Iunie,  1970

N-ai ceas să verifici, dar sigur ai întârziat, nu ți-a mai călcat piciorul în cartierul ăsta, și până să te dumirești ce să iei, ai greșit troleibuzul, of… Mergi încordată s-ajungi cât mai aproape de ora pe care ți-a șoptit-o înainte să intre în amfiteatru, ce noroc că l-ai prins singur, fără hoarda obișnuiților care se țin laie după el!

Ai o așteptare liniștită-neliniștită, cum n-ai mai trăit în peticul tău de viață, umplut cu frici, nemulțumiri, dorințe neîmplinite și multă plictiseală. Pe toate azi le dai la spate, așa cum șoptea Liana în camera de cămin mirosind a trupuri de femei tinere, a săpun ieftin și a senvișuri cu pâine scorojită și parizer. O fi ceva adevărat în cărțile terfelite, cu figuri țepene de regi, valeți și dame regale pe care Liana le tot amestecă și pe urmă i le întinde celei de lângă ea, „hai, taie!”? Și celelalte chicotind și țipând de fiecare dată când una dintre ele află  ce o să-i aducă ziua de mâine.

„Norocul te așteaptă la ceas de seară cu un bărbat de ghindă”, ți-a spus Liana.

Iar celorlalte: „Ajunge pe azi”!

Și, ca să le domolească protestele, a vârât cărțile în geamantanul de sub pat, l-a încuiat, grijulie, și și-a atârnat cheița de brățara ceasului sovietic.

Este miezul zilei acum, când pășești grăbită spre ceva ce nu ști cum o să fie, cu ochii doar la numerele prinse de gardurile metalice ori de muchiile vilelor spațioase: fiecare cu alt model arhitectural, și fiecare construită într-un  timp mai liber decât cel care ți-a fost sortit ție.

„Alte timpur care s-arate mai bine, n-o să mai apuc! Și n-o să mai apuci nici tu!” ți-a cobit tata.

Îi tremura vocea. I se rupea inima pentru el sau pentru tine? Ori a fost una din răutățile cu care răspundea la obrăzniciile tale? Ar fi fost ultima ta grijă să aștepți „alte timpuri, caii verzi pe pereți care l-au dus la groapă”, a spus bunica: „Eu mă duc acolo că sunt bătrână, dar el și-a mâncat singur capul!”

Atunci ți-a spus și că nu și-a plăcut ginerele „nici când era tânăr și fălos” nici „când s-a întors de unde s-a întors și nu mai era bun de nimic”. Junghiurile îi   încovrigau trupul numai piele și os, fața îi era tot mai neagră-gălbuie de la ficatul bolnav și de la statul în soare: portar la terenul cu deșeuri, atât  găsise cu  diploma lui de la Viena despre care ai auzit la mama, dar de văzut, n-ai văzut-o niciodată. Poate s-o fi rupt ăia care cine știe ce-au căutat peste tot și-au răscolit casa,  înainte să-l ia?

„L-au lăsat neom și spân! Nu vezi că nu-i mai cresc decât țepii ăștia albi? Firele negre i le-au smuls ăia de l-au ridicat noaptea”, a șoptit bunica, dezaprobatoare.

Tu n-aveai habar de poveștile lor, ani de-a rândul ai stat la Câmpulung, la bunici. Îți plăcea la ei, aveau două pisici tărcate, un cireș alb în care te suiai cu copiii vecinilor, pruni renglote pentru magiunul pe care îl mâncai cu mămăligă rece tăiată cu ața. Ai căzut la șotron și ți s-a umflat glezna, tocmai în ziua când bunicul a făcut actele să te adopte și ți-a dat numele lui, bine c-a apucat s-o facă! Mama divorțase, mai apărea când și când, șopocăia cu bunica și  plângea pe ascuns, de tata nu pomenea nimeni.

„Nu trebuie să știi tu păcatele lui taică-tu! Orice te-ntreabă, îl iei în brațe pe nu știu, nu e treaba mea! Tu-ți vezi de viața ta și de interesul tău și atât!” spunea mereu bunica.

De-asta, deși e sâmbătă și n-aveți cursuri, te-ai repezit prima la spălător, ți-ai făcut dușul, ochii, ți-ai tapat părul și l-ai lăsat liber pe spate, și-ai plecat în cartierul ăsta golit de orice mișcare, fără să spui cuiva unde mergi, de ce.

