Argument      

Magda Cârneci este o personalitate complexă a culturii române contemporane, remarcându-se ca o voce distinctă care îmbină armonios sensibilitatea literară, rigoarea criticii de artă și angajamentul civic lucid. Reprezentantă marcantă a Generației ’80, a construit punți solide între estetic și social, refuzând izolarea sterilă în turnul de fildeș al teoriei pure. Pentru Magda, libertatea nu constituie doar un simplu concept exersat pe pagină sau pe pânză, ci reprezintă o practică de zi cu zi, o responsabilitate socială asumată direct în spațiul public. Ca scriitor, Magda Cârneci s-a impus inițial în prima linie a mișcării optzeciste prin poezie, cărțile sale dezvăluind un lirism cerebral, impregnat de reflexe metafizice, de tehnici specifice postmodernismului și de o conștiință acută a textului ca spațiu al experimentului vizual. Ulterior, prin proza sa, mai ales prin romanul FEM, explorează feminitatea dintr-o perspectivă existențială și psihologică rafinată. Trecerea de la poezia conceptuală la narațiunea densă a marcat o maturizare orientată spre explorarea alterității, a memoriei colective și a mitologiilor subiective.

Scrisul Magdei combină magistral fluiditatea confesiunii intime cu rigoarea eseistică, devenind un instrument de emancipare culturală care pune în discuție identitatea de gen și condiția creatorului într-o lume aflată în tranziție rapidă și alienantă. În calitate de critic și istoric de artă, Cârneci deține un rol important în cartografierea și contextualizarea artelor vizuale din România. Obținerea doctoratului în istoria artei la prestigioasa École des Hautes Études en Sciences Sociales din Paris i-a oferit instrumentele metodologice necesare pentru a analiza cu acuitate evoluția artelor plastice din perioadele comunistă și postcomunistă. Volumul său de referință, Artele plastice în România 1945-1989, în care istoria artei se împletește cu sociologia și politologia, rămâne o lucrare esențială pentru înțelegerea modului în care creatorii români au pendulat între constrângerile ideologice ale regimului totalitar și nevoia vitală de libertate estetică. Magda Cârneci nu s-a limitat la simpla cronică de întâmpinare, ci a teoretizat fenomene artistice extrem de complexe, precum ecofeminismul vizual și nuanțele particulare ale postmodernismului est-european. Prin activitatea de curator și critic de artă, Magda a promovat intens artiștii români pe scena internațională, privindu-i ca vectori esențiali ai unei culturi reziliente, vii și organic europene. Dincolo de spațiul academic și de cel literar, Magda Cârneci s-a distins ca un activist civic dedicat, transformând convingerile sale etice în acțiune socială concretă. Membră activă a Grupului pentru Dialog Social (GDS) și fost președinte al PEN Club România, scriitoarea a militat constant pentru democratizare, pentru libertatea de exprimare și pentru integrarea valorilor europene în mentalul colectiv. Vocea sa fermă a răsunat public în momentele cheie de criză democratică ale României postdecembriste. Prin conferințe, editoriale ferme și leadership cultural, Magda Cârneci a demonstrat că rezistența prin cultură nu este suficientă dacă nu este dublată de o implicare politică directă, non-partizană, în apărarea statului de drept și a libertății umane. Cu alte cuvinte, Magda Cârneci s-a manifestat de-a lungul întregii sale cariere ca un intelectual total. Prin poezie vizionară, critică plastică riguroasă și spirit civic neobosit, ea reprezintă un model rar și necesar de sinteză între etică și estetică, demonstrând cu eclatanță modul în care arta și acțiunea socială se pot contopi pentru a genera conștiință publică, cultură solidă și libertate autentică. Le mulțumim tuturor celor care au contribuit la acest dosar tematic ce elogiază una dintre personalitățile importante ale culturii, artei și literaturii de azi.

