[Tehnologii ale emancipării / reacțiunii]

Începând cu sfârșitul anilor 2010, cercetările privind dinamica cererii și ofertei de energie indică o tendință îngrijorătoare: instalarea capacității de energie regenerabilă nu înlocuiește proporțional sursele pe bază de combustibili fosili. Studii de tip panel realizate pe țările OCDE „arată că e nevoie de o creștere medie de 1,9% a electricității din surse regenerabile variabile pentru a înlocui 1% din capacitatea de generare pe bază de combustibili fosili”¹. Chiar dacă proliferarea surselor de energie regenerabilă nu ar rămâne în urmă raportat la nevoile mondial-istorice impuse de schimbările climatice, dacă această tendință se menține, tot ar fi înșelător a vorbi despre o „tranziție energetică” în curs. Richard York și Shannon Bell au subliniat acest lucru în 2019, introducând sintagma „adiție energetică”² pentru a descrie mai precis evoluția mixului energetic. Cercetări recente, confirmă fenomenul și avertizează că „[î]n loc să accelereze eliminarea treptată a combustibililor fosili din sistemele energetice, proiectele solare și eoliene pot perpetua dominația industriei combustibililor fosili”³. Modul în care literatura socialistă se poziționează față de cercetarea științifică are implicații profunde atât asupra tacticilor folosite de mișcarea socialistă, cât și asupra orizontului mai larg pe care aceasta îl urmărește.

Faptul că literatura socialistă întâmpină literatura științifică cu o cacofonie de răspunsuri—contradictorii în implicațiile lor strategice – contribuie enorm la dezbinarea și dezorganizarea mișcării socialiste în raport cu criza ecologică și cu fiecare alt domeniu pe care aceasta îl afectează. Ceea ce reprezintă, până la urmă, întreaga conjunctură. O conjunctură din ce în ce mai apăsătoare, în care corpul social și baza materială necesară reproducerii sale sunt sfâșiate de războaie, violență politică, militarizarea statului, fenomene meteo extreme, ciume și spectrul șomajului în masă. Eșuând din a articula o direcție de scăpare, literatura eco-socialistă se anihilează pe sine, contribuind la o atmosferă de nihilism politic, putând doar să indică simptomele morbide care ne înconjoară, fără a permite noului să se nască.

Pentru a arăta cum anume se petrece ceva așa de dramatic, voi încerca să clasific tipurile de răspunsuri oferite de literatura socialistă. Categoriile s-ar putea să fie largi, iar clasificările în sine ar putea fi într-o oarecare măsură abuzive, pentru că mă interesează mai degrabă surprinderea polilor tendențiali ai discursului pentru a argumenta în favoarea unei noi direcții, nu întocmirea unei recenzii exhaustive a literaturii. Trebuie spus că, deși încadrarea este ad-hoc, nu este complet originală și, prin urmare, nici complet de aruncat și nedemnă de o rafinare ulterioară. Clasificări similare au fost propuse de Dylan Saba în Jewish Currents⁴, de Ståle Holgersen în Specter Journal⁵ și de Andreas Malm într-un interviu pentru Verso Books⁶.

Dezbaterea schițată în dosul unui caiet

Acestea fiind spuse, prima tendință majoră vine din partea celor pe care îi voi numi eco-modernişti de stânga. Principalii exponenți ai acestei viziuni sunt Matt Huber și Leigh Phillips, alături de voci precum cele ale lui Christian Parenti, Fred Stafford și, mai ales pe rețelele de socializare, Jason W. Moore. În ciuda faptului că nu sunt deosebit de prezenți în dialogul public din ultimii ani, Inventing the Future (2016) de Nick Srnicek și Alex Williams⁷ sau Fully Automated Luxury Communism (2019) al lui Aaron Bastani⁸ încă planează peste subiect – în special în spațiul românesc. De exemplu, în episodul 11 al podcastului Politică la minut, vorbind despre problema automatizării și a penuriei locurilor de muncă, Răzvan Petri susține o viziunea tehno-optimistă, invocând Inventing the Future^{9 10}.

Eco-modernişii de stânga reacționează foarte puternic la justificarea politicilor de austeritate sub pretenția politicilor de mediu¹¹, cât și la romantismul utopic al stângii anti-consumiste, care, în ochii lor, ia forma unui „snobism urâcios cu săracii și nimic mai mult”¹². Huber, Phillips et co nu neagă realitățile schimbărilor climatice, cum nu neagă nici nevoia de a acționa împotriva lor, dar sunt convinși că doar prin dezvoltarea tehnologică și prin creșterea capacității productive poate fi găsită o rezolvare la criză. Prin urmare, pentru eco-moderniştii de stânga, problema adiției energetice este mai degrabă o problemă politică decât una tehnică. Tehnologia este deja aici și ar putea fi folosită cu succes într-o economie socialistă planificată central, doar că paznicii PMC, mai multe chiar decât capitaliștii înșiși, stau în calea progresului.

Pe de altă parte, îi avem pe cei pe care îi voi numi adepți ai descreșterii ecologiei profunde, printre care număr figuri precum Jean-Baptiste Fressoz, Troy Vettese și Drew Pendergrass, Giorgos Kallis, Timothée Parrique și, din ce în ce mai mult, Kohei Saito. Viziunea lor este puternic susținută de cea mai cuprinzătoare și mai sobră analiză empirică a tranziției verzi, care oferă o bază solidă cererii lor de remodelare imediată a societății umane și de reevaluare a relației acesteia cu restul biosferei. Sunt foarte critici față de ideea de „creștere verde”, chiar înainte de confirmarea adiției energetice, văzând astfel de strategii ca fiind mult mai preocupate de continuarea creșterii și mult mai puțin interesate de înverzirea societății actuale. Aici, adepții descreșterii în general și cei din ecologia profundă în particular găsesc la IPCC sprijin prin furnizarea „cunoașterii a ceea ce trebuie făcut”, care poate fi pe cât de simplu precum „trecerea la energie regenerabilă, extinderea rezervațiilor naturale și limitarea consumului de carne”.¹³ Desigur, amploarea acestor schimbări necesare este ceea ce face ca acțiunea propriu-zisă să fie cam dificilă. Ritmul decarbonizării ar trebui să fie imediat, re-sălbăticirea ar trebui să cuprindă jumătate din suprafața Pământului, iar „mai puțină carne” ar trebui să fie citit ca, practic, deloc.¹⁴

Figurile cele mai radicale intelectual din această cohortă, precum Fressoz, pun capac chiar și peste ideea că ar fi putut exista vreodată o tranziție verde, contestând noțiunea că societatea industrială ar fi trecut vreodată prin vreun fel de tranziție energetică. Nu poate exista decât adiție energetică, pentru că nu a existat niciodată altceva decât adiție energetică. De aceea, pentru el, „[t]ranziția este ideologia capitalului în secolul XXI. Transformă răul în leac, industriile poluante în industriile verzi ale viitorului, iar inovația în colacul nostru de salvare”¹⁵. În cartea sa More and More and More, istoricul francez demonstrează cum, cel puțin de la apariția sistemului mercantilist, societatea umană nu a înlocuit niciodată o sursă de combustibil cu alta; în schimb, fiecare nouă sursă de energie descoperită doar a facilitat extracția materialelor anterioare, fie pe post combustibil, fie ca materiale auxiliare extragerii noului combustibil. Unul dintre cele mai convingătoare exemple pe care le oferă este cel al simbiozei dintre lemn și cărbune, care a durat de la începutul revoluției industriale până la începutul anilor 1900. Deși recunoaște că este foarte adevărat că în acea perioadă „furnalele ardeau cărbune și foarte puțini englezi își încălzeau casele cu lemn”¹⁶, cheresteaua a jucat în continuare un rol esențial în producția de energie, furnizând grinzile pentru galeriile miniere. A trata această utilizare a lemnului doar ca material de construcție, cum fac alți istorici ai perioadei, ar însemna a rata codrul din cauza copacilor, căci „fără cherestea cu care să sprijine minele, Anglia ar fi avut foarte puțin cărbune și, prin urmare, foarte puțin oțel și foarte puțin abur”¹⁷. Astfel de perspective istorice dau greutate îngrijorărilor potrivit cărora „proiectele de energie regenerabilă construite de industria petrolului și gazelor au potențialul să consolideze infrastructura combustibililor fosili, mai degrabă decât să rupă blocajul economiilor industriale față de sistemele energetice bazate pe fosili”¹⁸.