*

Asfaltul trotuarului e  neted ca-n palmă, n-ai cum să te poticnești în el cu sandalele tale albe fără baretă, cu platformă de 10 centimetri, vezi pe unde calci, împiedicato! cască ochii! Palma după ceafă îți întorcea mereu privirea în jos, dar acum nu mai e nimeni care să te dirijeze așa unde să mergi, la ce te uiți.

În orice rău este un bine, spunea tata, e rău că el a murit și este bine că ai rămas de capul tău, și singurele ordine pe care mai trebuie să le asculți de la tine vin. Dușmanul tău tot acolo e, în mintea ta, și-ți spune mereu: Nu trebuia să faci ori să zici asta sau asta! Și tot revine cu aceeași mustrare, uneori ți-o repetă fără cuvinte, travestită într-o senzație iritantă. Degeaba te rățoiești la el: așa e, o să văd cum o s-o dreg, dar mai taci odată! Este un mecanism automat, un robot, o placă învârtindu-se în gol, până când se tocește, auzi reproșul tot mai încet, tot mai încet, până îl acoperă altele…

Din cauza asta ești atât de ezitantă, iar indecizia e atât de dureroasă! Iei o hotărâre, te răzgândești, o dată, de nenumărate ori… Măcar acum, însă, ți-ai interzis să mai schimbi ceva, trebuie  să ajungi la adresa Profesorului, într-acolo te-ndrepți și gata! Ți-ai interzis să-ți imaginezi ce, cum o să fie, și creierul tău ascultător s-a golit pe loc de gânduri.

Nici țipenie de om în curțile cu copaci la fel de îngrijit tunși ca și tufele de trandafirii roșii și albi, plantate în straturi cu chenare dreptunghiulare de piatră, ca niște morminte. Nimeni  nu mișcă faldurile perdelelor care orbesc ferestrele și, rar, câte o mașină traversează în goană bulevardul.

Lățimea și tăcerea lui te-a uluit când te-ai dat jos din autobuz în Piața Victoriei: cu fiecare jumătate a lui, mărginită de un strat identic de trandafiri roșii și albi, ai putea face o stradă normală, locuită de oameni obișnuiți. Aici însă  trăiesc oameni neobișnuiți pe care nu-i întâlnești nici când treci prin fața vilelor lor, ca acum. N-o să-i cunoști niciodată și nici măcar nu-ți poți închipui cum sunt.

De fapt nici pe Profesorul care vine la cursuri în costum alb nu l-cunoști cu-adevărat, el abia te recunoaște, iar tu mult timp doar te-ai uitat la el din ultimul șir de bănci. Stai mereu pe același loc marcat cu o  poșetă ieftină de vinilin, îl păstrează colegele pentru veșnic-întârziata care ești tu. Asculți bârfele despre cât de gagicar este Profesorul dar asculți și cursul pe care îl debitează cu o voce ironică, arogantă. N-a reușit să scape de umbra accentului  dialectal cu care a venit, la vârsta ta, în Capitală; iar de-acum, e clar că nu va mai scăpa de el.

De-aproape l-ai văzut doar când ai început să te cațeri pe platforma catedrei, alături de ceilalți doritori și doritoare să fie băgați și băgate în seamă. Odată, fără să dai prea tare din coate, ai ajuns chiar lângă el. Obișnuită cu mirosurile tari ale trupurilor tinere, cu o igienă uneori precară, ai fost frapată de parfumul străin, poate doar un after-shave dat prea tare.

Mai târziu o să-ți amintești de aroma exotică a parfumului ca de una din încercările lui disperate să-și recupereze deceniul pierdut când a dispărut din postul de preparator la facultate și din rubricile lui în ziarele de stânga. În eleganța lui târzie o să citești singura modalitate avută la îndemână ca să-și întârzie bătrânețea, pe care i-o pândeau cu ferocitate competitorii, avizi să-i ia locul: o realitate inevitabilă și-n lumea trecută, și-n lumea de azi, oricând și oriunde.

Dar atunci, din apropiere, n-ai văzut decât că Profesorul părea apropiat ca vârstă de tata.

Adică bătrân.

Murind devreme, tata avea să-i tot îmbătrânească pe cei din viața ta, în timp ce  el va deveni tot mai tânăr.