Iulian Boldea

*

I. Autoportret

Magda Cârneci

Un fel de Curriculum Vitae

Ce ne rămâne dintr-o existență mai mult sau mai puțin lungă, după ce imensa realitate cosmică ne-a aruncat în lume, iar lumea ne-a modelat, ne-a formatat, ne-a utilizat, ne-a consumat, ne-a uzat, dar ne-a și uluit, bucurat, încântat, ne-a stupefiat? Mă întreb acum dacă are finalmente importanță faptul că m-am născut într-o țară balcanică precum România, într-un regim politic rigid comunist, în a doua jumătate a secolului XX, că am copilărit în orașul Bacău și am urmat facultatea de istoria și teoria artei la București, apoi am devenit cercetător la un institut de specialitate și am început să public poezie și eseu și critică de artă în revistele culturale din anii ’80, până a venit revoluția din decembrie 1989 care mi-a bulversat existența și m-a aruncat în arena publică, m-a obligat la activisme politice și culturale, mi-a dat șansa câtorva burse internaționale de studiu în Europa și America și posibilitatea unui doctorat la Paris, apoi m-a obligat să-mi schimb viața de câteva ori și să oscilez între mai multe țări și apartenențe?

Cred că, dincolo de factologie, din care cu timpul nu mai rămân decât informații fosilizate, importante dintr-o viață sunt doar momentele puternice, speciale, care ne-au marcat indelebil, ne-au rămas întipărite în creier prin forța lor emoțională sau intelectuală, prin surplusul de atenție, trezie, și mai ales conștiență, la care ne-au dat acces. Și aceste clipe nu sunt foarte multe într-o existență obișnuită, dar ele constituie bogăția noastră ascunsă, perlele noastre interioare, lumina care iradiază în clarobscurul lăuntrului nostru, indicându-ne enigmatic ce am putea deveni dacă am fi cu adevărat și continuu prezenți și conștienți la viețile noastre.

Oare voi fi capabilă să-mi memorez toate clipele intense până la halucinație, provocate de unele chipuri, lucruri, priveliști de o frumusețe aparte, care m-au trezit temporar la mine însămi, sau toate visele somptuoase, majestuoase, care m-au programat interior spre căutarea de sine, sau toate lecturile cu adevărat hrănitoare care m-au edificat spiritual, și cele câteva întâlniri umane, puține dar admirabile, care chiar m-au marcat ? Ca să răspund întrebării acesteia, ar trebui poate să vorbesc despre șansa de a mă naște la țară, într-un sat din Moldova, unde am simțit din când în când că pământul, arborii, râurile și norii sunt vii, simt și visează, ba chiar mă privesc, mă iubesc, și-mi transmit ceva prețios, vast și nedefinit, ce așteaptă răspuns. Ar trebui probabil să recunosc oportunitatea de a intra pe scena culturală românească în anii ’80, împreună cu o întreagă generație de tineri literați și artiști care s-au simțit purtați de un puternic suflu inovator, de o nouă paradigmă estetică, pe care am numit-o atunci, probabil prezumțios, „postmodernă”, și pe care am teoretizat-o și practicat-o cu fervoare. Ar trebui poate să admit că, de-a lungul anilor ’80, poezia generației beat americane m-a impresionat la fel de mult ca lecturile din Platon și Heidegger, din René Guénon și Carl Gustav Jung, din Simone Weil și Hannah Arendt sau Simone de Beauvoir, din Mircea Eliade sau Dumitru Stăniloaie și alții. In fine, ar trebui să mărturisesc că în ciuda sărăciei, cenzurii și lipsei de libertate din România de atunci, acel deceniu a fost esențial pentru mine, prin acumulările lui afective, existențiale și intelectuale decisive.

Ar trebui să recunosc și importanța extraordinarului decembrie 1989, când s-a întâmplat să mă aflu chiar în miezul evenimentelor revoluționare din București, în timpul cărora am avut, direct și pe viu, gustul Istoriei, al istoriei cu majusculă, sentimentul fizic al contactului cu clipele tari, decisive, ale cursului altfel atât de monoton al timpului istoric curent. Ar trebui poate să adaug deschiderile extraordinare din anii ’90, cu activismul lor politic și social exaltant și epuizant, cu înfrigurate și bucuroase lecturi politice și spirituale din cărți importante care erau în fine traduse în românește, cu bursele de studiu în străinătate care constituiau o provocare continuă pentru mentalitatea mea românească, cu cărți și articole publicate în România și peste hotare, cu numeroase colocvii, seminare și congrese internaționale, cu descoperirea unor noi viziuni despre realitate precum transdisciplinaritatea, gurdjevianismul și mai recent neuroconectivitatea care mi-au lărgit înțelegerea despre creier, conștiență și „mașina umană”, cu contactele speciale avute cu oameni din cele mai diverse culturi și cu acceptarea cosmopolitismului ca stil de viață dar și ca putință de a te simți, prin experiențe interioare și prin responsabilitate exterioară, ca un fel de cetățean mutant al planetei.

