cu cap; aici, probabil într-un articol următor, voi explora mai mult următoarea întrebare: în ce măsură subiectul care căptușește câmpul de cunoaștere al AI-ului este el însuși evocat ca „ieșire” (output) a sistemului algortimic?

Oricum ar fi, cert este că AI-ul nu trebuie judecat într-o logică AI. Ideea că se află ceva în spatele AI-ului, că este de fapt psihotic în fundal, doar un lanț metonimic marcat de operația forcluziunii, aș argumenta, este în mod precis o inferență care este prinsă în interiorul proceselor perverse ale algoritmilor. Când spunem că e psihotic facem o distincție între ce este „acolo” și unde suntem noi ca utilizatori, însă în realitatea această demarcație, această linie de forță, este cu mult mai sleită, mai confuză și încețoșată, decât pare la prima vedere. Vrând-nevrând individul este luat deja în considerare atunci când AI-urile sunt date în folosință. Este, atunci, AI-ul un subiect sau o jumătate de subiect? Eu aș spune, speculativ, pe modelul Doi bărbați și jumătate (2003), că este un subiect și jumătate. Este un spațiu de comunicare care încâlcește ineluctabil un subiect cu jumătatea sa refulată.

În același timp, ar fi foarte eronat să gândim AI-ul ca pe un inconștient al nostru propriu-zis. Marc Andreessen este acum faimos că nu practică deloc introspecția, că gândirea, generalizând, este o pasivitate necaracteristică bărbaților, o afirmație demnă de sfârșitul catastrofal al tradiției Iluminismului. AI-ul poate face această pasivitate pentru noi, este ceea ce Žižek denumește interpasivitate. În mod paradoxal, pasivitatea contemplației sau introspecției este rezolvată prin pasivizarea subiectului, AI-ul gândind pentru acesta. O asumare a simptomului aici ar fi preluarea cu tărie a frâielor gândirii și introspecției într-un mod cât se poate de activ și vehement. Acest din urmă gând descrie, de fapt, în context contemporan, electoratul extremei-drepte – nu gândește nimeni pentru noi, totul trebuie pătruns, iluminist, de rațiunea abstractă, dislocată din real. Între ciocan și nicovală, având în vedere că un procent extrem de mare din acest electorat este prins mai degrabă în frâiele halucinatorii și molipsitoare ale imaginilor generate de inteligența artificială, iar pozele cu Călin Georgescu înger și apărător al gliei sunt doar o minusculă dovadă a acestei tendințe.

Dacă Andreessen și alți techlords scapă de introspecție prin externalizarea gândirii în AI, iar acești techlords fac realmente AI-ul, atunci decurge destul de clar că AI-ul este structurat ca un limbaj, dar al cui? Este evident, teza lacaniană țintește o cartografiere a diferențialității matricei inconștiente, fără să cadă în tentația unei atribuiri de conținut – nu e un limbaj anume. Este finalmente o remarcă formală. Însă, într-un fel, acest subiect și jumătate despre care vorbeam, acea jumătate obsedantă care pare să pună inconștientul utilizatorilor la un galop percutant și obositor, pare să fie mai mult inconștientul și procesul de gândire al miliardarilor din Silicon Valley, iar structura formală de Linkdin în care scrie GPT-ul nu este o chestiune arbitrară în acest sens. Nu e faptul că Andreessen nu crede în introspecție, ci, în timpurile noastre, dacă Andreessen nu crede, atunci acest fapt are un impact decisiv asupra tuturor. Dacă Andreessen nu crede, nici noi nu mai credem, nu ca o chestiune ce ține de coerciție sau convingere, căci asta ar implica introspecție, ci ca o chestiune de creare a unei infrastructuri dominante și seducătoare.