*

Bulevardul merge și mai departe, mărginit de copacii  bătrâni din vremurile când aici era Codrul Vlăsiei, nu curțile cu garduri metalice, împrejmuind vile, una mai atrăgătoare ca alta: ți-ar fi greu să alegi în care ți-ar place să stai, îți interzici să visezi, fiindcă visele, știi de la mama, nu se împlinesc niciodată!

E un cartier păzit în depărtare de mașini și uniforme  albastre, micșorate de distanță, dar în care tu n-ai nici drept nici de ce să intri.

„Înainte de statuia Aviatorului! Înainte, înțelegi? n-ajungi până la ea! ți-a șuierat Profesorul în semiîntunericul culoarului.

Ai clătinat capul cu coc înalt, bine tapat, în semn că da, ai înțeles. Cuvintele ți se opriseră în gura uscată, dar știai c-o să ajungi la adresa unde el o să-ți ofere o temă, s-o faci sub îndrumarea lui, un drum spre o catedră, spre un institut. Altceva, altundeva, decât viața cu mici așteptări în care te-au crescut ai tăi după ce te-au luat de la bunici, și asta n-o să le-o ierți niciodată!

Te-au adus să stați împreună. Aveau o cameră într-o casă locuită la comun, tu dormeai într-un coridor umbrit, prin care treceau și ei și locatarii celeilalte camere. Seara, de pe canapeaua ta cu arcuri rupte auzeai certuri, înjurături și strigăte ajutor, mă bate, la care nu venea nimeni. Dimineața, cu ochii închiși, îi ascultai cum își dregeau gâtul și dădeau drum la bășini, întinzându-se înainte să se dea jos din paturi.

Tata era mereu posomorât și cu gura pe tine: „de ce nu-ți dai silința să faci asta?”, „De ce nu faci ailaltă!?”

Și la un moment dat, i-ai spus în față: „Pentru că nu vreau!”

S-a întins să-ți dea o palmă, dar te-ai întors repede și te-a nimerit doar în umăr.

„N-ai decât să dai, că nu-mi pasă!” i-ai strigat.

„Ție nu-ți pasă nici că miroși a transpirație!” ți-a răspuns, furios. Era adevărat, îți simțeai mirosul țâșnind din subțiorile care de la o zi la alta erau tot mai umede și unde apăruseră niște firișoare care se îndeseau. Mirosul revenea chiar și în zilele când apucai să te speli cu apă rece, în ligheanul din camera lor, după ce el pleca la depozitul lui de deșeuri. Dar oricum era mirosul tău, mai plăcut decât mirosul de picioare în teniși ieftini, al băieților.

Ți-au dat lacrimile și i-ai strigat:

„Da, nu-mi pasă! Nu-mi pasă! ”

Și când îți amintești grosolănia lui, încă și azi îl mai urăști.

Bulevardul continua la fel de lat și după ce se poticnea într-o siluetă neagră, un crucificat fără cruce, lipit de  cerul albastru, fără pic de nori. Acum, când te-ai apropiat, vezi că este o enormă statuie de piatră, cu brațele-aripi desfăcute, gata să zboare. Pe soclul ei alb sunt lipite basoreliefuri, tot negre: siluetele ghemuite ale celor prăbușiți din înalt ori ale celor care își așteaptă rândul să se ridice și să cadă, la rândul lor.

Poarta de fier forjat se deschide imediat când o împingi, și abia acum te întrebi ce-ai fi făcut dacă era încuiată? Ai senzația că ochi nevăzuți te urmăresc din spatele draperiilor, pășești ca un cocostârc cu sandalele tale înalte în curtea intimidantă, pavată cu dale de piatră proaspăt spălate. Straturi de trandafiri roșii și albi, cu ghimpii lor aflați la pândă se înalță în jurul unor araci invizibili. 

Ca să ajungi la butonul soneriei, urci cele două trepte prietenoase ale vilei cu zidul acoperit de iedera cu frunze verzi, lucioase. Îți imaginezi  sunetul, glonț sonor care se înfige reverberând în pereții camerei unde ai să intri.

Au să treacă niște ani până să afli că acest spațiu larg se numește living. Între timp îți vei aminti mereu halatul lucios, ca nou, cu dungi roșii și negre al bărbatului care îți va deschide ușa albă de la intrare și gura lacomă, veștedă, care ți-a încercuit buzele strânse.

[Vatra, nr. 7-8/2026, pp. 2-4]