Scriitorul și statul. L-m întâlnit prima dată pe George Soros în ianuarie 1986. Participam la cel de al 48-lea Congres al PEN Club-ului Internațional la invitația lui Norman Mailer, pe atunci Președinte al PEN CLUB-ului american. Tema – Scriitorul și Statul. György Konrád și eu ne întrebam pe cine reprezenta colegul nostru de „panel”, nicaraguanul Omar Cabezas – Literatura sau Statul? El nu era doar autorul unor memorii de luptător în gherilele sandiniste (From the Mountain/La montaña es algo mas que una inmensa estepa verde), ci și unul dintre șefii temutei poliții secrete a dictatorului Daniel Ortega. Ascultându-i discursul și mai ales răspunsurile la întrebările din sală ne-am cam dumirit.

În pauza lucrărilor, pe când Konrád, Sándor Csoóri și eu încercam să înțelegem de ce fusese primit într-un mod jignitor cuvântul adresat congresului de Secretarul de Stat american George Schulz, în vreme ce Cabezas stârnise entuziasmul zgomotos al multor literați de vază americani, am primit, prin Jeri Laber – pe atunci, Director Executiv al organizației Human Rights Watch  – o invitație la cină din partea domnului George Soros. Jeri Laber mă căutase la București pe când mă aflam sub stricta supraveghere a Securității. Reușisem să ne întâlnim în trei – Jeri, Mihai Botez și eu – după care Jeri s-a bucurat de „tratamentul foarte special” al Securității. Există amănunte referitoare la acea întâlnire în cartea de memorii The Courage of Strangers: Coming of Age with Human Rights Movement, publicată de Jeri în anul 2002.

Întâlnirea de la George Soros a fost extraordinară, prelungită până după miezul nopții, când gazda, care pleca dimineața la Geneva, s-a retras lăsându-ne generos la dispoziție tot ce aveam nevoie spre a ne simți bine în continuare. L-am felicitat pentru fiul care i se născuse cu câteva luni în urmă – Alexander (Alex). Întrebările dlui Soros erau scurte, la obiect. Comentariile la răspunsurile noastre, la fel. Se simțea că știe despre ce vorbește. Se vedea că știe să asculte – calitate cam rar întâlnită la oameni de mare succes. O undă de umor sănătos marca replicile sale legate de subiecte încâlcite.

*

La sfârșitul anului 1992, mă întorsesem dintr-o călătorie de recunoaștere la Chișinău, unde, la începutul anului următor, urma să deschid biroul IFES-Moldova. Sună telefonul. La celălalt capăt al firului vocea unui prieten. E în Washington, are o idee și vrea să ne întâlnim „în trei”. Cine ar fi al treilea? „O surpriză. O să vezi.” Ne-am întâlnit. Cel de-al treilea era Jonathan, unul din fii lui George Soros din prima căsătorie cu Annaliese Witschak. Ideea lui Jonathan era de a merge cu mine la Chișinău ca voluntar. Ușor de zis, mai greu de realizat. Totuși, am reușit.

*

Chișinău. Președintele Mircea Snegur vrea să stăm de vorbă. E preocupat de prezența lui Jonathan în Moldova. Dacă îi dă cuiva prin cap să-l răpească? N-ar fi prudent să i se asigure o anume protecție? Răspund că m-am gândit la asemenea pericole, am discutat cu cine era de discutat și că poziția noastră este că abia o asemenea protecție ar putea stârni „un interes” nefericit. Pentru o vreme, Jonathan și eu am împărțit aceeași cameră la Hotel Seabeco, cum ar veni chiar „în gura lupului”, căci, în acei ani, Seabeco era considerat unul din locurile mafiilor ruso-moldovenește.

Jonathan a lăsat o impresie excelentă. Din Moldova a plecat, tot voluntar, undeva în Asia. Ne-am reîntâlnit prima oară peste doi ani la Budapesta. Apoi și-a terminat studiile universitare, s-a căsătorit, a devenit un membru foarte respectat al Open Society Foundations. Era văzut ca urmașul tatălui său la conducerea OSF, dar, după dezacorduri cu George Soros, Jonathan și-a lansat propria firmă de investiții. Legăturile între tată și fiu au rămas însă amicale. La cârma OSF George Soros l-a numit pe Alex Soros, personaj cu o primă tinerețe de playboy care a făcut deliciile publicațiilor de scandal. Fiul s-a declarat de la bun început mai angajat politic decât tatăl. (Apud. Jewish Telegraphic Agency).