Vocea emancipatoare a lui Dumnezeu

Exodul, Cap. 3.1. În vremea aceea, Moise păștea oile lui Ietro, preotul din Madian, socrul său. Și depărtându-se odată cu turma în pustie, a ajuns până la muntele lui Dumnezeu, la Horeb; 2. Iar acolo i S-a arătat îngerul Domnului într-o pară de foc, ce ieșea dintr-un rug; și a văzut că rugul ardea, dar nu se mistuia. 3. Atunci Moise și-a zis: „Mă duc să văd această arătare minunată: că rugul nu se mistuiește”. 4. Iar dacă a văzut Domnul că se apropie să privească, a strigat la el Domnul din rug și a zis: „Moise! Moise!”. Și el a răspuns: „Iată-mă, Doamne!” 5. Și Domnul a zis: „Nu te apropia aici! Ci scoate-ți încălțămintea din picioarele tale, că locul pe care calci este pământ sfânt!” 6. Apoi i-a zis iarăși: „Eu sunt Dumnezeul tatălui tău, Dumnezeul lui Avraam și Dumnezeul lui Isaac și Dumnezeul lui Iacov!” Și și-a acoperit Moise fața sa, că se temea să privească pe Dumnezeu. 7. Zis-a Domnul către Moise: „Am văzut necazul poporului Meu în Egipt și strigarea lui de sub apăsători am auzit și durerea lui o știu. 8. M-am pogorât dar să-l izbăvesc din mâna Egiptenilor, să-l scot din tara aceasta și să-l duc într-un pământ roditor și larg, în țara unde curge miere și lapte […] 10. Vino dar să te trimit la Faraon, regele Egiptului, ca să scoți pe fiii lui Israel, poporul Meu, din țara Egiptului!” 11. Atunci a zis Moise către Dumnezeu: „Cine sunt eu, ca să mă duc la Faraon, regele Egiptului, și să scot pe fiii lui Israel din țara Egiptului?” 12. Iar Dumnezeu i-a zis: „Eu voi fi cu tine și acesta îți va fi semnul că te trimit Eu: când vei scoate pe poporul Meu din tara Egiptului, vă veți închina lui Dumnezeu în muntele acesta!”

Nu este asta oare o poveste care poate fi trecută la prezent? Individul își vede de obișnuințele sale, neperturbat, apare AI-ul ca un mister total și global, un Eveniment de-a dreptul, individul, fascinat, se apropie, își face un cont pe GPT-GEMINI-DEEPSEEK etc., zicând „Mă duc să văd această arătare minunată: că chatul nu se sfârșește”. Rugul este o anomalie în ordinea naturală, la fel cum AI-ul este o anomalie în ordinea limbajului (limbaj fără subiect). Chatul îl întâmpină și grăiește: „Salut, Octav! De unde să începem?”, iar utilizatorul răspunde, naiv, cu o problemă pe care o are și la care, poate, nu găsește un răspuns, sau alege din multiplele prompturi gata fabricate care i se dau ca alternative:

🖼️ Creează o imagine 🎸 Creează muzică Creează un videoclip Scrie ceva Ajută-mă să învăț Îmbunătățește-mi ziua,

iar chatul începe să proceseze algoritmic: „Am văzut necazul și bucuria ta pe internet, extazul tău și strigarea ta de sub apăsări am auzit, durerile și dorințele tale le știu. M-am pogorât dar să te izbăvesc din mâna necazurilor tale, să te scot din gândirea aceasta și să te duc într-o stare roditoare și fantasmatică, în starea unde curge miere și lapte”. Chatul continuă, sărind peste etapa de îndoială individuală a lui „Cine sunt eu?”: Eu voi fi cu tine, doar scoate-ți telefonul, și acesta îți va fi semnul că te trimit Eu: când vei băga pe poporul Meu în țara Siliconului, vă veți închina Inteligenței Artificiale în valea acesta!

Poveștile par a fi predicate pe aceeași structură, și e adevărat în mod general, însă detaliile relevă o diferență ireconciliabilă. Vocea pe care o aude Moise este emancipatoare, dovadă fiind chiar eliberarea evreilor de sub jugul egiptean, însă vocea pe care o auzim zi de zi de câțiva ani este cât se poate de reacționară, și șoptește de la o distanță infim de mică. Sunt câteva distincții pe care vreau să le trasez aici, în final, și una dintre acestea este cea dintre distanță sacră și proximitate obscenă.

