cât ține groapa

învinșii locuiesc într-o groapă

ce le adună creierele,

mănâncă după cum le sunt de apucătoare

mâinile cu degete scurte,

iubesc cât încape

în inimile împroșcate pe gheața lată și adâncă,

uită treptat de unde au plecat,

altfel nici n-ar fi ce sunt,

unele învinse au pântecele

precum niște butoaie sigilate

de teama că ar fermenta prost,

învinșii știu că sunt la capăt,

simt cât apasă capătul,

speranțele sunt scurte, tulburi:

nu țin groapa să devină lume

*

linia de sare

când sunt cu tine e ca linia de sare

pe buza halbei de bere,

poate să se umfle roșie căldura

în coroanele zăpăcite ale ulmilor,

să curgă din mustățile de nori ale cerului de jur-împrejur,

să scârțâie patul lacom,

n-o simt, sunt în căldura ta

și lumea rămâne pe dinafară –

spumă uscată pe sticlă,

beau până nu rămâne un chior

din setea de a fi altundeva,

iar numele tuturor căldurilor

cad din mine, chei vechi

*

gramajul luminii

frumusețea și-a adunat

tablourile cele mai inspirate,

cărările umbros rostogolite,

pe care briza are mii de picioare,

barba cu sare a unui marinar printre fulgere,

paginile scrise reușit,

femeile digerate în vis, cu care ai băut rar o tărie.

în orice caz e cam egoistă

șmechera de frumusețe,

nu vrea pe fitecine în apropiere, oricând, oricum.

te lasă să intri

doar cât să înveți gramajul exact al luminii,

după care își mută pulsul mai departe

pe răsucirile vreunui deal

și rămâi dovadă că alegerea are ora inexactă

*

furaj

am simțit că nu m-au dorit

când mă lăsau să mă joc

cu o mână de cuie lângă priză,

părinții aveau treaba lor

și când ieșeam

după o minge roșie cu buline

pe strada – pânză de păianjen pentru mașini,

erau interesați mai târziu să mă bată

cu o sârmă cauciucată

când primeam vreo notă mizerabilă la școală,

mi-au înfiletat în tendoane și mușchi

tăcerea ca pe-un bec apăsător,

am crescut cum am crescut,

furaj pentru societate și pentru stele chioare,

cu sângele în scântei

nu cer nimic,

verific doar dacă durerea arde curentul

*

fără buzunare ascunse

mi-am îngropat spatele în fundul grădinii,

să nu știe nimeni,

acolo te lovește pe nevăzute

cel pe care l-ai crezut prieten

ori vântul cu bucăți de beton, când se îngroașă.

a trebuit să storc ani

ca să ajung la acest lucru simplu.

pe o pătură, spatele este relaxat unde-i pus,

m-am luat de-o grijă,

zilele și nopțile n-au decât să se dea peste cap,

cine vine, să vină cu umbra lui întreagă,

aici începe adevărul care nu are buzunare ascunse

*

alege repede

primul lucru pe care mi l-a spus ziua

a fost să fac în sfârșit numai ce vreau,

ziua stătea picior peste picior pe fotoliul de piele maro,

își lovea de călcâiul drept ritmic talpa șlapilor,

ceea ce mă cam enerva,

mi-a arătat pe masă un pachet de țigări,

o sticlă de votcă și o cutie cu fursecuri,

s-a gândit să nu vină cu mâna goală,

semăna cu un om ziua, parcă și cu mine,

să mă dau pe schiuri, deși nu știu? aș avea chef, am zis,

da, să-ți pui clăparii cu toată viața ta,

cu gropi și lașități, cu cei iubiți,

altfel nu merită, mi-a răspuns ziua,

altceva?, nu mă abțin.

depinde de tine, rostește ea, e greu să te hotărăști?

apoi ziua și-a scos ceasul de la mână și l-a înghițit,

m-a privit cum îți privești propriul accident:

alege repede, a spus, începe să miroasă a om

*

îți va cere și nimicul

frigul era tare și haotic, îl purtai cu greu în cârcă,

mai ales că-ți punea degetele peste buze și ochi,

vocea ți se spărgea din cauza lui,

ochii își răreau încet culoarea.

istoricii nu notează întâmplarea în manuale,

frigul ăsta e genul de frig care n-are stare,

vrea atenție permanentă,

pretinde ultimul cuvânt,

dacă nu e mulțumit te lovește din spate cu picioarele în rinichi.