*

După plecarea lui Jonathan din Moldova, Lorina Bălteanu, pe atunci Directoare a Fundației Soros-Moldova, m-a invitat să fac parte din Consiliul de Administrație (Board of Directors) al fundației. Timp de cinci-șase ani, cât am fost membru al acelui Consiliu, l-am întâlnit pe George Soros în câteva rânduri – și în Moldova, și în America. Nu-mi amintesc să fi intervenit vreodată în planurile strategice și cele tematice ale  fundației, să fi dat vreo „indicație prețioasă”,  să fi cerut să se facă un lucru și să nu se facă altul – zero ingerințe.

În acei ani, am vizitat și alte fundații finanțate de George Soros. Am înțeles că nici în ele filantropul nu și-a impus puncte de vedere, strategii etc. Ce îl interesa era să ia pulsul, să-i întâlnească pe oamenii locului care ar putea participa la reapariția unei societăți civile responsabile, un nucleu înțelegându-și menirea și onorând-o, oameni care meritau să fie sprijiniți în eforturile de a construi.

Mă întreb: dacă în primii zece, cincisprezece ani de după 1989 ar fi existat și alți douăzeci de miliardari care să fi donat cât a donat George Soros (7 miliarde USD) pentru programe dedicate revitalizării societății civile în țările europene postcomuniste, burse de studii etc., ar fi existat oare șansa ca tranziția în aceste țări să fi avut un alt ritm, orbecăiala să fi fost mai puțin intensă, iar puterea loialităților față de vechiul sistem să fi fost contracarată mult mai eficient? Greu de răspuns.

*

O NOAPTE CU FUENTES. În numărul 467 al României literare din 19 noiembrie 1997 publicam un text Intitulat O noapte cu Fuentes. Iată mai jos o parte din acel text:

„Mă uit peste niște fotografii făcute acum o lună la Budapesta. Chipuri cunoscute, oameni pe care i-am întâlnit pentru a zecea ori pentru prima oară. Destinele lor sunt foarte diferite. Numele lor spun foarte mult sau foarte puțin. Dar instantaneul fotografic îi ține împreună. Mă uit și peste lista celor peste cinci sute de participanți la acea întâlnire organizată de George Soros și mă întreb, încă o dată, dacă rămas în drepturi regimul comunist totalitar le-ar fi dat vreo șansă multora din acești oameni să-și spună măcar «Bună ziua. Sunt Cutare, din…» Dar cea mai fascinantă amintire din acea săptămână la Budapesta o constituie o întâlnire începută într-o sală de conferințe și terminată pe puntea unui vas plutind pe Dunăre.” (…)

 „Mă întreb ce-și spun participanții români la această conferință, când Carlos Fuentes definește Mexicul astfel: «Cultură puternică, instituții extrem de slabe»? Le sună familiar? Cât de familiar? Sau ce cred ei și ceilalți veniți aici din țări care nu știu când și cum vor ieși din tranziție, când Fuentes spune că pentru a o salva, programul minimal al acestei lumi la sfârșit de mileniu este Democrație, Dezvoltare și Justiție? «Măcar atât», adaugă el cu umor.”

Lui Carlos Fuentes i se pare riscant de dat verdicte cu privire la un concept ori altul. Mai au ele vreun conținut? Tot ce poate spune despre etică este că ea înseamnă răspunderi personale. A-ți asuma răspunderea pentru alții este altceva. Dar moralitatea? Moralitatea, spune Fuentes privind parcă dincolo de cupola sălii, moralitatea înseamnă cam ce credea Belinski – să începi cu o singură ființă. Și dacă se poate, cu tine însuți.