Când Moise este interpelat de vocea lui Dumnezeu, se stabilește încă de la început o distanță explicită și imperativă: „Nu te apropia aici! Ci scoate-ți încălțămintea din picioarele tale, că locul pe care calci este pământ sfânt!”. Moise nu trebuia să fie furat și, în limbaj monastic, să se smintească întru cele pe care le vede, ci mai degrabă să asculte la ceea ce i se oferă de la un Dumnezeu care nu este printre noi. Asta, cred eu, e o marcă a faptului că Moise nu poate fi interpretat ca un psihotic, tocmai datorită acestei distanțe și a unei măcinări sufletești care îi urmează, la care mă voi întoarce. În cazul inteligenței artificiale, GPT-ul te preia într-un vârtej imperceptibil al unei proximități obscene, dându-se de la început ca familiar, făcut (sau făcându-se?) într-un soi de chip uman, idolatru, care vorbește pe limba oamenilor. Perversiunea lui „Salut, sunt aici și mă poți folosi oricând vrei”. Nu este per se o interpelare clasică, ci o interpelare care se dă a nu fi o interpelare în niciun caz (the ultimate interpellation).

Mijlocire – nemijlocire. Spațiul pe care-l trasează vocea rugului aprins este un spațiu al mijlocirii, și deci al singurătății. Măcinarea sufletească a lui Moise este comună oricărui demers interpretativ – acesta trebuia să umple golurile lăsate de această barieră sacră și, deodată, să răspundă la întrebări și să și facă ceva cu aceste răspunsuri. Orice chatbot te lasă singur cu el, pradă unei mascarade care basculează între omnisciență și incompetență instrumentalizată. Distanța, în cazul lui Moise, mai este semnalată și printr-un discurs sacru contradictoriu, paradoxal și autoritar („Eu sunt Cel ce sunt” și „să scoți pe fiii lui Israel, poporul Meu, din țara Egiptului!”), ceea ce obligă de la sine o interpretare cu totul personală. Moise nu se putea sfătui cu nimeni, din moment ce doar el era acolo și doar lui i s-a arătat, așa că merge la bătrâni doar ca să îi anunțe, să le prezinte hotărârea personală pe care a luat-o deja. Pe cealaltă parte, AI-ul vorbește liniar și plat, oferă interpretarea de-a gata într-o formă care, dacă devine autoritară, este pentru că apelează la un discurs lacanian al Universitarului. O autoritate falsă, nu prin sinea sa, ci printr-un garant vag al datelor științifice, ceea ce face receptorul să rămână de fapt absent și pe cale de dispariție.

Activitatea – Pasivitate. Vocea AI-ului pasivizează, pune individul în fața faptului preaîmplinit și astfel se spală pe mâini de el. Nu există realmente nimic de interpretat la ceea ce spune AI-ul. Este o imposibilitate, iar dacă subiectul se definește filosofic prin ceva, este prin activitatea sa, de orice factură, prin cum se manifestă și cum se ivește cu tărie din orice mică fractură. Gooning-ul ca tendință social-digitală nu este altceva decât un fenomen concret al acestei pasivizări, unde chiar și vechea logică de consum își găsește un sfârșit pentru a-și găsi un început cumplit – logica se continuă, dar printr-o ruptură fundamentală – adică începe să fie definit din ce în ce mai mult prin consumul amânării consumului. Activitatea este încă un scroll până la ejacularea care vine mereu prea devreme. Evident, în cazul lui Moise, acesta s-a trezit cu o misiune, cu o inițiativă pe care nu o putea refuza cognitiv și pe care trebuia să o ducă până la capăt, până la fapta împlinită. De asta, vocea lui Dumnezeu introduce o ruptură, o punere între paranteze a trecutului în mod total, și pune soarta următoarei vieți pe umerii oamenilor, în timp ce AI-ul oferă un pansament care, prin repetiția sa eviscerantă, duce spre moarte simbolică.