Deși această viziune înfruntă curajos și cu bogăție de detalii empiric realitatea că instalarea capacității de energie regenerabilă nu dislocă proporțional sursele alimentate cu combustibili fosili, ea dizolvă, de asemenea, granițele dintre istoria socială și cea naturală, abstractizând însăși contradicțiile interne ale societății umane care produc, în momente diferite, formațiuni sociale diferite. Aceasta este tocmai cea mai importantă intuiție la care au ajuns eco-modernişii de stânga, intuiție care poate fi rezumată prin următorul citat din Austerity Ecology de Leigh Phillips:

„Problema numărul unu cu modelul [capacității portante] este că în vasul Petri avem o societate fără clase! Nu există bacterii burgheze și proletare care să consume resurse în ritmuri radical diferite și care se schimbă dinamic. Are sens să vorbim despre rata medie de consum a bacteriilor, dar nu are absolut niciun sens să vorbim despre rata de consum a «occidentalului tipic», cu atât mai puțin a «omului mediu». […] Spre deosebire de alte organisme, care au instinct, dar nu și societate, noi ne putem modifica relațiile sociale, de fapt întreaga noastră economie politică, transformând complet modul în care folosim resursele planetei. Rata noastră de consum este maleabilă, depinzând în parte de ceva ce absolut că putem modifica: relațiile noastre de producție.”¹⁹

Altfel spus, ca răspuns la abstracțiunile contabile care elimină procesele mecanice și chimice reale ale producției de energie, adepții descreșterii ecologiei profunde adoptă o viziune ontologică asupra biosferei Pământului, din care încearcă să descentralizare nu doar ființa, dar și ființarea umană. Ei realizează această descentralizare prin îndepărtarea societății umane de propria sa totalitate delimitată istoric și prin transformarea ei într-un nod amorf descris în principal prin intensitatea consumului material. O asemenea reformulare este o reconstrucție necesară a argumentului, pentru că, la eco-modernişii de stânga, argumentul în sine nu iese niciodată dintr-un cadru jurnalistic în care autorii rareori dezvoltă ce înțeleg prin clasă, prin forțe de producție și prin relații de producție.

Acceptarea acestor categorii ca date și înțelese tocește chiar și cele mai ascuțite arme din arsenalul eco-moderniştilor de stânga. De exemplu, atunci când se apropie de constatarea că o mare parte din cercetarea empirică folosită pentru a arăta realitatea aparent inevitabilă a adiției energetice nu este înregistrarea nemediată a faptelor obiective, ci rezultatul reificării capitaliste. Un astfel de moment poate fi văzut în cartea lui Huber, Climate Change as Class War, atunci când discută problema producției de cunoaștere în universități, think-tank-uri și ONGuri de mediu:

„o altă definiție materială cheie a clasei profesional-manageriale este chiar separarea lor de mijloacele de producție – sau, mai exact, separarea lor de centralitatea producției industriale în modelarea vieților lor moderne, caracterizate prin aprovizionare privatizată.”²⁰

Doar că, în loc să funcționeze ca premisă pivot a unui argument despre natura producției capitaliste de cunoaștere, observația ajunge folosită doar ca o nouă dovadă pusă în sprijinul ideii că susținerea academică a „austerității ecologice” este un mijloc prin care muncitorii din domeniul cunoașterii își gestionează „vinovăția” profundă „cu privire la propria [lor] complicitate […] în societatea de consum”²¹. Ca urmare, validitatea argumentului eco-moderniştilor de stânga este umbrită de cât de puțină atenție acordă mecanismelor medierii dintre clase în sens istoric și clase așa cum apar ele pentru sociologie, dintre forțele de producție și tehnologie, dintre relațiile de producție și distribuția bogăției sociale sau luarea formală a deciziilor în interiorul societății burgheze. Fără a acorda atenție medierii dintre categorii, de exemplu, industrializarea se transformă într-un proces pur tehnic, iar reificarea într-unul pur psihologic.

Socialisme burgheze și cripto-utopice. Lumea transformată conform propriilor nevoi drept cea mai bună lume pentru toți

Deși marșează pe redeschiderea filonului socialismului utopic, adepții descreșterii ecologiei profunde se tem că viziunea lor va fi întâmpinată cu rezistență nu pentru că ar fi văzută ca impractică, ci pentru că este indezirabilă. În Half-Earth Socialism, Vettese și Pendergrass vorbesc adesea despre sacrificiu, oferind Periodo Especial al Cubei, de după căderea URSS, drept model pentru o „decarbonizare peste noapte” și „tranziție către o societate ecologică”²². Fressoz este la fel de dur atunci când afirmă că „[i]mperativul climatic nu cere o nouă tranziție energetică, ci ne obligă să efectuăm voluntar o enormă amputație energetică” (Fressoz 2024, loc. 7.24, emfaza mea).

Aici sunt de acord cu Huber când, recenzând More and More and More, scrie că „Fressoz chiar nu are niciun fel de politică”. Sau, mai degrabă, niciun interes pentru gândirea politică, ceea ce îi permite să ignore faptul că „[n]u va exista niciodată sprijin popular pentru o asemenea perspectivă încrâncenată a descreșterii”²³. Fressoz, și nu numai, pare că speră ca prin tăvălugul de date, istorii și anecdote să sugrume orice obligații politice și orice structuri ideologice ar avea cititorul, astfel încât odată ce parcurge ultima pagină a volumului, acesta să fie posedat numai de conștiința necesității științifice de a se deda unui trai monastic. O speranță într-adevăr utopică. Dar în ce măsură este Huber însuși deschis gândirii politice serioase? Dezinteresul eco-moderniştilor de stânga față de propriile categorii operative îi face să oglindească adepții descreșterii ecologiei profunde. Acest lucru este de-a dreptul evident atunci când se discută relația dintre națiunile din centrul imperial și cele din periferie. Astfel, pentru Huber, toate distincțiile concrete dintre un angajat american sindicalizat, un zilier român, un muncitor agricol indian și un locuitor din Gaza asediată se topesc, deoarece:

„înțelegerea inegalității în termeni de clasă traversează teritoriile naționale și recunoaște existența unei clase capitaliste integrate global și a unei clase muncitoare globale”.²⁴

Evident, miliarde de oameni nu se vor supune voluntar și spontan aceleiași sărăcii și privațiuni la care cubanezii au fost supuși la începutul anilor 1990 – sau la care sunt supuși în acest moment, de altfel. Dar la fel de evident este că nu va exista niciun sprijin popular pentru un socialism productivist care înlocuiește o ontologie miopă și sufocantă cu niște categorii sociologice abstracte, incapabile să articuleze mijloacele prin care relațiile de clasă se manifestă în concret. În cel mai bun caz, acest socialism nu va fi prea diferit de ceea ce societatea burgheză este deja dispusă să ofere.