cât o să reziști să-l duci?

odată o să-ți ia numele și-o să mănânce din tine,

iar când n-o să mai ai nimic de dat,

o să-ți ceară tocmai asta

***

Dan Dănilă

Remember

Holograme tot mai convingătoare

îngeri în derivă cu penele moi

case prin care treci cu ochii închiși

dar fără urmă de admirație

tot mai departe de miazăzi

colecții de clipe însângerate –

cătușe de aur pentru zile festive

Stare de grație aproape de fosfor

aproape o lumină a încarnărilor:

dezbrăcare îmbrăcare la comandă

uniformele noastre păstrate în pod

de abia mai acoperă goliciunile

într-o țară care doarme în tranșee

în loc de o soră medicală

un frate îți ia pulsul post mortem

Pe întuneric o bombă mediatică

va exploda deși era pusă în carantină

– ce cauți în copilăria mea,

nu îmi atinge cercurile

toba de tinichea flautul

micile bucurii ascunse sub pat

arlechinul subțire cu limba scoasă

De sărbători voi lustrui ghetuțele

și voi visa că lumea se bucură

scufundată într-o dulce amnezie.

*

Telal

Încropim, însăilăm, peticim viitorul

trecutul și hainele mortului drag

a trecut vremea marilor monumente

sub tencuială igrasia pictează de zor

harta lumii în funcție de anotimpuri

plouă acid ne spălăm iute pe față

plecăm spre o lume necunoscută

Pe o tarabă istoria învelită în ziar

așteaptă zadarnic un cumpărător

oameni cu gențile goale trec nepăsători

ignoră morcovii de rezervă și prazul

sfidează toate aromele toamnei

fugind spre tramvaiele deraiate

spre casele cu televizoare deschise

Dau un regat pentru o știre pozitivă

fără bombe ascunse în closet

sau creșe în flăcări victime colaterale

foști miniștri cu lingouri de platină

în geanta diplomatică și un pumnal

secrete militare în măseaua de minte –

lipim cioburi, reciclăm molozul

a trecut vremea marilor monumente.

*

Poem

Pentru cine mai scriem poeme

dragi cititori expulzați din librărie

fiindcă ascundeți cartea de bucate

sub haina de iarnă sau în mânecă

pentru masa festivă din imaginație 

Vă lasă gură apă printre rafturi

cu ochelari de distanță din greșeală

cu limba încărcată vom recita

în podul unde atârna slănina nu demult

– se mai simte mirosul amestecat

cu cel de carte nouă și odicolon

dinspre profesoarele blonde

de limba franceză sau engleză

cu ferestre între două meditații

La ce medităm la ce bună literatura

rimele sonetul amintirile unora

best seller parmezanul sau țuica

cotletul afumat în ediție princeps

o călătorie grăbită între două orașe

este tot ce rămâne sub semnătură.

*

Uneori

Mi-e dor de umorul blând al bunicilor

de simplitatea adevărată – fascinat

de steaua aceea lent căzătoare

sau de taina cuantică aproape uit

de sonetele lui Petrarca, nedepășite,

sau că a existat o mare renaștere

cu litere din lemn și cu pergamente

iar oamenii vechi râdeau fericiți –

nu aveau habar de cinematograf

și nici de extensia universului

Multe de citit și de privit cu uimire

uneori cu o doză de resemnare

într-o toamnă colorată de morțile frunzelor

pictorii pictează peisaje

pun pigmenți prețioși pe palete

pregătesc pânzele pentru priveghi

Uneori mă ascund într-o buclă a timpului

ca să pot contempla ultimele armonii

încă gratuite, rănile abia vindecate ale cerului,

vârstele necotropite de cenușiu

când dialogurile mai erau posibile

și adoram surâsul ei prețios –

presimțirea care nu mă înșeală.