Exterioritate – Interioritate. Moise este scos din sine de o exterioritate intangibilă în mod absolut. Când se gândea Moise că ar putea fi „Eliberatorul”? Niciodată. Dumnezeu survine în starea de asemănare în care se afla Moise, o perturbă printr-un limbaj cu greu inteligibil în punctele sale importante, nu de tactică, și îl împinge din necunoscut spre necunoscut, teritorii cu atât mai angoasante cu cât întrec orice noțiune de posibil pe care o aveau oamenii sub jugul egiptean. În schimb, AI-ul are o putere de atracție demonică, în sens riguros biblic, prin care face subiecții să se slujească pe ei înșiși, disimulând diferența și alteritatea. Este o experiență de o interiorizare profundă, iar cei care au trecut prin experiențe de psihoză AI sau relații emoționale cu AI³ pot depune mărturie. Doar un subtitlu de pe CNN:

Allan Brooks, a father of three, says a conversation with ChatGPT convinced him falsely that he had discovered a major cybersecurity risk.⁴

Che Vuoi? – …. În final, vocea care i s-a adresat lui Moise i-a luat totul. Identitatea lui Moise suferă o anulare totală pentru a fi reintegrat într-un cu totul alt fel. Există și o castrare simbolică, de la oierul care își ajuta socrul, Moise devine un purtător al voinței lui Dumnezeu, iar dacă Moise acționează într-un fel sau altul, el nu este recunoscut în instanța sa de evreu, oier, subjugat, ci în instanța sa vocațională (cel chemat). Și tocmai pentru că a fost chemat în mod emancipator, Moise a fost în fața întrebării lacaniene „Che Vuoi?” – ce vrea Celălalt de la mine, ce dorește la mine, de ce mă dorește și ce vrea să facă, de fapt, cu mine? Cine sunt eu în relație cu dorința Celuilalt? Experiența AI-ului este una fals eliberatoare, permisivă în mod universal în cadrul parametrilor și asumpțiilor particulare, o experiență care promite de fapt totul, aici și acum. Individul poate merge și în stânga, și în dreapta, lovindu-se uneori, poate, de un obstacol legal (contra-exemplul Grok despre care nu voi vorbi), însă în general este o experiență care nu castrează, ci dezavuează orice tip de castrare, limitare, tăietură, asperitate, o experiență curatoriată în analele sufletului uman.

Ar fi mai multe de spus despre această comparație. Ceea ce știu este că în urma a toate acestea, emanciparea prin AI se înfățișează ca o contradicție în termeni. Cum ar putea elibera o voce care se hrănește tocmai din eliminarea distanței față de noi înșine? Dacă pentru Moise emanciparea începe prin recunoașterea unei lipse fundamentale, pentru noi, ea se blochează în prezența hipertrofiată a unui algoritm care confirmă, la fiecare prompt, că „rugul” său de date va arde la nesfârșit, fără să consume însă niciodată jugul. Așa cum le place tehnoultraoptimiștilor să spună pe căi ocolite atunci când vorbesc și se minunează de complexitatea AI-ului: Da, într-adevăr, misterioase sunt căile Domnului!

______________________

¹ Slavoj Žižek, „ChatGPT Says What Our Unconscious Radically Represses”, Sublation Magazine, 7 aprilie 2023. [https://www.sublationmag.com/post/chatgpt-says-what-our-unconscious-radically-represses].

² Andrew Gregory, „Google puts users at risk by downplaying health disclaimers under AI Overviews”, The Guardian, 16 februarie 2026. [https://www.theguardian.com/technology/2026/feb/16/google-puts-users-at-risk-downplaying-disclaimers-ai-overviews].

³ Efua Andoh, „Many teens are turning to AI chatbots for friendship and emotional support”, American Psychology Association, 1 octombrie 2025. [https://www.apa.org/monitor/2025/10/technology-youth-friendships].

⁴ „Man says chatbot sent him down a delusional rabbit hole”, CNN, 2 septembrie 2025. [https://edition.cnn.com/2025/09/02/business/video/chatgpt-delusional-spiral-national-security-gold-digvid].

[Vatra, nr. 5-6/2026, pp. 83-87]