Dar să fac o listă mai precisă mi-ar fi greu. Cunosc sute și sute de oameni, dar numai câțiva au contat în evoluția mea. Am citit sute sau mii de cărți, dar numai câteva m-au atins lăuntric profund. Am trăit zeci de mii de momente de timp, dar numai câteva au provocat în mine trăiri de neșters. Care ar fi numitorul comun pentru acești oameni, aceste cărți și aceste momente care mi-au devenit prețioase ? Poate faptul că în contact cu acestea, o percepție mai intensă a realității s-a putut declanșa, adică o dilatare a înțelegerii la nivele altfel greu de atins, o ieșire din banalitate, din adormirea zilnică și din automatismul general: sentimentul clar că mă aflu în autenticitate și în prezența la mine însămi, într-un sine mai profund, într-o trăire mai puțin limitată a lumii.

Cred că în intensificarea conștienței, clipă de clipă și în tot lungul vieții, se ascunde evoluția noastră posibilă, ca indivizi și ca umanitate. Până la urmă, dintr-o existență întreagă, ne rămân doar aceste momente foarte vii și intense de prezență la lume, aceste clipe esențiale, nu prea numeroase, de conștiență deplină la realitate, cu care plecăm, îmbogățiți și treziți, dincolo de neant.

Poezie versus critică de artă

Am fost o ființă duală. Evoluția mea s-a petrecut – constant și iremediabil – sub semnul polarității. Dotată pentru pictură cât pentru poezie, am făcut jumătate de liceu teoretic la Bacău, apoi restul la un liceu de artă din București. Ca să-mi satisfac cele două dotații, am urmat facultatea de istoria și teoria artei, unde trăirea artei mi se părea că se îmbină cu proza poetică și teoria estetică. Dar în timpul facultății am descoperit Cenaclul de Luni și pasiunea pentru poezie s-a declanșat tumultuos și m-a tras după ea de-a lungul următoarelor decenii – fără să pot renunța la profesia mea de bază, critica de artă.

Am înaintat mereu pe două drumuri paralele, care s-au intersectat și s-au despărțit de câteva ori. Am profesat două tipuri de discurs cultural – poetic și exegetic – , am publicat cărți de literatură și cărți de artă, am semnat cu două nume publice – Magdalena Ghica și Magda Cârneci – ca să disociez cele două ocupații care m-au disputat. Dualitatea m-a marcat și a trebuit să o gestionez uneori cu anxietate, alteori cu seninătate.

Dar am ținut să nu amestec cele două domenii, să nu fiu (prea) literată în comentariul vizual, și să nu fiu (prea) critic vizual în poezie și proză, deși am folosit uneori energia și ideile unui domeniu în câmpul de manifestare al celuilalt, dar cu prudență, pentru motive pe care le voi mărturisi mai jos.

Pentru mine relația dintre poezie și plastică rămâne complementară și subînțeleasă. Am folosit în poezie imagini și chiar sugestii tematice oferite de contactul cu experimentele și producțiile vizuale cele mai noi, mai provocatoare și mai avangardiste ale colegilor plasticieni. Pe de altă parte, în comentariul de artă am folosit adesea un anume tip de intuiție a intențiilor ideatice și ale proceselor creative din spatele imaginilor plastice – o facultate datorată exercițiului poetic.

Totuși, cum am mai precizat în diverse interviuri, dincolo de specificul de limbaj poetic sau vizual, cred că aceleași obsesii și perspective asupra realității și artisticității pot fi întâlnite și într-un tip de discurs și în celălalt, în felia de timp în care m-am manifestat. Critica de artă mi-a permis să formulez, teoretic și totuși aplicat, prin explorarea materialului vizual extrem de vast și de contradictoriu al plasticii contemporane, teze mai generale asupra creativității artistice contemporane.