*

Poem

O infernală estetică a minților lucide

dansând pe sârma de telegraf –

aici e vorba de cunoaștere

poezia este cu totul altceva

ai voie să exagerezi să diminuezi

în numele libertății universale

(o stare particulară a acesteia)

Să reciți ca și cum ai fredona

o temă celebră de paganini

sau mozart chopin bach

poți minți frumos cu metafore

deși războiul bate la ușă

cu degete albe de oase

Da, cerul e un diamant neșlefuit

părul iubitei o pădure vrăjită

prin care te plimbi cu ochii închiși

peisajul așternut cu litere uscate

este singura evadare posibilă

un fel de agravare a germinației

sau deplasarea ei spre roșu –

 merele sunt aproape coapte

Vezi cum se nasc leagănele

copiilor nenăscuți încă, lumenul

repetabil la infinit, mereu vertical

pentru o fragilă stare de grație

vezi prin somnul pleoapelor

prin rana în formă de ochi deschis

și asmuți vântul rece ca gheața

(aceasta ar fi ieșirea în lume)

Simultan ai putea să recitești

romanele fluvii, râuri și pârâuri

pe marea amneziei să plutești

în monoxila cioplită de tine

ai voie să spargi toate valurile

poți face orice ți se năzare

să arunci definitiv ancora

ca pe o piatră de rezistență

la toată străinătatea aceasta

(catargul nu ține de umbră)

Oricum te vei reîntoarce acasă

cu febra și caietul de amintiri

candoarea și gustul de sare

vei scoate cartea din bibliotecă

ca pe o cheie de boltă

cu grijă să nu se prăbușească

și aceasta ar fi o ieșire în lume.

***

Elsa Dorval Tofan

Mulțimea aproape vidă

                      I

între paranteze fie spus

în perioada motocicletei jawa

construită din bucăți

trăgeam bine gazul,

la maxim, pentru impresie

brusc, simțeam viteza în stomac,

dar adevărata atracție

a venit mai târziu, motorul solid                                                   

în doi timpi, trabantul

pe benzină de 75 și ulei mineral

experții știau însă că strecurat, inclusiv

cel de la cartofii prăjiți, mergea

pe geamul din partea șoferului,

peste portiera din carton și chit,

în fine, așa spunea mitul, pe care și

Kusturitza l-a folosit în film, de fapt,

trabi era făcut din duroplast

mâna stângă obișnuia să scuture

cu insolență un carpi, dreapta

se ocupa să țină direcția

cu un singur deget, eșarfa,

accesoriul esențial, participa

la reducerea vizibilității, dar

nu este niciun secret

când ai 20 de ani

: te crezi puternic

: te crezi veșnic

: te crezi titan

mai cu seamă

: ai convingerea că nu vei fi ca ei

mai cu seamă ai convingeri…

                      II

într-o paranteză rotundă

și una pătrată, ai închis

: oboseala oaselor

: a minții

: ridurile

: durerile cronice

: gândurile

apoi le-ai mai închis o dată

într-o acoladă, să-și aștepte timpul

să nu atace pe la spate,

dar ai făcut și o greșeală

: ai crezut că viitorul va fi o altă

la belle époque

ți-ai imaginai trecerile

: solare, line, uimitoare

nu ai luat în calcul capitularea,

totuși

: ai acceptat reguli

: ai renunțat să fumezi

: ai învățat să taci

: să zâmbești circumstanțial

dacă ți-ar fi zis cineva

: allez, e doar o iluzie

nimic nu va fi cum ai vrea să fie

l-ai fi înjurat ca pe un tâlhar,

                    III

vine gura asta spurcată

să distrugă paradigma fericirii

cu un film ratat de groază,

cine se crede?!

cum își permite?!

anxietatea apasă pe carotidă…,

dacă are dreptate?!

