Motto

” …nu clătina

Marginea lacrimei în care stăm

Ca într-un lac pur o constelație”

Adrian Popescu

Eu am dormit în pat cu mistrețul de apă.

Și doar pe mine m-a privit în ochi cu ochii lui mici,

triști, tulburi, cețoși

atunci când și-a culcat capul pe perna mea

și și-a pus un picior, cel din față, peste pieptul meu,

cu grijă ca să nu mă zgârie cu cele patru degete și cu cele patru unghii roșii,

unghii ce păreau niște căciulițe ale lui Moș Crăciun,

unghii ce păreau că atunci ar fi fost scoase din foc.

Și de sub părul aspru și ca arama sclipea

pielea lui atât de alb-rozalie, sclipea în întuneric

ca rumegușul de lemn de plop,

încât am simțit pentru prima oară pornirea

de a-mi tatua numele pe-un picior de mistreț, ca să se scalde numele meu în toate mlaștinile

țării, numele meu

îmbibat cu mirosul de vanilie al florilor roșii

ale Cenușăresei de mlaștină.

Acum nu am cum să nu-mi recunosc lașitatea

căci am ezitat să scriu: „Mi-a grohăit dulce la ureche”!

Dar gândindu-mă la cei ce vor citi rândurile aceste

am crezut că ar fi bine să îi previn că acesta nu este un poem,

și că aici relatez, într-un limbaj nu tocmai literar, o viziune

(dar știți cum sunt viziunile, dacă le ai îți vine să juri că sunt realitate fizică). Viziunea am

avut-o în patul meu

(și nu știu nici dacă nu e rușinos să spui

„am avut o viziune în pat”)

căci viziunile se au de obicei în mijlocul naturii.

Dar și patul meu, când m-am trezit, era ca o poieniță scurmată de mistreți

numai șanțuri și gropi, și pe marginea gropilor flori galbene de păpădie,

iar cearșaful era tras de sub mine și tăiat fâșii

albastre și lungi.

Apoi m-am gândit la mine. Că trebuie că sunt un om trist,

devreme ce văd în lume numai nepotriviri și devreme ce

aduc cântec de laudă nepotrivirilor,

căci până și mistrețul de apă mi-a apărut fioros

și în același timp neajutorat.

Și atunci din ochiul stâng mi-a curs o lacrimă.

Dar mistrețul de apă atât a așteptat,

s-a strâns ca un arc și a sărit și

a spart cu botul lui rozaliu lacrima mea

și a intrat în ea

și dinăuntru m-a privit atât de intens că am avut senzația că îmi vede tristețea prin

microscop.

Apoi a început să scurme în podelele lacrimei,

până a rupt-o în două și el însuși s-a rupt în două,

și eu mi-am rupt lacrima în sute și mii de bucăți

și-n fiecare strop de lacrimă un mistreț de apă mic era

și scurma în podelele lacrimei mici.

Și din lacrima mea ruptă în zeci de mii de bucăți

mistrețul de apă

a întins o ceață deasă deasupra patului meu.

Și ceața a ieșit prin geamul deschis

și s-a întins peste cartier și peste tot orașul

și peste pădurile din jurul orașului.

Și din ceață a ieșit și

s-a întins peste oraș

subțire ca un fluier de locomotive auzit prin ceață

un grohăit.

Un dulce grohăit.

[Vatra, nr. 7-8/2026, pp. 9]