Tezele acestea, schițate în câteva eseuri și studii mai lungi¹, cred că sunt valabile și pentru starea poeziei din ultimele patru-cinci decenii, unde le-am aplicat fără să am impresia că-mi reific și teoretizez propriile trăiri poetice și strategii estetice. Eu scriu o poezie vizionară dar nu practic o poezie exclusiv vizuală, cum s-ar putea crede, și trebuie să recunosc că contactul cu imaginea plastică mi-a furnizat multe din intuițiile mai vaste pe care apoi le-am folosit în ciclurile poematice din fiecare volum publicat. La fel, un anume tip de supra-emoțional și supra-rațional inerent gândirii mele poetice, depășind citirea și acceptarea imaginii plastice ca atare în favoarea unor destinații ale acesteia mai puțin vizibile, mai subtile, orientate spre transcendere, probabil că s-au resimțit și în discursul meu de critic de artă.

Oricum, polaritatea poezie-plastică, accesul din interior la mai mult decât un singur limbaj artistic îl consider până la un punct o șansă, precum vorbirea a două limbi native, pentru că oferă posibilitatea unei mai profunde, mai ample apropieri, pe căi diferite și în același timp complementare, de un miez unic, fascinant și misterios, al creativității artistice a unei epoci. În cultura română a existat – și încă mai există, cred – o perspectivă condescendentă asupra diverselor forme de discurs exegetic care nu sunt critică literară. Între critica de artă, muzicală, de dans, de film și teatrală, cel mai bine se situează ultimele două, efect al showbizului generalizat în care trăim. Critica de artă a fost cea mai puțin prizată multă vreme pentru că pretindea o cultură vizuală prea recent intrată în vederile literaților români. Am mai spus-o și altădată, există o întârziere de cel puțin o generație între gustul literaților și producția vizuală la zi (dar și reciproca e valabilă într-o bună măsură).

Scriitorii care s-au aventurat în acest domeniu au fost puțin numeroși², dacă nu punem la socoteală mulțimea de literați care au produs texte prietenești, de întâmpinare entuziastă bazată pe solidarități, de laudă partizană fără criterii estetice clare. Amatorismul acestor texte produse pentru expoziții și cataloage a făcut rău, a degradat ideea de text curatorial sau cronică de artă profesionistă în ochii mediului literar. Și totuși au existat istorici și critici de artă de mare calificare culturală, de autentică vocație de-a lungul secolului 20, de care puțini oameni de cultură – înafara specialiștilor – își mai aduc aminte³.

Împărțită între poezie și comentariu vizual, am suferit și eu de această prejudecată, în măsura în care am dat prioritate producției mele literare asupra celei de critică de artă. De fapt, mai degrabă am dat vizibilitate mai mare, mai intensă, literarului asupra vizualului pentru că astfel s-a înclinat balanța culturală a momentului. Totuși am produs sute de cronici de expoziție și texte de catalog, am scris zeci de studii de istoria artei și câteva cărți și monografii, știind foarte bine că ele nu vor cântări prea mult în ochii criticii literare. Dar aceasta a fost profesia cu care mi-am câștigat existența de istoric de artă, apoi de cercetător științific și în fine de redactor-șef al revistei ARTA, singura revistă profesionistă de arte vizuale contemporane din România.

Dacă mă întreb acum care ar putea fi numitorul comun profund al acestor două ocupații, acesta este, desigur, imaginea. Imaginea poetică și cea vizuală au în comun aceeași energie mentală diferit modelată sau modulată, sonor sau vizual. Imaginea e o chestiune de frecvență a undelor cerebrale, un produs al percepției modelat cultural, vor spune științificii, dar ea este și un mare mister. Într-un text de tinerețe afirmam cu un fel de îndrăzneală juvenilă că imaginea apare în om în momentul Căderii din paradis. Ea este semnul distanțării dintre Sine și univers. Imaginea este ecranul care consacră separarea dintre rațiune și paradisul identității, este voalul dintre conștient și inconștient. Imaginea este ecranul dintre lumea de aici și lumea de dincolo, dar în același timp este reminiscență a identității inițiale pierdute, urmă palpabilă a vechii uniuni dintre sine și realitate. Imaginea este o cortină evanescentă între două lumi, dar este și o cale de întoarcere dilematică în paradis. De aceea ea este și o promisiune de fericire, fie aceasta fantasmagorie sau drog, incantație sau realitate imaginală.