Eco-modernişii de stânga văd, desigur, cum „capitalul, lăsat să acționeze după propriile dispoziții anarhice, va căuta pur și simplu acumularea și cele mai ieftine și mai profitabile forme de producție”²⁵. Însă, din nou și din nou, în timp ce se opun capitalului, eco-modernişii de stânga se găsesc într-o stranie tovărășie cu capitaliștii monopoliști împotriva contestatarilor populari. Leigh Phillips este iarăși paradigmatic prin modul în care disciplinează socialiștii sceptici față de tehnologie, când vorbește despre Monsanto și organismele modificate genetic:

„Este oare de neînchipuit pentru activiștii anti-OMG ca modificarea genetică să poată fi folosită pentru beneficiul public în loc de profit privat? Activiștii pot fi sinceri în opoziția lor față de nedreptatea socială, dar, cu toate acestea, ei cred că asemenea probleme apar din ceva inerent tehnologiei. Procedând astfel, plângerile lor nu vizează de fapt practicile de afaceri ale Monsanto sau chiar capitalismul, ci tehnologia și progresul în sine.”²⁶

Există cu siguranță activiști anti-OMG pentru care tehnologia însăși, și nu capitalismul, este problema, dar chiar și ei se prind de jumătatea din ecuația pe care eco-modernişii de stânga o tratează greșit. A fi critic față de tehnologie în sine este o formă de fetișism tehnologic, adică a nu vedea că tehnologia nu face decât să concretizeze relația socială capital. În același timp, a fi critic față de tehnologie în sine înseamnă cel puțin a fi sensibil la modurile în care anumite tehnologii întăresc și reproduc relația socială capital. Pot exista organisme modificate genetic care nu susțin circuitele acumulării de capital, însă e cel puțin straniu a apăra acest potențial prin solicitarea de a deplasa obiectul criticii dinspre culturile modificate genetic de Monsanto către practicile lor de afaceri, când printre practicile de afaceri ale Monsanto se numără tocmai dezvoltarea anumitor culturi modificate genetic.

Aceeași retorică este reluată iar și iar de Phillips, de Huber, de Parenti, de Stafford și de destui alții pentru a vorbi nu numai despre organisme modificate genetic, ci și despre reactoare nucleare²⁷ sau tehnologii din spectrul bioenergiei, capturării și stocării de carbon²⁸ sau chiar de geoinginerie modestă²⁹. Nu doar structura argumentului se repetă, ci și ciudățeniile sale prin prezentarea implicită a actualelor companii ca singuri posibili utilizatori ai acelor forțe de producție, socialiștilor rămânându-le doar să preia controlul, cândva, companiilor și să folosească tehnologiile mai bine. Ideea că există aplicări ale forțelor de producție în tehnologii care nu interesează firmele monopoliste nu prea apare în scrierile eco-moderniștilor de stânga. În măsura în care mai rămâne ceva de capul cercetării publice sau al unei comunități științifice internaționale relativ autonome de capital, tehnologiile nucleare și BECCS (bioenergie cu captare și stocare a carbonului) sunt printre cele mai strâns legate de interesele monopoliste și sunt concentrat în jurul unor anumite centre naționale. De exemplu, într-un raport recent, Agenția Internațională a Energiei recunoaște că:

„Istoric, proiectele CCUS [captare, utilizare și stocare de carbon] s-au bazat pe un model de afaceri susținut de EOR. Costurile de construcție și operare a instalațiilor CCUS au fost susținute de fluxurile de numerar generate de proiectul de petrol și gaze de bază sau de vânzările suplimentare rezultate din producția crescută de petrol. Pe scurt, proiectele timpurii au beneficiat de vânzarea unui articol tangibil – petrolul, în acest caz.”³⁰

Prin urmare, fără cercetare independentă de clasă în domeniul tehnologiilor pentru reducerea emisiilor și al altor practici relevante pentru tranziția verde, precum noi culturi și tehnici agricole sau inovații în tehnica materialelor de construcție, fără cel puțin o competiție capitalistă intensă în interiorul unui domeniu – care ar topi din secretele comerciale și ar permite difuzia rapidă a inovațiilor – a cere stângii să susțină necritic dezvoltarea „forțelor de producție” înseamnă a-i cere să se ralieze în spatele acelorași capitaliști care „caută pur și simplu acumularea și cele mai ieftine și mai profitabile forme de producție”. Dar ecomoderniștii de stânga au prea puține de zis despre cum capitaliștii risipesc potențialul forțelor de producție pe care le revoluționează și foarte multe de reproșat socialiștilor care nu cer și mai mult din ceea ce capitalul deja dă.

În recenzia lor din Jacobin la Abundance³¹, Huber, Phillips și Stafford îi critică desigur pe Ezra Klein și Derek Thompson pentru că n-au nimic de zis despre clasa muncitoare, dar mai mult îi apără în fața rafalelor de critici primite de la diferiți socialiști, găsindu-i pe cei doi autori într-un fel mai marxiști decât sunt mulți oameni de stânga. Departe de a vedea în succesul cărții un act de astroturfing din partea democraților centriști și al miliardarilor din San Francisco³², Huber et al se prefac că statutul de bestseller și atenția, pozitivă cât și negativă, care i-a fost oferită demonstrează dorința sinceră a publicului de a vedea statul pus la muncă pentru a clădi. Ca atare socialiștii ar trebui acum să preia inovația și să o poarte acolo unde nu-s în stare liberalii. Dar însăși activitatea editorială și academică a eco-moderniștilor de stânga arată cât se poate de clar că Klein și Thompson n-au lansat ceva nou pe piața ideilor, ci se angajează într-un exercițiu de deturnare. Poziția celor trei autori este cu atât mai bizară cu cât Phillips lansase deja termenul dinspre stânga, afirmând în cartea sa din 2015 că „[i]negalitatea nu ar trebui să fie înlocuită cu o egalitate a sărăciei, ci cu o egalitate a abundenței.” (Phillips 2015, 241-42, emfaza mea).

Ca atare, lipsa sprijinului popular pentru revendicări abundiste nu poate fi pur și simplu pusă pe seama influenței perfide a socialiștilor anti-consumiști sau a adepților descreșterii. În primul rând, ideile abundiste s-au bucurat de largă circulație sub ceea ce Evgeny Morozov a numit soluționism³³. Starea de spirit dominantă a întregului deceniu de după Criza Financiară nu a fost neo-luddismul, ci un populism tehnologic manifestat ca maker culture, sharing economy, entuziasm pentru democratizarea digitală a variilor instituții prin liquid democracy, descentralizare, rețele sociale, criptomonede și promovarea acelorași disruptors pe care acum îi descriem mai degrabă drept tehno-oligarhi. În interiorul acelei culturi, publicațiile lui Phillips³⁴, împreună cu cele ale accelerationiştilor de stânga și cu interesul pentru cibernetica socialistă, nu au reușit să livreze niciun fel de obiectiv socialist, iar energiile populare dornice de schimbare au fost capturate de proiectele politice mult mai bătrânicioase – la propriu și la figurat – ale lui Sanders și Corbyn. Îndepărtarea de tehnologie ca izvor al schimbării sociale este cu atât mai lesne de înțeles când aceleași tehnologii care promiteau revoluționarea societății au ajuns folosite pentru a declasa muncitorii, pentru a intensifica procesele de muncă³⁵, sunt legate de ascensiunea extremei drepte și au facilitat acumularea de averi imense, în timp ce sărăcesc masele; ca să nu mai vorbim de utilizarea lor în supraveghere, represiune, poliție și război. Chiar această eșuare a tehnologiilor digitale de a-și împlini promisiunile emancipatorii, combinată cu o decarbonizare întârziată, la care nu par să aducă vreun aport tehnologiile de captare a carbonului, folosirea hidrogenului drept combustibil sau reactoarele nucleare modulare, formează miezul rațional al neo-luddismului contemporan.

Critica oferită de eco-moderniștii de stânga este, în cele din urmă, la fel de dezarmantă și demobilizatoare precum cea a adepților descreșterii ecologiei profunde, pentru că este la fel de utopică. Nici unii, nici alții, nu indică mecanismele prin care starea curentă de fapt poate fi dizolvată, ca negarea ei să se poată developa printr-un efort colectiv, ci propun de-a gata viziuni ale unor lumi alternative, la pachet cu inamicii din cauza cărora nu trăim încă în acele lumi.