Dar George Soros? Ce crede el despre constatarea: „Când strănută Wall Street-ul, restul lumii răcește”? Crede că așa se întâmplă, deși n-ar trebui să fie astfel. Ce-l desparte de Fuentes? Simplu: „Nu mă opun capitalismului. Mă opun doar celor care nu observă părțile lui slabe. Și-apoi, capitalismul nu aduce cu el democrație. Pasul de la autocrație la democrație nu este nici ușor, și nici nu se face de la sine, automat.” Dar valorile? „Nu poți transforma orice valoare în valoare de piață.” Dar societatea deschisă, efortul pe care l-a lansat cu atâția ani în urmă pornind de la conceptul lui Karl Popper? Ei bine, „cum o societate perfectă nu există, tot ce este mai bun după societatea ideală este o societate deschisă”. Dar, se grăbește miliardarul filantrop să adauge, „o societate deschisă nu reprezintă o condiție suficientă pentru marile probleme.” Dar Comunitatea Europeană? Ce crede despre ea? Aici, George Soros ocolește orice complezență: „Comunitatea Europeană este rigidă, carteziană, un model strălucit și perfect ineficace. Cred că este vorba de o inginerie socială strălucită, dar inoperantă. Ca și ONU.” De ce? „Fiindcă interesele statelor sunt puse mai presus decât interesele omului.”

Nu-i ușor să fii bombardat cu asemenea diagnostice. Dar ajută. Când omul care în ultimii ani a pus peste un miliard de dolari la dispoziția eforturilor de deschidere a societății spune că societatea civilă nu poate vindeca bolile capitalismului și nu trebuie să se iluzioneze cu privire la rolul pe care-l poate juca deocamdată, mesajul nu este unul oarecare. Dacă există ceva cu adevărat comun în pozițiile celor doi, Carlos Fuentes și George Soros, aceasta este dificultatea în care se află azi multe din argumentele epistemologice. Nu puține concepte, considerate până mai ieri universale, sunt astăzi respinse – fățiș sau indirect.

Mă reîntorc la fotografii. Câteva din cele făcute pe vaporul ce ne purta pe Dunăre îmi reamintesc momente pe care le-am savurat cu încântare. Fuentes dansând toată seara – rock, vals, rumba, tango. Iat-o pe aproape adolescenta Ioana Popovici dansând cu Manuel Arango, marele antreprenor și filantrop mexican, prieten al lui Fuentes; iată-l pe Mihai Lisețchi, președintele Pro Democrației, sporovăind la un pahar de bere cu Judy Belk, vicepreședintă la Levi Strauss & Company; iat-o pe Lorita Constantinescu lângă Perez de Cuellar, fostul Secretar General al ONU. Iată chiar câteva fotografii în care apar eu însumi – într-unele vorbind cu președintele Ungariei, Árpád Göncz; în altele, râzând cu primarul Budapestei, Gábor Demszky. Îmi amintesc de acea lună mai 1990, când i-am adus la Miami pe Nicolae Manolescu și Gábor Demszky, la convenția cubanezilor din Statele Unite. Acei cubanezi nu puteau să creadă încă ce se întâmplase în Europa Centrală și de Est. Pentru a le înmuia scepticismul, Manolescu le-a povestit despre studenții bucureșteni care, spre surpriza dictaturii, au făcut să „crească” mere în anumiți plopi din capitala României. Acele mere anunțau începutul sfârșitului. 

…Ceva trebuie că s-a schimbat. Cât? Fotografiile sau zilele unor asemenea întâlniri nu pot spune. Ar trebui s-o poată face toți acei pentru care asemenea întâmplări erau acum zece ani de domeniul fanteziei. Și, slavă Domnului, românii nu de fantezie duc lipsă. Recunosc, există și fotografii și întâmplări care mă pot contrazice. Totuși, nu cred că era mai bine înainte – nici acum zece ani, nici acum zece luni.”