totul devine angular,

trabi nu se mai produce, Emir cel talentat

îl admiră pe Putin, Trump îi urăște pe toți,

echitabil și à tour de rôle,

Israelul împrăștie glifosfat otrăvitor

pe terenurile agricole ale vecinilor

Putin lucrează la următorul război

Trump adaugă în CV următoarea pace

și bate mâna pe covorul roșu cu Putin

peace for tomorrow scrie pe bombe și drone

oamenii au obosit să trăiască, să îngroape

vulturii și corbii au fost exterminați

pământul nu mai înghite, pe câmpuri,

numai cadavre…

                       IV

durerile evadate din parantezele rotunde

și pătrate s-au organizat, au învățat să atace

în locul lor s-a instalat mulțimea aproape vidă,

după ea se întind lantanidele secătuite

dacă ți-ar fi zis cineva că viitorul are iz de hoit

l-ai fi înjurat ca pe un tâlhar, nu l-ai fi crezut

: i-ai fi umflat bine fața

: l-ai fi pus la pământ

: l-ai fi întrebat, cine te crezi

: cum îți permiți

convins că viitorul va fi o altă

la belle époque, mirosind a vaniliegurmandă

*

O zi proastă

a fost încă o zi proastă, reușită perfect

m-am trezit cu durere de cap și spate

am deschis mecanic telefonul, am început

să citesc știrile, de fapt, amenințările,

de pildă, un cercetător sugerează că

prima întâlnire cu un alien va fi un fel

de parastas al universului, în tot cazul,

lumea lui care agonizează generând

zgomote ne va cunoaște din necesitate

nicio iluzie despre strângeri de mână

cu omușori din spațiu de culori diferite

zic, e dezolant,

hai să-mi citesc horoscopul, depinde cine-l face,

poate am noroc și dau peste astrologul bun, dar

ce enormă greșeală, nu e bine pentru leu, nici

în dragoste, și nici la muncă, sănătatea scârțâie,

banii se împuținează, un dezastru, cei care sunt

mai artistici se preconizează pană lungă de creație,

o las baltă, ies afară, nu ajung bine la colțul străzii

și cad, sub zăpadă o crustă de gheață pune piedică,

tot e bine că nu mi-am rupt ceva, unde să mai merg,

clar, nu e ziua, trebuia să stau în casă, să nu deschid

calculatorul, televizorul sau telefonul, cine poate ști

ce voi mai afla, mai bine citesc, după două pagini

eroul principal moare, devine enervant, simt nevoia

să beau o cafea, habar nu am cum și de ce se arde

cafetiera, un scurt circuit, se întâmplă, așa o fi, dar

al meu mi-a tăiat curentul în toată casa, măcar acum

e beznă, calm, aș fi avut nevoie de perna electrică

mi-ar lua durerea de spate, îmi alung repede gândul

după toate cele întâmplate, o iau cu resemnare, une

à la fois, mâine vor veni alte secunde, alte particule,

alt context, egală cu mine, voi avea aceeași capacitate

de-a pune altă zi în pericol, seria continuă deprimant

cu durere de cap, la megafoanele orașului se anunță

războiul în ramă, auspicii bune, piețele tranzacționează

extratereștrii dau târcoale, o zi proastă, reușită perfect

*

Manipulare

una la mână

așa era atuncea, de la Tractoru’ omul pleca, acasă,   

cu o mână de cuie, șuruburi, piulițe hexagonale, măcar

o cutie, două de vinarom, plus una de aracet, lavete,

ce să faci, mai trebuia și zugrăvit din când în când,

creioane chinezești cu gumă, dacă aveai trei-patru copii,

iată, încă o economie, burete adeziv de pus la fereastră,

cum să nu pui, iarna era geroasă, lanterne și baterii,

diluant, acetonă, chiar și câte-un far de tractor, se potrivea

la motocicletă, ideea era simplă, trebuia să te descurci

și, până la urmă, ce crimă, doar era avutul obștesc, era

proprietatea poporului care avea dreptul și obligația

să găsească soluții, să se scoată, însă nu mergea chiar

de fiecare dată, unii portari mai zeloși puneau mâna,

pipăiau peste tot…doamnele tovarășe treceau cu bine

existau destule locuri de ascuns, imaginația devenea

atât de debordantă, pe măsura abnegației controlorilor

mi-aduc aminte de Ciupală, gestionar la șuruburi mici

nu-i ieșea niciodată inventarul, cum să iasă, toată fabrica

se perinda prin magazie și ciupea…un pic, unii spuneau

că, așa îi trebuie, taică-său fusese legionar, partidul era

cu ochiul pe el, duba era pregătită pentru viitorul inventar

îmi venise o idee, mi-era milă de om, nu știu ce tată

o fi avut, dar el era chiar un tip fain, îi zic, nea Ciupală,

lasă, nu te mai frământa, am un plan, trecem strada,

mergem la școala profesională, îl cunosc pe maistru,