Planificarea ca Deus ex Machina

Un alt mod în care adepții descreșterii ecologiei profunde oglindesc eco-modernişii de stânga este prin apelul lor la planificarea cibernetică drept soluție la slăbiciunile recunoscute ale programelor avansate. Literatura eco-modernistă de stânga face adesea referire la nevoia de „planificare publică centralizată”³⁶, Leigh Phillips fiind chiar co-autorul The People’s Republic of Walmart, volum care reconstruiește o contra-istorie a planificării cibernetice, pornind de la dezbaterea privind calculul economic³⁷ și experimentele sovietice timpurii³⁸ până la rețelele Cybersyn și Cyberfolk din Chile³⁹. De asemenea, o secțiune lungă din Half-Earth Socialism este dedicată recapitulării aceleiași istorii și, în special, altoirii programării liniare dezvoltată de Leonid Kantorovici cu calculele în natură ale lui Otto Neurath.⁴⁰

Pentru eco-modernişii de stânga, planificarea socială este modul prin care vom optimiza utilizarea tehnologiilor pentru a maximiza bunăstarea publică, în locul profiturilor private. Pentru adepții descreșterii ecologiei profunde, planificarea este ceea ce armonizează dorințele individuale astfel încât se vor coordona spre binele public, făcând pe toată lumea, tot timpul, conștientă de traiectoria consumului material în raport cu obiectivele sociale decise de experți⁴¹. Pentru ambii, introducerea ciberneticii este, de fapt, un mod de a sări peste problemele politice ale propunerilor lor, abordând doar în aparență posibilitatea coordonării sociale prin mecanisme diferite de piețe sau de coerciție. Pretinzând că birocrația nu era deja o a treia opțiune – și încă una tot mai prezentă sub capitalismul monopolist de stat – o pot redescoperi sub o înfățișare digitală, computerizată, emancipatoare, în cârca căreia pot arunca tot felul de promisiuni. Birocrația–cibernetică este avansată ca un nou răspuns la o întrebare care nu fusese de fapt pusă, însă tot efortul de reconstrucție istorică⁴², mulțumită tragismului inerent exemplelor alese, fură atenția suficient de mult cât să oculteze că birocrația funcționează doar cu un anumit grad de consens, un anumit grad de adeziune generală la sistem și, nu în ultimul rând, un anumit grad de constrângere implicită prin forță.

Dar simpla indicare a tehnologiilor existente și afirmația că planificarea socialistă va netezi toate muchiile exploatatoare ajută prea puțin la a pune de fapt socialiștii în fotoliul de planificator. Doar explicând cum, folosind o rețea de servicii digitale și bucle de feedback, oamenii se pot disciplina pe sine suficient timp pentru a resălbătici jumătate din suprafața Pământului nu explică cum vor ajunge oamenii, de fapt, la subiectivitatea necesară pentru a întreprinde un astfel de proiect. Totuși, aici începe povestea, în ziua de după revoluția socială, când toată munca grea de construire a organizațiilor și de forjare a unei subiectivități revoluționare a fost deja făcută⁴³, ca și cum rezolvarea unei probleme de optimizare economică e marea problemă a societății, nu cum reușim să trăim unii cu alții fără să ne dăm în cap.

Un centru care nu poate rezista

Desigur, cele două tipologii extreme discutate până acum nu epuizează pozițiile pe care le găsim în literatura socialistă. Între eco-modernişii de stânga și adepții descreșterii ecologiei profunde se află cei pe care îi putem caracteriza, în linii mari, ca eco-socialişti pragmatici – unde prin pragmatism înțeleg orientarea spre rezolvarea problemelor imediate, nu și că soluțiile alese par să fie rezonabile. La un moment dat acest loc a fost ocupat de figuri precum Naomi Klein, John Bellamy Foster și David Schwartzman, în timp ce la momentul de față găsim în prim-plan pe activiştii-cercetători ca Thea Riofrancos, Jason Hickel și Andreas Malm. Ei se caracterizează prin tăria angajamentelor anticolonialiste, datorită cărora citesc spolierea naturii ca pe încă un vector al exploatării imperialiste. Prin urmare, eco-socialiştii pragmatici înțeleg că, în ciuda nivelurilor de inegalitate din țările occidentale, chiar putem, de fapt, să vorbim despre nivelul de consum al occidentalului mediu și să subliniem că este nesustenabil din punct de vedere ecologic. Ei înțeleg, în aceleași timp, că trebuie să păstrăm în minte miliardele de oameni din Sudul Global care ar trebui sprijiniți în încercările lor de a dezvolta infrastructura necesară pentru a depăși agricultura de subzistență și pentru a-și obține condiții de trai decente.

Într-un sens, eco-socialiştii pragmatici nu atât că sintetizează celelalte două tendințe, cât mai degrabă încearcă să le coasă laolaltă. Față de centrul imperial, se folosesc de amenințarea schimbărilor climatice precum adepții descreșterii ecologiei profunde, anume ca drept mijloc de a produce consens pre-politic pentru descreștere și decarbonizare. Față de Sudul Global adoptă promisiunile productiviste ale eco-moderniştilor de stânga, care ar putea fi îndeplinite doar sub socialism. Deja aceste două poziții se găsesc într-un echilibru precar, tulburat și mai mult atunci când poziția eco-socialistă pragmatică trebuie să articuleze un punct de vedere, în loc de declarații abstracte.

În măsura în care eco-socialiştii pragmatici cer ceva de la popoarele Sudului Global, singura chestiune care nu face deja parte din strategiile lor de dezvoltare este o mai bună coordonare într-o luptă anti-imperialistă mai largă. Chiar și acest lucru este mai degrabă un punct implicit, din moment ce Sudul Global este mereu discutat fie în termeni de agregate statistice naționale, fie prin generalizări pornind de la regiuni particulare. De exemplu, America Latină, care este domeniul de expertiză al lui Riofrancos, are o altă istorie colonială, alte preocupări de dezvoltare și alte resurse la dispoziție față de Orientul Mijlociu sau sudul Africii, pe care se concentrează mai ales Malm și, respectiv, Hickel

Este de înțeles, desigur, de ce reducerea mineritului după metale rare este pusă mai mult ca o problemă de rezolvat prin reducerea consumului cetățenilor SUA și nu ca ceva care e în primul rând responsabilitatea țărilor din Sudul Global⁴⁴. Ca atare, publicul principal al eco-socialiştilor pragmatici este alcătuită în primul rând din alți activiști occidentali, cercetători, jurnaliști și politicieni, care primesc mesajul pragmatic – nici cald, nici rece – ca pe unul destul de nesatisfăcător. Din 2023, Malm și Huber se află tot mai des în conflict: Malm descriindu-l pe Huber ca având „o viziune de un reducționism de clasă extrem asupra luptei climatice, o viziune hiper-economistă”⁴⁵, iar Huber, la rândul său, acuzându-l pe Malm că provine dintr-o „tradiție a stângii de după anii ʼ60 care respinge un principiu central al marxismului: agentivitatea clasei muncitoare”⁴⁶. Pe de altă parte, deși Vettese apreciază, în general, cercetarea istorică al lui Malm, el consideră totuși că istoricul suedez este insuficient de critic față de umanizarea naturii cum se găsește la Marx, ceea ce face aparatul conceptual marxist inoportun pentru a trata criza ecologică⁴⁷. În Half-Earth Socialism, astfel de eforturi ale lui John Bellamy Foster sunt descrise drept „citirea Capitalului prin ochelari cu lentile verde-viridian”, într-un efort greșit de „înverzire a marxismului”⁴⁸. Fressoz nu este nici el convins de Malm, a cărui „dorință de a injecta politica în narațiunile oarecum netede ale istoriei economice a energiei este lăudabilă”, dar care în cele din urmă ajunge doar „să repete [și chiar să exacerbeze] povestea standard tranzitionistă”⁴⁹. Astfel de dezacorduri au un efect polarizant asupra literaturii eco-socialiste în general. De exemplu, deși s-ar putea spune că primele două cărți ale lui Kohei Saito se fac vinovate de „citirea Capitalului prin ochelari cu lentile verde-viridian”, în Slowdown el adoptă un program mult mai ferm al descreșterii – unul ce-i drept informat de social-ecologia lui André Gorz, în locul post-umanismului sau al ecologiei profunde – care privește spre Sudul Global nu atât ca spre un sit al luptelor anti-imperialiste, cât ca pe o sursă de modele pentru cum ar putea arăta o societate încetinită. Pe de altă parte, pragmatismul poate aluneca repede în oportunism, dacă criza de mediu este tratată drept o externalitate de gestionat sau dacă furnizează doar niște „ochelari” prin care capitalismul este criticat, ochelari ce pot fi puși și scoși în funcție de circumstanțe. Acest lucru se vede nu doar în direcția luată recent de The Monthly Review sub conducerea editorială a lui John Bellamy Foster, ci mai ales în conduita și orientarea celor mai multe mari partide verzi occidentale, cu excepția foarte recentă a Verzilor britanici sub conducerea lui Zack Polanski.