*

O utopie: plutocrația salvează democrația. Pe George Soros l-am întâlnit pentru ultima oară în Washington, în 2004, când și-a lansat volumul The Bubble of American Supremacy la Carnegie Endowment for International Peace. Cartea era o critică dură la adresa politicii externe a administrației George W. Bush pe care George Soros o considera drept „Ori ești cu noi, ori împotriva noastră”, poziție eronată, conducând la o politică militaristă. Firește, viziunea „singurului cetățean privat al lumii cu o politică externă”, cum a fost numit George Soros, propunea un accent mai mare pus pe consolidarea societăților civile și o infuzie substanțială de decență în relațiile internaționale. George Soros rămâne cunoscut și pentru acuzația adusă președintelui Bush că ar fi folosit lupta împotriva terorismului pentru a stârni frica americanilor și a descuraja opoziția pe căi amintind de tacticile naziste. Într-una din discuțiile avute cu Michael Steinberger (The New York Time Magazine, 17 iulie 2018), George Soros făcea o mea culpa considerând că afirmația respectivă fusese cam nepotrivită.

Candidatul Barack Obama s-a bucurat de un sprijin constant din partea lui George Soros, numai că, după ce a ajuns la Casa Albă, președintele l-a dezamăgit rapid pe filantrop. Critici ai lui Soros pretind că filantropul s-a supărat fiindcă nu a putut să obțină influența pe care și-o dorea asupra deciziilor președintelui. Filantropul declară că, după ce a câștigat alegerile, Barack Obama i-a trântit ușa în nas: „Mi-a dat un telefon ca să-mi mulțumească pentru sprijinul acordat, convorbire care trebuia să dureze cinci minute. L-am prins în conversație și a mai stat cu mine la telefon încă trei minute. Deci l-am împins la opt minute.”

George Soros îi mărturisea lui Steinberger că nu dorise să joace niciun rol oficial în administrația Obama, tot ce își dorise ar fi fost ca președintele să-l consulte în chestiuni financiare și economice. Pentru Soros, Obama a fost cea mai mare dintre dezamăgirile sale. Nu președinția lui Obama l-ar fi dezamăgit. S-a simțit dezamăgit din punct de vedere profesional, văzând că expertiza pe care ar fi putut să o pună la dispoziția președintelui și administrației sale nu l-a interesat pe Obama. S-a trezit exclus în mod deliberat.

  Filantropul politic George Soros  descoperea și un modus operandi al lui Barack Obama din care reiese că fostul președinte nu dădea prea mulți bani pe cei care-l susțineau/susținuseră, considerând că sprijinul respectiv i se cuvine: „Era cunoscut încă din perioada în care candida pentru funcția de redactor-șef al revistei The Harvard Law Review pentru faptul că îi lua pe susținătorii săi ca pe ceva de la sine înțeles și că încerca să-i câștige de partea sa pe adversari.” Să-și vadă sprijinul acordat candidatului taken for granted nu avea cum să-i cadă bine filantropului.

*

Deși donațiile sale pentru candidați democrați au continuat să fie impresionante, George Soros mărturisește: „Nu îmi doresc în mod deosebit să fiu democrat”. Adăuga că nu visează neapărat la o dominație absolută a democraților, ci mai degrabă la evoluția ambelor partide spre poziții mai de centru. N-ar avea nimic împotrivă să doneze și pentru campaniile unor republicani pe care-i consideră moderați, cum ar fi Lisa Murkowski și Susan Collins, dar se grăbea să adauge pentru Steinberger: „N-ar trebui să spun asta. Le-ar putea face rău.”

 George Soros declară: „Ideologia mea este neideologică. Fac parte dintr-un club al non-cluburilor”, totuși este perceput ca un om de stânga.  Nu crede că doar în tabăra republicanilor s-au înregistrat glisări spre poziții extremiste. Și stânga a făcut-o. „Sunt împotriva extremei stângi”, declară el. „Stânga ar trebui să înceteze să mai încerce să țină pasul cu extremiștii de dreapta.” Totuși, a finanțat – direct sau indirect – organizații și persoane de extremă stângă.

Nu a sprijinit direct campania electorală a candidatului Zahran Mandami pentru funcția de primar al New York-ului, dar a făcut-o indirect, prin donații către organizații pro-Mandami. Alex Soros a donat pentru Mandami și l-a votat. Ce găsește un plutocrat în comun între condiția sa și un politician care propune abolirea proprietății private, confiscarea mijloacelor de producție, înlocuirea locuințelor private cu locuințe comunale – băi, bucătării și spălătorii comune? Care sunt „mijloacele de producție” ale unui miliardar din domeniul financiar? Dacă îi sunt confiscate, care ar fi urmările? Cum se explică asemenea contradicții practic ireconciliabile?  Sunt George, Alex și Gregory Soros gata să-și vadă „socializate” măcar cele 18 proprietăți întinse pe 49 de hectare în insula Shelter, New York?