Ca poetă și critic de artă, încă mă mai recunosc în aceste afirmații.

Note:

¹ Studii despre optzecism, postmodernism, neoexpresionism și neobizantinism, sau despre dimensiunea spirituală în artele vizuale contemporane, studii care vor fi retipărite într-un volum de texte teoretice și eseuri de artă aflat în curs de pregătire.

² Arghezi, Tudor Vianu, Perpessicius, B. Fundoianu, Dan Grigorescu ș.a.

³ Numesc aici din datorie morală câteva nume: Petru Comarnescu, Alexandru Busuioceanu, Eugen Schileru, Theodor Enescu, Dan Hăulică, Ioana Vlasiu, Radu Bogdan, Alexandra Titu etc. Cel mai elocvent exemplu contemporan este Andrei Pleșu.

*

O scrisoare

Paris, 17 oct. 1991

Dragă Ioana,

De cîteva zile¹ mă tot îndemn să-ți scriu, dar cunoști chinul punerii în „starea de scriere”, la mine el e același și pentru un poem, și pentru un articol și pentru o scrisoare. Deci, de cîteva zile tot vorbesc cu tine în gînd, spunîndu-ți că am să-ți scriu și povestindu-ți ce-ți voi scrie, doar-doar minunea se va întîmpla. Nu e doar chinul cu pricina, e și buluceala de „trebi” curente (la fel de multe aici ca și la București), e și începutul școlii², e și nebunia orașului, e și lipsa de pace interioară. Adică gînduri de deșertăciune, de vîrstă, de loc, ce caut eu aici, ce am venit să demonstrez, o să fac față, la ce bun, e tîrziu, e cam tîrziu, cum să împac ce-i „aici” cu ce-i „acolo”, unde-s lucrurile esențiale, oare nu mă înșel, oare nu fug iarăși și iarăși de mine, à quoi bon quitter Coasta Boacii, merde, etc. În fine, cunoști toate astea.

Ultimele evenimente însă m-au hotărît, nu minerii, noua lor venire m-a dezolat, m-a rușinat și cumva m-a resemnat: știu că nu se poate mai repede, probabil că nu se putea altfel, ne facem iluzii în legătură cu noi etc. Dar aflarea componenței probabile a noului guvern m-a decis. Cum Andrei³ nu mai e ministru, e cazul să ne gîndim la soarta Institutului⁴ nostru. Deci, ai mînă liberă⁵ în ce privește cele mai bune decizii pentru asta. Ai și demisia⁶ mea imediat ce e necesar. Sper ca și dl. Firca⁷ să revină la Institut. În cîteva zile, cît să primești scrisoarea, te voi suna, ca să-mi spui ce ați decis și ca să mă înveți cum să formulez demisia și către cine, cu ce dată etc. Ți-o voi trimite imediat.

Într-o ordine de idei înrudită: scrie-mi adresele instituțiilor cu care să mai țin contact pe aici. Prin Marina Vanci⁸, aș putea aranja o colaborare sau un „jumelage” cu Inst. de Istoria Artei de la Sorbonne 4, de fapt facultatea de Istoria Artei. Anca Vasiliu⁹ mi-a spus că și ea ar putea aranja un parteneriat cu Institutul din Poitiers, în vederea intrării noastre, pe una din aceste căi, în legătură cu CNRS¹⁰ și cu banca de date a acestuia. E fezabil, numai trebuie să antamăm ceva oficial, deci prospectează puțin terenul înspre Academie¹¹ (e nevoie de o adresă, o invitație etc.).

Nu am adresa și telefonul, cele noi, ale lui Victor Stoichiță¹² și aș dori să iau legătura cu el. Nu am nici adresele de la CIHA¹³ și Congresul de Istoria Artei: dacă mai e necesar, și n-ai făcut tu toate demersurile, trimite-mi-le împreună cu „instrucțiuni”. Am luat legătura cu AICA¹⁴ și am reușit să devin membră, iar pe 24 oct. am întîlnire cu președintele ei ca să aranjez și pentru Institut sau secția critică, ceva.