Dificultatea de a coagula o mișcare eco-socialistă în coordonate anti-imperialiste rezultă din lipsa unei baze sociale proprii. Iar o asemenea bază nu poate fi produsă atât timp cât criza ecologică este tratată ca o contingență. Încălzirea globală sau pandemiile pot fi universale, dar fiecare bază socială trăiește criza doar ca pe un moment al unei totalități dezastruoase. Întrucât, pentru anumite clase din anumite regiuni ale lumii, criza se manifestă în moduri particulare, singura universalitate fiind faptul că există o criză, și răspunsurile vor fi ele însele particulare. Astfel, caracterul existențial al amenințării reprezentate de criza ecologică, în loc să adune împreună mișcări diferite, nu face decât să accentueze falii deja existente, în cele din urmă justificând oricare măsuri devin considerate necesare pentru reproducerea respectivei baze sociale fie că ajută sau nu la depășirea crizei – Phillips nu greșește prin semnalarea fenomenului ecologiei austerității. O ieșire din acest impas începe, cred, prin redescoperirea și reevaluarea dezbaterilor mai vechi din interiorul marxismului, nu doar pentru a deschide noi căi pentru critica anticapitalistă, ci și pentru a construi posibilitățile socialismului.

Eco-marxismul dezvoltat de la sfârșitul anilor 1990 până la Criza Financiară oferă una dintre aceste surse de inspirație, cu încă pionierele scrieri ale lui John Bellamy Foster⁵⁰, Jason W. Moore⁵¹ și, mai ales, cu textele lui David Schwartzman despre comunismul solar⁵².

O altă cale ar fi citirea polarizării actuale din literatura eco-socialistă prin dezbaterile începute după publicarea raportului The Limits to Growth în 1972. Încălzirea globală antropogenă este un fenomen nou, dar nu și efectele sale, precum vremea extremă, secetele, inundațiile și restricționarea combustibililor. Sunt multe de învățat din modul în care astfel de chestiuni au fost discutate acum 50-60 de ani, și puține de câștigat pretinzând că nu a avut loc vreo asemenea discuție. Huber face adeseori referire la turnura către gândirea în sisteme, către ecologia socială și ecologia profundă din anii 1960 și 1970, dar doar ca la un val de iraționalism care a cuprins stânga occidentală, acordând prea puțină atenție îngrijorărilor față de poluare, epuizarea resurselor și proliferarea nucleară – fenomene intercalate într-o adevărată policriză. Această turnură foarte reală, foarte dramatică și încă foarte prezentă în gândirea occidentală despre mediu și tehnologia nu apare în povestea lui Vettese și Pendergrass despre cum s-a raportat societatea umană la natură de-a lungul modernității, pentru care de la Iluminism încolo totul este un lung lanț de prometeism. Fressoz recunoaște existența Clubului de la Roma, dar nu ca pe un simptom al unui complex de fenomene sociale, ci ca o grupare singulară, prezentată aproape ca pe o conspirație a industriei energiei nucleare prin care și-a creat o sperietoare neo-malthusiană împotriva căreia să lupte⁵³. O revizitare precisă a dezbaterii trebuie să se uite la condițiile foarte reale care au susținut-o, în primul rând, și trebuie să-și îndrepte privirea nu doar asupra modului în care a fost purtată în țările occidentale deja industrializate, ci mai ales asupra reacțiilor gânditorilor din Sudul Global și din Blocul Estic. Capitolul Adelei Hîncu și al lui Christian Ferencz-Flatz, From Ecological Crisis to Ecological Revolution, publicat recent în Situated Marxism, este un prim efort salutar de a arăta cum „conceptul marxist de revoluție a fost [deja] extins într-o încercare de a răspunde creativ provocării ecologice”⁵⁴.

O a treia cale pentru a debloca dimensiunea ecologică inerentă materialismului istoric ni se relevă dacă ne aplecăm asupra unei revendicări tradiționale a socialiștilor revoluționari: abolirea contradicției dintre oraș și sat. Deși ar cere, în primul rând, o muncă de compilare datorită naturii răzlețe a textelor – de la lucrări semnificative, cum ar fi, Problema agrară și „criticii lui Marx”⁵⁵ până la comentarii pierdute prin corespondență cum ar fi scrisoarea lui Engels către Bernstein de pe 2 martie 1883⁵⁶ – și de lectură relativ creativă, asemenea scrieri au potențialul să refacă modul în care gândim relația dintre transformările sociale, politice, tehnice și de mediu. Literatura despre abolirea contradicției dintre oraș și sat este deosebit de valoroasă pentru că transformă electrificarea dintr-o măsură de urgență generată de contingența schimbărilor climatice, într-o cerință marxistă fundamentală. Acele discuții explică nu doar de ce electrificarea a rămas atât de mult în urma posibilităților sale tehnice, ci anticipează și de ce petrolul și combustibilii derivați din el au devenit atât de importanți pentru menținerea sistemului capitalist, rezolvând problemele logistice și contabile ridicate de motoarele cu abur și de cărbune, permițând totuși stabilirea monopolurilor și menținerea diviziunilor sociale geografice ale muncii.

Însă de interes nu sunt numai pozițiile adoptate de socialiștii din perioada Primei și a Celei de-a doua internaționale, ci și modul foarte instructiv prin care se raportau la literatura științifică. Ceea ce ne sugerează și o a patra strategie pentru ieșirea din impasul în care literatura eco-socialistă se găsește la momentul de față, anume adoptarea unei atitudini critice față de cercetarea produsă în sistemul capitalist de cunoaștere, fără a crede că putem subordona lumea naturală politicului.

A cui știință?

Într-un articol deja provocator intitulat Good Science, Bad Climate, Big Lies: Climate, Class, and Ideology in the Capitalocene, Jason W. Moore face gestul retoric și mai provocator, prin următoarea afirmație: „Să ascultăm cercetătorii? Desigur! Să ascultăm știința? Asta e cu totul altceva.”⁵⁷

Cred că aceasta este o provocare care merită despachetată și dusă până la capăt. În felurile lor, atât eco-modernişii de stânga, cât și adepții descreșterii ecologiei profunde ascultă nu cercetătorii, ci știința. În ciuda pretențiilor lor radicale, adepții descreșterii ecologiei profunde pierd din vedere faptul că și cea mai bună cercetare și analiză empirică este încă produsă și difuzată sub sistemul capitalist, de către cercetători care își prețuiesc alienarea sub o anumită diviziune tehnică și socială a muncii, pe care o înțeleg drept neutralitate politică și profesională. Eco-modernişii de stânga, în schimb, sunt acut conștienți de acest fenomen când vine vorba despre cele mai larg difuzate studii și rapoarte, dar au în continuare încredere într-o „știință” abstractă și imuabilă – una care se întâmplă să avanseze interesele capitalului monopolist.

