Ultima premieră (16 aprilie 2026) a Teatrului Maghiar din Cluj a fost spectacolul cu piesa lui Spiró György, Camuflare, text pentru care scriitorul a primit, în anul 2002, Premiul Societății Scriitorilor din Ungaria.

Scriitorul, poetul, istoricul literar și traducătorul Spiró György s-a născut la Budapesta în 4 aprilie 1946. În scrisoarea trimisă pentru caietul-program al spectacolului – excelent realizat de Vizi Abigél și Vajna Noémi (în paranteză fie spus, e o mare bucurie și plăcere să poți citi informația despre un spectacol de pe hârtie și nu, așa cum se obișnuiește în ultima vreme, de pe ecranul calculatorului) – scriitorul dezvăluie sursa de inspirație în scrierea piesei. El relatează cum la o masă între prieteni s-a povestit despre un bărbat evreu căsătorit cu o creștină, cu care avea un băiat. Totul se petrecea în anul 1941, când apărea cea de-a treia lege evreiască prin care se interziceau căsătoriile mixte între evrei și creștini. Pentru ca cei doi să nu fie afectați de această lege, ei divorțează. Casa se vinde și cu banii obținuți, fosta soție și copilul emigrează în America de Sud. Nu s-au mai întâlnit niciodată. Spiró György a cerut permisiunea ca această istorie să o folosească în scrierea unei piese de teatru.

Starea de camuflare este surprinsă foarte bine de scenografia austeră și sugestivă a Mariei Miu, care prin pereții în unghiuri, de un gri întunecat reușește să dea sentimentul de claustrare, de „întuneric, întunecare” cu „trimitere la epoca nazistă”, pata de culoare fiind introdusă, cu subtilitate și eleganță, de costumele personajelor. Universul sonor creat de Vlaicu Golcea a completat de minune atmosfera.

În text există o tensiune dramatică ce crește continuu. În prima scenă este vorba despre iubirea unui cuplu armonios, bine închegat. Pe nesimțite, buna înțelegere dispare și are loc o escaladare a unei situații  de neimaginat. Bărbatul, cu origini evreiești, a hotărât, fără să discute cu Femeia lui, creștină, să o căsătorească cu un Prieten, de asemenea creștin, urmând ca fiica să fie adoptată de noul soț, pentru a nu suferi de pe urma aberantei legi. Femeia, în scurtul răstimp al discuției aprinse dintre ei se transformă din persoana îndrăgostită de soțul ei într-o ființă profund rănită, aproape geloasă pe fetița, pe care tatăl vrea să o salveze cu orice preț. Ceea ce Femeia nu e dispusă să ia în considerare este faptul să Bărbatul acționează astfel și în interesul ei, nu doar al copilului. Rece, calculat, aproape inumat, cu o față impasibilă, încremenită – trăsături pe care interpretul Bărbatului, Dimény Áron le surprinde cum nu se poate mai bine – el realizează, în cele din urmă, grozăvenia hotărârii pe care a luat-o de unul singur. Dar este prea târziu să mai facă ceva. Așezat la măsuța plasată la mijloc de scenă, vorbește mult și intens, (aparent) indiferent, insensibil, nepăsător. În pledoaria-discurs el subliniază persistența unui antisemitism latent, care, în anumite momente, se activează. Femeia este rănită de moarte de modul în care Bărbatul a găsit de cuviință să rezolve problema, „iar doi oameni care se iubesc sincer, ajung să se deteste definitiv într-o oră și jumătate”. Sensibilitatea ei, chinul sufletesc, imposibilitatea de acceptare a situației, capătă, în interpretarea Évei Imre o profunzime abisală. Este puternic marcată de situația fără ieșire, iar acest lucru este reflectat nu doar de chipul ei, ci de corpul întreg, contorsionat de durere, dar mai cu seamă de ochi, ce din iubitori primesc o căutătură oțeloasă, ucigătoare.

Tensiunea insuportabilă este spartă de sosirea Prietenului, ales a-i fi soț. Un fel de pierde-vară, un dandy, care fusese îndrăgostit în prima tinerețe de Femeia atrăgătoare. Iată că Bărbatul s-a arătat atent, grijuliu în a nu-și plasa soția în brațele unui (total) necunoscut. Flușturaticul se vede nevoit să asiste la întețirea conflictului dintre cei doi soți. Surescitarea, nervozitatea, zbuciumul sufletesc nu-l afectează în nici un fel. Însă devine dintr-odată atent când află oferta ce i se face. În rol, asistăm la un recital actoricesc de zile mari, susținut cu naturalețea, simplitatea, lipsa de artificialitate și afectare, de firescul cu care Bogdán Zsolt abordează personajul Prietenului. Fața zâmbitoare și fără griji de la început capătă, treptat, o seriozitate profundă. El, ajuns calic în urma traiului prea bun, fără măsură și opreliști de nici un fel, este luat în brațe de soartă, devenind, pe neașteptate, soțul unei femei bogate.

Finalul nu se arată deloc luminos. Un Tată – Kardos M.Róbert într-un rol de mică întindere, dar autentic în trăire și reflecții profunde – și Fiul lui – Biró Gergö, care în doar câteva replici reușește să spulbere orice idee luminoasă, optimistă – îl însoțesc pe Bărbatul revenit în casa aflată acum în paragină, care mai păstrează intactă doar încăperea de la început. Și din care, fără sfială, cei doi cară tot ce se mai poate.

Aflat la prima colaborare cu trupa Teatrului Maghiar din Cluj, regizorul Vlad Massaci a reușit un spectacol așa cum și-a dorit, conform declarației lui din caietul-program: spectatorul să plece „îngîndurat”, nu să „scape de angoase”, ci să se confrunte cu ele. Iar actorii i-au urmat gândul în cele mai mici amănunte, cu finețea și talentul de care dau dovadă, nezmintit.

[Vatra, nr. 5-6/2026, p. 162]