Într-o ordine de idei și mai îndepărtată – o „dezordine de idei”, cum spunea bietul Mihai Drișcu¹⁵ – află că am trecut cu bine D.E.A.-ul¹⁶, îți voi trimite o fotocopie după foaia de examen, imediat ce mi-o eliberează, adică în vreo 8 zile. Acum mă ocup de înscrierea la faza a doua a doctoratului, care înseamnă o nouă acțiune birocratică de proporții, mai ales că vreau să-mi schimb directorul de teză. Sunt în pertractări cu Louis Marin și cu Pierre Bourdieu, să vedem cum rămîne pînă la urmă¹⁷.

Pe 26 oct. plec la Budapesta la un colocviu despre Europa de Est, bineînțeles, căci s-au înmulțit ca ciupercile aceste colocvii. À propos, ce se aude cu colocviul nostru¹⁸ făcut împreună cu IREX¹⁹? Pînă să plec, vorbisem cu Dan Ghibernea²⁰, care-mi promisese sprijinul pe lîngă comitetul director și mai ales pe lîngă Vivian Abbott²¹. Crezi că mai are șanse?

Am apucat să trimit invitații prin străinătate și cîțiva mi-au răspuns, drept care a trebuit să-i „temporizez” și să dau telefoane, aici, ca să-i lămuresc. Mi-ar părea rău să renunțăm.

Mai rămăsese de răspuns numeroaselor scrisori primite de la Fundația Getty: Meri²² a răspuns, pentru bibliotecă, nu știu dacă tu ai apucat s-o faci pentru Institut, eu am răspuns pentru o scrisoare adresată „directorului” și am afișat bursele propuse de ei.

Să mai știi că am trimis – de aici – cele trei texte pentru Dictionary of Art, promise prin contract. Englezii mi-au răspuns foarte repede, mulțumindu-mi, ca întotdeauna corecți și prompți, nu ca noi (am observat aici că a răspunde prompt la corespondență e un lucru „sfînt”, mi-e greu să mă obișnuiesc cu această formă de politețe care aici te califică).

Draga mea, află că tocmai s-a închis FIAC-ul, adică Tîrgul Internațional de Artă Contemporană, la Grand Palais, și să știi că am fost mult mai puțin dezamăgită decît mă așteptam. Află că s-a deschis o expoziție Géricault, pe care n-am apucat să o văd. Află că am văzut o expoziție Anselm Kiefer, foarte bună. Află că la Orangerie e o expoziție Derain. Află că roșul, un fular, un șal, o etolă, o mănușă sau măcar o pană, e foarte la modă aici, peste negrul care e în continuare tutelar. Află că mi-e dor de tine, de voi, de toți și de afurisita aia de „țărișoară”, vorba lui Andrei Pleșu, trebuie să vină o revoluție, un cataclism, sau o îndepărtare la Paris ca să-ți dai seama, naiba s-o ia.

Află că mă întorc la începutul lui decembrie. Te sărut.

                                                            Magda Cârneci

Note:

¹ Aceasta este o scrisoare uitată, pe care Ioana Vlasiu, renumit istoric de artă și bună prietenă, a avut ideea de a o propune pentru acest dosar din revista Vatra. Notele următoare vor explica lucruri devenite între timp mai puțin clare sau inteligibile.

² Este vorba de anul 2 de master la Ecole des Hautes Etudes en Sciences Sociales (EHESS) din Paris.

³ Andrei Pleșu, care a fost ministru al culturii în 1990-1991.

⁴ Institutul de Istoria Artei din București.

⁵ Ioana Vlasiu era director adjunct al Institutului.

⁶ Aleasă directoare a institutului de către colegi la începutul lui 1990, doream să las această funcție lui Andrei Pleșu.

⁷ Gheorghe Firca, muzicolog, cercetător la același institut, pus o vreme pe tușă înainte de revoluția din decembrie 1989.

⁸ Marina Vanci, specialistă în suprarealism, soția lui Jules Perahim.

⁹ Istoric de artă de formație, devenită profesor de filosofie antică târzie la universitatea Sorbona 1, Paris.

¹⁰ Centre National de la Recherche Scientifique, Paris.

¹¹ Institutul de Istoria Artei este o unitate de cercetare a Academiei Române.

¹² Victor Ieronim Stoichiță, istoric de artă internațional de origine română.