Privind la acest tablou, este ciudat că socialiștii ajung să-și construiască argumentele apelând la consensul științific în chestiuni care nu sunt preocupări metodologice și empirice limitate, ci privesc întreaga configurație socială. Este evident că, sub modul de producție capitalist, consensul științific nu poate ajunge la concluzia nevoii de abolire a modului de producție capitalist în vreun fel tractabil. Dar cercetătorii individuali ar putea ajunge. Un astfel de cercetător este Emily Grubert, profesor asociat de Sustainable Energy Policy la University of Notre Dame, care oferă o interpretare diferită problemei „adiției energetice”. Pentru ea, problema nu este atât simpla trasare a schimbărilor din mixul energetic pe perioade de timp suficiente de lungi, ci și a conștientiza că, deși „nevoia de a reduce daunele aduse mediului” este „obiectivul normativ al decarbonizării”, în realitate aceasta „implică o reconstrucție a sistemului energetic ce cuprinde potențialul unor schimbări profunde, structurale și pe mai multe criterii, care merg cu mult dincolo de obiectivul central al eliminării emisiilor de gaze cu efect de seră și al reducerii daunelor climatice”⁵⁸. Din punctul de vedere al inginerului electrotehnic, ca să nu mai spunem al distribuitorului de curent, rețeaua electrică poate fi înțeleasă ca un singur sistem, alcătuit din medii de transmisie, consumatori și producători, fiecare cu propriile caracteristici tehnice, precum capacitate și variabilitate. Dacă cercetătorul climatic privilegiază punctul de vedere al inginerului, atunci rețeaua va rămâne un singur sistem, caracterizat prin rate de consum și intensitatea de carbon a diverselor generatoare. Dar dacă cercetătorul climatic recunoaște, așa cum o face Emily Grubert, că o societate cu emisii scăzute de carbon va arăta foarte diferit de cea actuală, atunci sistemul energetic actual este cel mai bine înțeles drept fiind „alcătuit din [un] sistem ce emite carbon și [un] sistem cu zero emisii de carbon, care există amândouă la o scară suficientă pentru a impune constrângeri operaționale relevante unul asupra celuilalt”⁵⁹. Grubert numește tranziție-în-curs perioada în care „nici sistemul mai vechi, emițător de carbon, nici noul sistem cu zero emisii de carbon nu vor fi pe deplin optimizate pentru propriile nevoi, iar cele două sisteme vor trebui probabil, amândouă, să se adapteze pentru a se acomoda unul cu celălalt”⁶⁰.

Cadrul tranziției-în-curs, dincolo de faptul că reușește să explice fenomenul adiției energetice, oferind simultan căi pragmatice pentru decarbonizare, este și o descriere potrivită a momentului puterii duale, termen mai util, cred eu, decât interegnumul gramscian. Ne găsim, într-adevăr, în vremea monștrilor, iar noul se chinuie să se nască. Dar pentru că nu are destule moașe care știu ce să facă. Din fericire, cred că a avem de unde învăța.

____________________________

¹ Selin Karlilar Pata și Mehmet Balcilar, „Decarbonizing Energy: Evaluating Fossil Fuel Displacement by Renewables in OECD Countries”, Environmental Science and Pollution Research 31, nr. 21 (2024): 31304-13, https://doi.org/10.1007/s11356-024-33324-8.

² Richard York și Shannon Elizabeth Bell, „Energy Transitions or Additions?”, Energy Research & Social Science 51 (mai 2019): 40-43, https://doi.org/10.1016/j.erss.2019.01.008.

³ Marcel Llavero-Pasquina et al., „False Solutions: How Do Fossil Fuel Companies Reproduce Their Power through the Energy Transition”, Energy Research & Social Science 130 (decembrie 2025): 104367, https://doi.org/10.1016/j.erss.2025.104367.

⁴ „Who Will Power the Climate Revolution?”, Jewish Currents, 6 februarie 2023, https://jewishcurrents.org/who-will-power-the-climate-revolution.

⁵ Neither Productivism nor Degrowth: Thoughts on Ecosocialism (Spectre, 2023), https://doi.org/10.63478/1ZI9XRMU.

⁶ Andreas Malm on Palestine, Climate Activism and over-shooting 1.5 °C, 2023, 48:30, 01:51:49, https://www.youtube.com/watch?v=kVC8lL84UrU.

⁷ Inventing the Future: Postcapitalism and a World without Work, Revised and updated edition (Verso, 2016).

⁸ Fully automated luxury communism: a manifesto (Verso, 2019).

⁹ De remarcat că, în timpul discuției, pe ecran este afișată ediția în engleză a cății, deși ea a fost tradusă în română anul trecut la editura Ideea de Octav Ojog și Diana Miheș ca Inventarea Viitorului Inventarea viitorului: postcapitalism si o lume fără munca, trad. de Octav Ojog și Diana Miheș (Ideea Design & Print, 2025).. Alegerea poate fi explicată pur și simplu prin ignoranța prezentatorilor și producătorilor emisiunii cu privire la câmpul editorial românesc, dar indică către un defazaj structural, cred eu, interesant de punctat.

¹⁰ Recorder Talks, Politică la minut #11. Va aduce AI-ul sfârșitul muncii?, 2026, 40:40, 47:05, https://www.youtube.com/watch?v=G9VMRT4nISU.

¹¹ Leigh Phillips, Austerity ecology & the collapse-porn addicts: a defence of growth, progress, industry and stuff (Zero Books, 2015), 33, 241-42.

¹² Phillips, Austerity ecology & the collapse-porn addicts, 91.

¹³ Troy Vettese și Drew Pendergrass, Half-Earth Socialism: A Plan to Save the Future from Extinction, Climate Change, and Pandemics (2022; Paperback edition, Verso, 2024), loc. 9.42.

¹⁴ Vettese și Pendergrass, Half-Earth Socialism, loc. 9.67.

¹⁵ Jean-Baptiste Fressoz, More and More and More: An All-Consuming History of Energy (Allen Lane, an imprint of Penguin Books, 2024), loc. 20.17.

¹⁶ Fressoz, More and More and More, loc. 10.5.

¹⁷ Fressoz, More and More and More, loc. 10.6.

¹⁸ Llavero-Pasquina et al., „False Solutions”.

¹⁹ Phillips, Austerity ecology & the collapse-porn addicts, 55-56.

²⁰ Matthew T. Huber, Climate Change as Class War: Building Socialism on a Warming Planet (Verso, 2022), loc. 12.72.

²¹ Huber, Climate Change as Class War, loc. 12.55.

²² Vettese și Pendergrass, Half-Earth Socialism, loc. 9.59.

²³ Matt Huber, „Another Energy Transition Is Possible”, Jacobin, 18 ianuarie 2026, https://jacobin.com/2026/01/fressoz-review-energy-production-socialism.

²⁴ Huber, Climate Change as Class War, loc. 12.70.

²⁵ Huber, „Another Energy Transition Is Possible”.

²⁶ Phillips, Austerity ecology & the collapse-porn addicts, 156.

²⁷ Fred Stafford, „Zohran Mamdani Should Embrace Nuclear – Heatmap News”, Heatmap, 4 noiembrie 2025, https://heatmap.news/ideas/zohran-mamdani-nuclear; Matt Huber, „The Socialist Case for Nuclear Power”, Jacobin, 6 decembrie 2025, https://jacobin.com/2025/12/nuclear-energy-green-transition-socialism; Leigh Phillips, „For and Against Climate Progress in the Atomic Garden”, Jacobin, 19 august 2024, https://jacobin.com/2024/08/climate-change-renewables-nuclear-energy.

²⁸ Christian Parenti, „A Radical Approach to the Climate Crisis”, Dissent Magazine, 2013, https://dissentmagazine.org/article/a-radical-approach-to-the-climate-crisis/; Matthew T. Huber, „Carbon Removal Should Be a Public Good”, Jacobin, 17 august 2023, https://jacobin.com/2023/08/carbon-removal-public-good-biden-capitalism-environment-climate-crisis.

²⁹ Christian Parenti, „If We Fail”, Jacobin, 29 august 2017, https://jacobin.com/2017/08/if-we-fail; Matt Huber, „Mish-Mash Ecologism”, NLR/Sidecar, 18 august 2022, https://newleftreview.org/sidecar/posts/mish-mash-ecologism.

³⁰ IEA, Financing CCUS at Scale (IEA, 2026), 14, https://www.iea.org/reports/financing-ccus-at-scale.