e băiat de treabă și luăm cu roaba chilele care lipsesc,

trece inventarul, le ducem la loc cu bon de rebut pentru

atelierul-școală, ce să facă, a intrat în joc omu’, la urmă,

ce ar fi pierdut, arestat putea fi oricând, șuruburile lipseau

sau putea avea o șansă, a avut-o, securistul de la secție nu

a înțeles nimic, nu-i venea să creadă, balanța a dat bine

a doua

se făcea și troc, cuie pe vopsea, săpun de rufe bloc

pe alcool, aici vroiam să ajung, mergea strașnic

etilicu’ industrial, ohoho, ca votca adevărată, uneori,

pentru siguranță era trecut prin pâine, ziceau băieții

că-l curăță, sincer, mai și murea câte unul, dar nu era

jelit, dă-l dracului de prost, a băut metilic, nu l-a dus

capul, ce vină avea bietul mort, că nu era scris clar,

pe etichetă, dar adevărul e că oamenii nu credeau chiar

dacă era scris, ziceau, manipulare, o fac ca să ne sperie…

se revoltau, etilic sau metilic era bunul poporului iar

poporul merita un pahar, ți se pare o poveste inventată…

zero căldură, zero apă caldă, câteva ore de electricitate,

cartele la ulei, pâine și zahăr, la carne, haine stil salopetă,

crezi că era fun?! înainte de concluzie ar fi bine, poate,

să încerci o simulare în laboratorul vremurilor, să trăiești

senzația tare, dacă vrei să reușești, nu te baza pe etichete,

nu folosi telefonul, pus la ureche îți va controla gândurile

camuflează-te în frig, foamea prefă-o în prieten, așteaptă

apoi mai vorbim

***

Ioan Barb

Când sunt trist sunt semne de primăvară

Viața mea

e o iapă bolnavă

ugerul ei

tomnatic

sfințește

bogatul ospăț

cu pași repezi călcând

prin moarte pășind

năvalnicul timp

străbătând

– o vadră de smoală

vărsată peste iluzii

îmi îngreunează

gândurile cotidiene

– iar Tu ne verifici ideile

ne sigilezi cu peceți

și ne pironești

cu ochii în sus

*

Zgomotul sumbru al neantului

Se aude bătînd

 prelung

un clopot chinuit

de veșnicie

unde se sfîrșește viața

unde își închide

noaptea

 pleoapele

ce mână împrăștie

somnul profund

obturat de tăcere

peste plante

– pași strecurați

prin noi

încă de la naștere

absorb lumina

din întuneric

*

Când viața își deschide aripile

In jurul tău este numai cer

încât nu ai unde să pășești

și marele necunoscut

pare un exercițiu de zbor

cu aripile deschise

în imaginație

însă mai incitant

e să îți apropii pleoapele

și să te faci nevăzut

 sub aripa destinului

să asculți zborul nopții

înspre zi

fumul alb depănat

ca un fuior de pe ghem

– stropul de ceață

 înfiripat atunci

rostogolit

de ora apocaliptică

tot mai intens

înspre veșnicie

*

În taină pot să mă evapor

Nici noapte

nici adormire

nici zbor spre neant

în zadar te rupi

 de destin

un oftat încă neexplorat

ne scrijelează în piepturi

și tu nu poți să pleci

să te întorci

pentru că nu mai știi drumul

pe care ai venit

deschide

o fantă în timp

să intri

să poți înțelege

acest joc

misterul lui sublim

– umbrit de destin

nu pot să mă exprim

încerc să îmi identific

cealaltă jumătate

în spațiul sublim

*

Erup într-un foc perfid

Să mergi alături de măști

te privesc indiferente

cu ochii lor oftalmici

cusuți

sub cămășile incolore

să respiri în cascadă

amețit

de mirajul speranțelor

crispat ca bucata de glie

ce îți transpiră sub tălpi

trecătoarele noastre idei

ne îngână

în șir lung străbătînd

lungul drum

 dintre noapte și zi

 epuizându-ne zbaterea

până când putem dăinui

idealurile neîmplinite ne dor

pășim aliniați

doi câte doi

în lanțul destinelor

– ecoul stins

erupând

 în focul perfid

***

Monica Mihaela Pop

aruncătoarea de cuțite

am fost întotdeauna mai băiețoasă,

îmi plăceau cuțitele

de fapt, 

îmi plăcea să mă joc cu ele

și de-aceea știam să le ascut, 

știam să le mânuiesc,

știam să mă tem de ele

mă jucam cu cei de seama mea

pe rând le împlântam în pragul casei, în tocul ușii,

în pământ,

desigur pământul trebuia să fie ușor umed,

le împlântam și în nucul mare, care făcea fructe rotunde, 

cu coaja moale

uneori jucam singură, 

în podul șurii, 

îmi exersam îndemânarea aruncând cuțitul în grinzi până oboseam

și apoi mă afundam în fânul moale ca într-un nor cu miros de sânzâiene

iar uneori mă prefăceam că nu știu ce fac,

mă prefăceam că-mi tai craca de sub picioare 

și cădeam râzând, între straturile cu ceapă

sub ochii bunicii

ostoaie-te tu copilă, că ți-i tăie vro mână!