¹³ Comité international d’histoire de l’art.

¹⁴ Association internationale des critiques d’art.

¹⁵ Critic de artă, redactor la revista Arta, decedat în 1989.

¹⁶ Diplôme d’études approfondies, echivalentul masterului de azi.

¹⁷ Până la urmă, director de teză a fost sovietologul Alain Besancon.

¹⁸ Colocviul internațional Art and Ideology in Central and Eastern European Countries since 1945, Institutul de istoria artei, București, 1992.

¹⁹ International Research & Exchange Board.

²⁰ Funcționar pe atunci la Academia Română.

²¹ Assistant director la IREX în România.

*

Critica literară despre FEM, la ediția americană a romanului (2021)

„Profund, misterios, emoțional și captivant, FEM este o operă literară luminoasă și inspirațională scrisă de unul dintre autorii cei mai valoroși din lume.” (Deborah Levy, autoare a romanului The Man Who Saw Everything)

„FEM este un roman-protest, un text feminist scris cu fervoarea unei poete adevărate, o carte care înregistrează durerea femeilor într-o lume încă dominată de bărbați. Dincolo de radicalismul ei feminist, cititorii acestui roman vor descoperi o impresionantă calitate a minții și un rafinament artistic care ne atrage simpatia.” (Mircea Cărtărescu, autorul volumelor Solenoid, Nostalgia, Blinding)

„Debutul într-o bogată limbă engleză a poetei Magda Cârneci descrie experiențele extatice și stările ca de vis ale unei femei. (…) Plină de o puternică lume de imagini, această lucrare simbolică constituie o intrare notabilă în literatura feministă internațională.” (Publishers Weekly)       

„Magda Cârneci nu este numai o distinsă poetă, traducătoare și critic de artă ci și o romancieră de primă mână, care-și folosește în FEM darurile ei de povestitor ca să deschidă noi lumi pentru auditorul tăcut al viziunilor ei stranii. Naratoarea se descrie pe sine ca o «Șeherazadă mai blând», dar este aprigă în căutarea ei de a fermeca, a instrui și a trezi cititorii cu provocările specifice unei femei care își croiește drum prin labirintul vieții moderne. Aceste povești, transformate din momente aparent nesemnificative în reflecții existențiale asupra naturii a tot ceea ce se află sub soare, vă vor bântui zilele și nopțile.” (Christopher Merrill, autorul volumului Self-Portrait with Dogwood)

„Strălucitoare, senzuală și totuși încărcată intelectual și politic, acesta e genul de carte care poate schimba vieți.” (Fiona Sampson, autoare a volumului Come Down)

„Unii cititori ar putea crede că FEM-ul Magdei Cârneci aparține mai degrabă genului eseului filosofic decât celui al ficțiunii sub care este comercializat. Alții din lumea anglofonă îl pot numi un roman „experimental”. Dar pentru cei familiarizați cu cultura și literatura franceză modernă, este evident că Magda Cârneci scrie în cadrul unei tradiții franceze.(…) Misterul, misterul universului este de fapt firul roșu al acestui roman – o direcție care poate fi numită «misticism ateu» în tradiția lui Clarice Lispector, care, deși braziliancă, se întâmplă să fi fost o influență majoră pentru Hélène Cixous și poate, așa cum bănuiesc eu, și pentru Magda Cârneci. (Alta Ifland, Los Angeles Review of Books)

„Publicat inițial în 2011, FEM a fost descris ca o piatră de temelie feministă. Deși explorarea experienței corpului feminin este inovatoare, pentru mine scopul textului pare mai degrabă spiritual decât politic, depășind întrebările de gen pentru a pune unele mai ample, cum ar fi: care este sensul vieții? (…) Naratoarea din roman se referă în mod continuu la această dimensiune spirituală în moduri diverse, ca fiind «adevărata mea viață», «lumea cealaltă» sau «Realitatea» – iar viziunile ei ca fiind puntea către acest loc. Poate că tocmai pentru că  adesea catalizatorul este sexual, lucrarea este considerată feministă. Scrierea Magdei Carneci (tradusă perfect de Sean Cotter) este fluidă; acumulează constant forță de-a lungul paragrafelor și întotdeauna cu un lexicon bogat și variat. Cele mai extraordinare și mai ciudate pasaje apar în scrierile sale despre sex. Scopul nu este excitarea, ci, dimpotrivă, atingerea cu «lumea cealaltă». (…) Acest roman minunat de straniu, ermetic și lucid, oferă o pauză de la cocktailul toxic de impresii zilnice și poate inspira racordarea la imagini interioare misterioase.” (Megin Jimenez, Chicago Review of Books)