Discuția critică despre implicarea lui George Soros în inginerii sociale și politice va continua pentru multă vreme, spectrul ei întinzându-se de la critici întemeiate, analize responsabile la isterii conspiraționiste și atacuri antisemite. Va fi întețită de sprijinul financiar oferit unor organizații și persoane cu prestații cel puțin controversate, cu politici foarte violente; nedistanțarea practică, nu doar retorică, de curente „progresiste” care fac din Michelangelo un rasist, fiindcă nu a sculptat și în marmură neagră; sprijinirea unor candidați care își propun să reformeze America nu neapărat spre bine, ci mai degrabă spre un viitor din care să fie extirpate valori pe care a fost întemeiată țara etc.

Astăzi imaginea lui George Soros este plină de umbre. Filantropul era conștient încă din 2018 că influența sa, proiectele dedicate deschiderii societăților închise au intrat într-un con de umbră: „Îmi apăr principiile, indiferent dacă câștig sau pierd. Din păcate, în acest moment pierd prea mult în prea multe domenii”.

*

Mi-l amintesc pe George Soros vorbindu-le studenților din Chișinău în 1994. Întrebării de ce s-a dedicat filantropiei a răspuns că a dorit sa vadă Ungaria devenind „o țară din care n-aș dori să emigrez”. Că Moldova și alte țări în care Soros a finanțat masiv proiecte dedicate consolidării societății civile și deschiderii societăților închise nu au devenit țări din care oamenii nu doresc să emigreze, nu este vina lui George Soros. Cum nu este vina lui nici că unele dintre aceste proiecte au fost practic subminate de un management nepotrivit, chiar fraudulos, prin sifonare de fonduri, sau că din neguvernamentale unele organizații au devenit antiguvernamentale, mai ales când este vorba de anumite guverne, ba se doresc exceptate de la transparența financiară pe care o cer pentru partidele politice.

 Întrebându-mă la Chișinău ce cred despre rolul organizațiilor neguvernamentale, i-am spus că ele nu ar trebui să devină antiguvernamentale, altfel își pierd credibilitatea, nu  mai pot fi  văzute drept puntea mediatoare între puterea politică și societatea civilă. Răspunsul său? That’s right. („Așa este”).

*

Eșecul filantrocapitalismului. În ziua de 6 iulie 2018, Daniel Besssner publica în The Guardian un articol intitulat The George Soros philosophy – and its fatal flaw. Textul era o parte din The Globalist, George Soros after the open society, eseu apărut în revista n+1, din 18 iunie 2018.

Bessner scrutează ceva mai atent decât alții cauzele impasului în care se află proiectul globalist al lui George Soros, punând în lumină contradicțiile, vulnerabilitatea felului în care gândește filantropul lumea: „Spre deosebire de Gates,  a cărui filantropie este centrată în cea mai mare parte pe proiecte ameliorative, cum ar fi eradicarea malariei, Soros vrea, cu adevărat, să transforme politicile internaționale și societatea”, scrie Bessner. Pentru Soros, considerat de Bessner unul din cele mai bune produse ale meritocrației, „scopul existenței umane contemporane este acela de a crea o lume definită nu de state suverane, ci de o comunitate globală ai cărei membri înțeleg că toți împărtășesc același interes pentru libertate, egalitate și prosperitate. În opinia sa, crearea unei astfel de societăți globale deschise este singura cale de a asigura că umanitatea va depăși provocările existențiale reprezentate de schimbările climatice și proliferarea nucleară.”

Totuși, lumea reală pare mai degrabă tentată de proiecte ameliorative, decât de o schimbare drastică a paradigmei. O lume fără frontiere, cum mărturisea cândva Soros că își dorește, nu poate ieși încă din condiția de utopie. Neglijarea integrității frontierelor nu se dovedește o soluție viabilă.