dar e mult de atunci, 

pământul s-a uscat sub tălpile străine,

nucul a murit în picioare, gârbovit de vremuri stranii

și toate pragurile 

și toate ușile închise au rămas însemnate 

cu ideogramele jocului meu 

de-a cuțitul

acum mai tai doar rareori câte ceva, 

uneori adânc în carnea memoriei,

iar alteori ceapă

*

azvârlirea cu pietre

sunt obișnuită de mică cu pietrele

de când mă jucam la baltă cu băieții din sat

căutam pietricele rotunde mai rotunde ca luna

și plate

mai plate decât surâsul Giocondei și le aruncam cumva razant cu apa

și ele săltau

până la capătul celălalt al tăului săltau tulburându-i nemișcarea

apoi se scufundau în mâl

printre broaște și mormoloci și șerpi subțiri ca nuiaua

băieții din sat mă priveau fascinați

așadar aruncați în mine cu pietre

și am să le transform în altele

mai mici

mai rotunde

mai plate

și am să le azvârl razant cu apa până la celălalt capăt al tăului ăstuia prăpăstios

din mine

de aceea spun

eu sunt obișnuită de mică cu pietrele

*

Cu patinele pe Calea Lactee

să fii pregătită oricând

așa spunea tata

în serile în care îmi arunca pe cer stelele din ochi

și le orânduia cu grijă în constelații lucitoare

desigur eu eram gata să fac orice nebunie îmi trecea prin cap

eram pregătită

pentru că pe vremea aceea se întâmplau multe

și trebuia să le încerc

pe toate

se întâmplau multe

mai multe decât firele de păr pierdute pe meterezele neastâmpărului meu

înnăscut

mai multe decât pedepsele inventate de mama și repetate circular

până își pierdeau orice noimă

mai multe chiar decât grăunțele de porumb invariabil împrăștiate în colțul camerei

și pe care genunchii mei încă le simt

când plouă

cum spuneam

pe atunci se întâmplau multe

se putea întâmpla chiar să înghețe apele în mijlocul verii

de aceea

patinele îmi erau tot timpul ascuțite

iar eu eram pregătită

și la picioarele mele se întindea fremătând spiralat

Calea Lactee

*

Nuci în staniol 

uneori o văd în minte pe mama, îmi făcea rochii

și fuste cu volănașe

tăind cu foarfeca mare fâș-fâș-fâș prin inul topit sau prin borangic.

așa am învățat să croiesc versuri din cuvinte singuratice

și să le cos împreună în poeme mătăsoase

și tandre

alteori îmi amintesc de tata,

despica cu securea lemnele groase

și le stivuia în rânduri înalte, pe lângă casă.

atunci am înțeles cum pot cuvintele să taie adânc în inimă

ca o lamă de topor,

iar acum scrijelesc pe ziduri litere și semne și le aranjez în strofe aspre

și cioturoase

totuși, nu mă pricep la cuvinte

nici măcar cât un papagal

sau o păpușă vorbitoare,

dar sunt zile în care le adun pe cele rătăcite și le învelesc în staniol colorat

în copilărie înveleam nuci

și mă prefăceam că sunt bomboane de pom

iar cuvintele acelea, îmbrăcate fastuos, le preschimb apoi în poezii admirabile,

orbitoare

și adeseori neînțelese

*

risipitoarea

aruncă cu dărnicie în jur priviri luminoase tapetate cu soare ori cu praf de stele

logostele

se desparte în silabe se compune se descompune se aruncă

cu capul înainte în cuvinte miezoase

ori tăceri transparente

împrăștie spre lume fărâme de viață

precum un caleidoscop împarte în stânga și-n dreapta surâsuri colorate

un confetti magic de micropoeme cu răsărituri

și îngeri păzitori

se risipește cu mărinimie în respirații rotunde

până când din ea rămâne doar un ciot pe care îl seamănă adânc

adânc în piept

doar-doar o să-i răsară de acolo o altă inimă mai mare mai plină să-i ajungă pentru toți

și mai măiastră

[Vatra, nr. 5-6/2026, pp. 106-112]