„Magda Cârneci se inspiră de la filosofa franceză Luce Irigaray care, în «Puterea discursului și subordonarea femininului», îndeamnă femeile să creeze un nou spațiu estetic într-un stil deliberat feminin. În cuvintele lui Irigaray, «problema nu este aceea de a elabora o nouă teorie al cărei subiect sau obiect ar fi femeia, ci de a bloca însăși mașinăria teoretică… [printr-un exces perturbator [care] este posibil din partea feminină». Tocmai această mașinărie dominată de bărbați este blocată de naratoarea din FEM prin excesul perturbator al limbajului său poetic și prin căutarea de a colecta «stări, imagini și viziuni». Această opoziție diametrală față de modurile de gândire masculine dărâmă granițele posibilității estetice și oferă un universalism înrădăcinat în mistica feminină. (…) Un cititor atent și sensibil va termina FEM cu convingerea că a fi femeie înseamnă a avea o conexiune specială, primordială cu o lume care o umbrește pe a noastră; a fi femeie și poetă, în plus, înseamnă a fi o «conștiință nemărginită»”. (Christ Via, Kenyon Review)

„Psihedelic, profund, un «clasic feminist»: FEM-ul Magdei Cârneci pune la îndoială definițiile. Estompând granițele genurilor, romanul Magdei Cârneci aduce la viață un peisaj fascinant al dorinței și frustrării feminine. Pe măsură ce narațiunea fragmentată, dar captivantă, examinează subiectele gemene ale iubirii și pierderii, cititorii se confruntă cu agenda feministă supremă a dreptului femeii de a alege, împreună cu numeroasele obstacole și dileme asociate cu aceasta.” (Jozefina Komporaly, http://www.wordswithoutborders.org)

Accesarea unor imagini atât de puternice echivalează cu descoperirea unei fenomenologii a ființării de tip FEM, nici feminină, nici feministă, ci a unei entități în transformare pe care textul o surprinde în chiar procesul devenirii ei. Tensiunea filosofică a iluminărilor personajului narator construiește cu răbdare o ontologie FEM care răzbate prin toți porii textului. (…) Parțial ars poetica, parțial ontologie, FEM pledează în favoarea corpului drept cel mai important instrument și canal pentru cunoaștere, în detrimentul minții, care, în estimarea autoarei, este rareori sursă de revelații și iluminări. (…) În concluzie, aș spune că FEM se dovedește a fi un tip inovator de roman feminist, unul care trece peste cearta cu stereotipurile misogine, înjositoare – spre o nouă epistemologie care invită pe toată lumea să „caute contactul cu inteligența misterioasă ascunsă în adâncurile și înălțimile corpului [lor]. (…) Miza nu putea fi mai mare, iar traducerea romanului în limba engleză relansează provocarea inițială a Magdei Cârneci către un public mai larg și mai divers, unul care a trecut recent prin runde de dezbateri traumatizante cu trecutul, urmare a #MeToo și a celui mai recent val de feminism. (Letitia Guran, Journal of Romanian Studies)

Aici rezidă puterea viziunii cuprinzătoare a Magdei Cârneci ce sfidează „logica liniară a binelui și răului, a albului și negrului, a femininului și masculinului”. De aici și apelul ei pasional – adresat iubitului ei și cititorilor deopotrivă – de a-și extinde „viziunea interioară” deschizându-se către alte forme de atracție și de afecțiune în această lume vastă, vibrantă și pestriță, căci, într-adevăr, „ce este iubirea decât inteligența supremă – fuzională, vie, conștientă – a universului?”. Perspicace și conștient de intertextuală, FEM este o completare minunată a literaturii mondiale și a canonului feminist global. (Laura Savu Walker, American Book Review)

Selecție, adaptare și traducere de Dalia Vlad

[Vatra, nr. 5-6/2026, pp. 117-122]