³¹ Matt Huber et al., „Abundance for the 99 Percent”, Jacobin, 2 august 2025, https://jacobin.com/2025/08/klein-thompson-abundance-liberalism-socialism.

³² Holly Otterbein, „Exclusive: Centrist Dems Strike Back with New Group”, Axios, 8 februarie 2026, https://www.axios.com/2026/02/08/centrist-democrats-new-group-abundance.

³³ Evgeny Morozov, To Save Everything, Click Here: Technology, Solutionism and the Urge to Fix Problems That Don’t Exist (Penguin Books, 2014).

³⁴ Huber încă era un critic al industriei petrolului Matthew T. Huber, „Petrocapitalism”, în International Encyclopedia of Geography, 1 ed., ed. de Douglas Richardson et al. (Wiley, 2017), https://doi.org/10.1002/9781118786352.wbieg0265.. Parenti își făcea trecerea de la critica statului pentru că militarizare, poliție, supraveghere și imperialism, la îmbrățișarea statului pentru capacitatea sa de a antrena forțele de producție în scopuri benefice social Christian Parenti, „Climate Change: What Role For Reform?”, Monthly Review, aprilie 2014, https://monthlyreview.org/articles/climate-change-role-reform/; Christian Parenti, „Environment-making in the capitalocene”, Anthropocene or capitalocene, 2016, 166-83..

³⁵ Craig Gent, Cyberboss: the rise of algorithmic management and the new struggle for control at work (Verso, 2024); Jason E. Smith, Smart Machines and Service Work: Automation in an Age of Stagnation, Field Notes (Reaktion Books, Ltd, 2020).

³⁶ Huber, Climate Change as Class War, loc. 17.48.

³⁷ Leigh Phillips și Michal Rozworski, The People’s republic of Walmart: how the world’s biggest corporations are laying the foundation for socialism (Verso, 2019), cap. 3.

³⁸ Phillips și Rozworski, The People’s republic of Walmart, cap. 7.

³⁹ Phillips și Rozworski, The People’s republic of Walmart, cap. 9.

⁴⁰ Vettese și Pendergrass, Half-Earth Socialism, loc. 10.17.

⁴¹ Vettese și Pendergrass, Half-Earth Socialism, loc. 11.72.

⁴² Efort care, pe lângă numeroase studii de specialitate, adunate în monografii academice Vâčeslav Aleksandrovič Gerovič, From Newspeak to Cyberspeak: A History of Soviet Cybernetics (the MIT Press, 2002); Eden Medina, Cybernetic Revolutionaries: Technology and Politics in Allende’s Chile, Online-Ausg, The MIT Press Ser (MIT Press, 2011)., accesibile totuși publicului larg, deja fusese făcut chiar și într-o formă de popularizare de Paul Mason în Postcapitalism: A Guide to Our Future Paul Mason, Postcapitalism: A Guide to Our Future (Allen Lane, 2015)., lucrare tradusă și în română încă din 2020.

⁴³ Vettese și Pendergrass, Half-Earth Socialism, loc. 10.31.

⁴⁴ Thea Riofrancos et al., Achieving zero emissions with more mobility and less mining (Climate and Community Project, 2023), http://www.climateandcommunity.org/more-mobility-less-mining.

⁴⁵ Verso Books, Andreas Malm on Palestine, Climate Activism and over-shooting 1.5 °C, 48:29.

⁴⁶ Matt Huber [@Matthuber78], „Malm fits in a tradition of the post-60s left in rejecting one core principle of Marxism: working class agency. Malm explains the premise below (ie WC passivity). But I think this position depends on the below being a *permanent historical condition* 2/n https://t.co/rDhMwyvVDD”, Tweet, Twitter, 26 noiembrie 2023, https://x.com/Matthuber78/status/1728886678071472511.

⁴⁷ Troy Vettese, „The Humanisation of Nature and the Naturalisation of Marxism”, Historical Materialism, 1 septembrie 2019, https://www.historicalmaterialism.org/the-humanisation-of-nature-and-the-naturalisation-of-marxism/.

⁴⁸ Vettese și Pendergrass, Half-Earth Socialism, loc. 8.28.

⁴⁹ Fressoz, More and More and More, loc. 7.16.

⁵⁰ John Bellamy Foster, „Marx’s Theory of Metabolic Rift: Classical Foundations for Environmental Sociology”, American Journal of Sociology 105, nr. 2 (1999): 366-405, https://doi.org/10.1086/210315; John Bellamy Foster, Marx’s Ecology: Materialism and Nature (Monthly Review press, 2000).

⁵¹ Jason W. Moore, „Environmental Crises and the Metabolic Rift in World-Historical Perspective”, Organization & Environment 13, nr. 2 (2000): 123-57; Jason W. Moore, „Capitalism as World-Ecology: Braudel and Marx on Environmental History”, Organization & Environment 16, nr. 4 (2003): 514-17, https://doi.org/10.1177/1086026603259091.

⁵² David Schwartzman, „Solar Communism”, Science & Society 60, nr. 3 (1996): 307-31; David Schwartzman, „The Great Bifurcation and Prospects for Solar Communism in the Twenty-First Century”, International Critical Thought 3, nr. 4 (2013): 480-95, https://doi.org/10.1080/21598282.2013.852865.

⁵³ Fressoz, More and More and More, loc. 17.26.

⁵⁴ Adela Hincu și Christian Ferencz-Flatz, „From Ecological Crisis to Ecological Revolution”, în Situated Marxism: Theoretical Practices in State Socialist Europe, ed. de Adela Hincu (CRC Press, 2026).

⁵⁵ Vladimir Ilici Lenin, Opere complete (1901; Editura Politică, 1961), 5:95-268, https://www.marxists.org/romana/lenin/opere-complete/pdf/Lenin-Opere-complete-Volumul-05-Mai-decembrie-1901.pdf.

⁵⁶ Friedrich Engels, „Către eduard bernstein, la zürich”, în Karl marx & friedrich engels. Opere, vol. 35 (1883; Editura Politică, 1984), https://www.marxists.org/romana/m-e/opere/Karl-Marx-Friedrich-Engels-Opere-vol-35.pdf.

⁵⁷ Jason W. Moore și John Peter Antonacci, „Good Science, Bad Climate, Big Lies: Climate, Class, and Ideology in the Capitalocene”, în Radical Political Economics (Routledge, 2024).

⁵⁸ Emily Grubert și Sara Hastings‐Simon, „Designing the Mid‐transition: A Review of Medium‐term Challenges for Coordinated Decarbonization in the United States”, WIREs Climate Change 13, nr. 3 (2022): e768, https://doi.org/10.1002/wcc.768.

⁵⁹ Grubert și Hastings‐Simon, „Designing the Mid‐transition”.

⁶⁰ Grubert și Hastings‐Simon, „Designing the Mid‐transition”.

Bibliografie:

Bastani, Aaron. Fully automated luxury communism: a manifesto. Verso, 2019.

Engels, Friedrich. „Către eduard bernstein, la zürich”. În Karl marx & friedrich engels. Opere, vol. 35. 1883; Editura Politică, 1984. https://www.marxists.org/romana/m-e/opere/Karl-Marx-Friedrich-Engels-Opere-vol-35.pdf.

Foster, John Bellamy. Marx’s Ecology: Materialism and Nature. Monthly Review press, 2000.

Foster, John Bellamy. „Marx’s Theory of Metabolic Rift: Classical Foundations for Environmental Sociology”. American Journal of Sociology 105, nr. 2 (1999): 366-405. https://doi.org/10.1086/210315.

Fressoz, Jean-Baptiste. More and More and More: An All-Consuming History of Energy. Allen Lane, an imprint of Penguin Books, 2024.

Gent, Craig. Cyberboss: the rise of algorithmic management and the new struggle for control at work. Verso, 2024.

Gerovič, Vâčeslav Aleksandrovič. From Newspeak to Cyberspeak: A History of Soviet Cybernetics. The MIT Press, 2002.