Pe plan intern, nici măcar relațiile lui Soros cu democrații nu sunt lipsite de tensiuni. Un motiv este acela că politicienii sunt fericiți să primească bani pentru campaniile lor electorale, dar doresc ca filantropii să vorbească puțin. Elaine Kamarck, de la Brookings Institution, sintetizează exact raportul donator – donatar în lumea politicii americane: „Cei mai buni donatori sunt cei care nu se fac remarcați; este bine să nu vorbești.” Or, George Soros vorbește și scrie. Franchețea și radicalitatea donatorului îi deranjează deseori pe donatari.

Și democrații, și George Soros au poziții ambivalente în legătură cu necesarele reforme privind contribuțiile pentru campanii electorale. Soros sprijină ideea unor reforme, dar mulți „democrați progresiști” au o poziție foarte critică față de sumele imense donate de miliardari. Contribuțiile financiare ale acestora, spun asemenea voci, se află în totală contradicție cu idealul democratic „un om, un vot”. Donațiile imense ar conduce la impunerea unor agende personale. Cum ar veni, „un om, un vot; alt om, voturi cu nemiluita”. Conflictul intern al democraților continuă, dar în vremea asta ei acceptă donații din partea lui George Soros. Și nu doar din partea sa.

O întrebare pe care și-o pun nu puțini: dacă nu poate schimba felul de a gândi al elitelor americane, cum speră George Soros că poate schimba felul de a gândi al elitelor din alte locuri? Reacțiile de felul „Cred că [Soros] ar trebui să nu-și bage nasul în politica britanică.” (Marco Longhi, conservator scoțian) s-au înmulțit.

Când crezi că singura soluție de a salva capitalismul de el însuși este „un sistem global al luării deciziilor politice”, dar țara ta refuză  să se alăture Curții Internaționale de Justiție sau să semneze tratatul de la Ottawa privind interzicerea minelor terestre, realitatea bate dorința schimbărilor visate de filantrop.

*

Bessner crede că Soros nu a avut un program de modificare a ostilității elitelor americane față de forme ale internaționalismului, dar consideră că eșecurile filozofului filantrop „nu sunt eșecurile unui singur om, ci eșecurile unei întregi clase și ale unui întreg mod de a înțelege lumea.”

Printre mărturisirile definitorii pentru egoul său făcute de George Soros se numără și aceasta: „Eram un egoist confirmat, dar consideram că urmărirea interesului propriu era o bază prea îngustă pentru eul meu destul de umflat. Dacă ar fi să spun adevărul, încă din copilărie purtam cu mine niște fantezii mesianice destul de puternice, pe care simțeam că trebuie să le țin sub control, altfel m-ar fi putut băga în belele. Dar, odată ce mi-am croit drum în viață, am vrut să-mi satisfac fanteziile în măsura în care îmi permiteam.”

  Numai că, visurile unora sunt coșmarurile altora. Utopiile unora pot deveni distopiile altora. Satisfacerea „fanteziilor mesianice”, fie chiar și prin mijloacele filantropiei (32 miliarde USD), poate fi un proiect riscant și pentru donator, și pentru donatar. În finalul analizei sale, Bessner pune un mare punct pe i – înfăptuirea proiectului utopic al filantropului George Soros ar face imposibilă existența plutocraților:

„Societatea deschisă își imaginează o lume în care fiecare recunoaște umanitatea celuilalt și interacționează cu ceilalți pe picior de egalitate. Dar dacă majoritatea oamenilor se luptă pentru ultimele bucăți dintr-o plăcintă care se micșorează tot mai mult, este greu de imaginat cum am putea construi lumea în care Soros – și, de altfel, mulți dintre noi – ne-am dori să trăim. În prezent, visurile cosmopolite ale lui Soros rămân doar atât: visuri. Întrebarea este de ce, iar răspunsul ar putea foarte bine să fie că societatea deschisă este posibilă doar într-o lume în care nimănui – fie că este vorba de Soros, Gates, DeVos, Zuckerberg, Buffett, Musk sau Bezos – nu i se permite să devină atât de bogat pe cât au devenit ei.”

Și atunci?

[Vatra, nr. 7-8/2026, pp. 4-7]