Grubert, Emily, și Sara Hastings‐Simon. „Designing the Mid‐transition: A Review of Medium‐term Challenges for Coordinated Decarbonization in the United States”. WIREs Climate Change 13, nr. 3 (2022): e768. https://doi.org/10.1002/wcc.768.

Hincu, Adela, și Christian Ferencz-Flatz. „From Ecological Crisis to Ecological Revolution”. În Situated Marxism: Theoretical Practices in State Socialist Europe, ediție de Adela Hincu. CRC Press, 2026.

Holgersen, Ståle. Neither Productivism nor Degrowth: Thoughts on Ecosocialism. Spectre, 2023. https://doi.org/10.63478/1ZI9XRMU.

Huber, Matt. „Another Energy Transition Is Possible”. Jacobin, 18 ianuarie 2026. https://jacobin.com/2026/01/fressoz-review-energy-production-socialism.

Huber, Matt. „Mish-Mash Ecologism”. NLR/Sidecar, 18 august 2022. https://newleftreview.org/sidecar/posts/mish-mash-ecologism.

Huber, Matt. „The Socialist Case for Nuclear Power”. Jacobin, 6 decembrie 2025. https://jacobin.com/2025/12/nuclear-energy-green-transition-socialism.

Huber, Matt, Leigh Phillips, și Fred Stafford. „Abundance for the 99 Percent”. Jacobin, 2 august 2025. https://jacobin.com/2025/08/klein-thompson-abundance-liberalism-socialism.

Huber, Matthew T. „Carbon Removal Should Be a Public Good”. Jacobin, 17 august 2023. https://jacobin.com/2023/08/carbon-removal-public-good-biden-capitalism-environment-climate-crisis.

Huber, Matthew T. Climate Change as Class War: Building Socialism on a Warming Planet. Verso, 2022.

Huber, Matthew T. „Petrocapitalism”. În International Encyclopedia of Geography, 1 ed., ediție de Douglas Richardson, Noel Castree, Michael F. Goodchild, Audrey Kobayashi, Weidong Liu, și Richard A. Marston. Wiley, 2017. https://doi.org/10.1002/9781118786352.wbieg0265.

IEA. Financing CCUS at Scale. IEA, 2026. https://www.iea.org/reports/financing-ccus-at-scale.

Karlilar Pata, Selin, și Mehmet Balcilar. „Decarbonizing Energy: Evaluating Fossil Fuel Displacement by Renewables in OECD Countries”. Environmental Science and Pollution Research 31, nr. 21 (2024): 31304-13. https://doi.org/10.1007/s11356-024-33324-8.

Lenin, Vladimir Ilici. Opere complete. Vol. 5. 1901; Editura Politică, 1961. https://www.marxists.org/romana/lenin/opere-complete/pdf/Lenin-Opere-complete-Volumul-05-Mai-decembrie-1901.pdf.

Llavero-Pasquina, Marcel, Sarah Eckstein, Freddie Daley, Nathaniel Rugh, și Judith Glimmerveen. „False Solutions: How Do Fossil Fuel Companies Reproduce Their Power through the Energy Transition”. Energy Research & Social Science 130 (decembrie 2025): 104367. https://doi.org/10.1016/j.erss.2025.104367.

Mason, Paul. Postcapitalism: A Guide to Our Future. Allen Lane, 2015.

Medina, Eden. Cybernetic Revolutionaries: Technology and Politics in Allende’s Chile. Online-Ausg. The MIT Press Ser. MIT Press, 2011.

Moore, Jason W. „Capitalism as World-Ecology: Braudel and Marx on Environmental History”. Organization & Environment 16, nr. 4 (2003): 514-17. https://doi.org/10.1177/1086026603259091.

Moore, Jason W. „Environmental Crises and the Metabolic Rift in World-Historical Perspective”. Organization & Environment 13, nr. 2 (2000): 123-57.

Moore, Jason W., și John Peter Antonacci. „Good Science, Bad Climate, Big Lies: Climate, Class, and Ideology in the Capitalocene”. În Radical Political Economics. Routledge, 2024.

Morozov, Evgeny. To Save Everything, Click Here: Technology, Solutionism and the Urge to Fix Problems That Don’t Exist. Penguin Books, 2014.

Otterbein, Holly. „Exclusive: Centrist Dems Strike Back with New Group”. Axios, 8 februarie 2026. https://www.axios.com/2026/02/08/centrist-democrats-new-group-abundance.

Parenti, Christian. „A Radical Approach to the Climate Crisis”. Dissent Magazine, 2013. https://dissentmagazine.org/article/a-radical-approach-to-the-climate-crisis/.

Parenti, Christian. „Climate Change: What Role For Reform?” Monthly Review, aprilie 2014. https://monthlyreview.org/articles/climate-change-role-reform/.

Parenti, Christian. „Environment-making in the capitalocene”. Anthropocene or capitalocene, 2016, 166-83.

Parenti, Christian. „If We Fail”. Jacobin, 29 august 2017. https://jacobin.com/2017/08/if-we-fail.

Phillips, Leigh. Austerity ecology & the collapse-porn addicts: a defence of growth, progress, industry and stuff. Zero Books, 2015.

Phillips, Leigh. „For and Against Climate Progress in the Atomic Garden”. Jacobin, 19 august 2024. https://jacobin.com/2024/08/climate-change-renewables-nuclear-energy.

Phillips, Leigh, și Michal Rozworski. The People’s republic of Walmart: how the world’s biggest corporations are laying the foundation for socialism. Verso, 2019.

Recorder Talks. Politică la minut #11. Va aduce AI-ul sfârșitul muncii? 2026. 47:05. https://www.youtube.com/watch?v=G9VMRT4nISU.

Riofrancos, Thea, Alissa Kendall, Kristi K. Dayemo, et al. Achieving zero emissions with more mobility and less mining. Climate and Community Project, 2023. http://www.climateandcommunity.org/more-mobility-less-mining.

Saba, Dylan. „Who Will Power the Climate Revolution?” Jewish Currents, 6 februarie 2023. https://jewishcurrents.org/who-will-power-the-climate-revolution.

Schwartzman, David. „Solar Communism”. Science & Society 60, nr. 3 (1996): 307-31.

Schwartzman, David. „The Great Bifurcation and Prospects for Solar Communism in the Twenty-First Century”. International Critical Thought 3, nr. 4 (2013): 480-95. https://doi.org/10.1080/21598282.2013.852865.

Smith, Jason E. Smart Machines and Service Work: Automation in an Age of Stagnation. Field Notes. Reaktion Books, Ltd, 2020.

Srnicek, Nick, și Alex Williams. Inventarea viitorului: postcapitalism si o lume fara munca. Traducere de Octav Ojog și Diana Miheș. Ideea Desing & Print, 2025.

Srnicek, Nick, și Alex Williams. Inventing the Future: Postcapitalism and a World without Work. Revised and Updated edition. Verso, 2016.

Stafford, Fred. „Zohran Mamdani Should Embrace Nuclear – Heatmap News”. Heatmap, 4 noiembrie 2025. https://heatmap.news/ideas/zohran-mamdani-nuclear.

Verso Books. Andreas Malm on Palestine, Climate Activism and over-shooting 1.5 °C. 2023. 01:51:49. https://www.youtube.com/watch?v=kVC8lL84UrU.

Vettese, Troy. „The Humanisation of Nature and the Naturalisation of Marxism”. Historical Materialism, 1 septembrie 2019. https://www.historicalmaterialism.org/the-humanisation-of-nature-and-the-naturalisation-of-marxism/.

Vettese, Troy, și Drew Pendergrass. Half-Earth Socialism: A Plan to Save the Future from Extinction, Climate Change, and Pandemics. 2022. Paperback edition. Verso, 2024.

York, Richard, și Shannon Elizabeth Bell. „Energy Transitions or Additions?” Energy Research & Social Science 51 (mai 2019): 40-43. https://doi.org/10.1016/j.erss.2019.01.008.

[Vatra, nr. 5-6/2026, pp. 96-105]