Vineri, 15 martie [1991]

Iarăși și iarăși, o dimineață „administrativă”. Definitivarea  listei pentru invitații la Nichita Stănescu al meu și la întâlnirea cu editorii. Apoi, fixatele rendez-vous-uri: un secretar de liceu de la St. Martin de Pontoise (în regiunea pariziană), însoțit de fostul coleg de facultate clujeană Levente Köver (acum pedagog la acel liceu), vor să organizeze o săptămână românească pentru elevii lor. Cere ajutor, vedem ce e de făcut.

Pe la 11, vine și Klaus Schneider, în vizită acum, prima oară, la Paris. E din  nou student, pe la Stuttgart. Evocăm figuri săsești din mediul clujean: Peter Motzan, Werner Söllner, Hodjak (acum prin Germania, invitat, cu mari succese, editat de Suhrkampf) și soarta germanilor din România. E același băiat de treabă, puțin zăpăcit și somnolent, cu probleme de sănătate (vechi insomnii, sensibilități digestive) care imprimă comportamentului său un oarecare aer de nesiguranță și stângăcie. Mă gândesc, a câta oară, la imensa pierdere pe care o suferă țara prin abandonarea ei în masă de către acești oameni serioși și disciplinați. Eu m-am simțit întotdeauna minunat cu prietenii mei sași – ar fi destul să-l numesc pe Peter cel harnic ca un neamț și sentimental ca un român, dincolo de „apărările” lui ironice. S-au dus totuși, și nu e deloc sigur că vor fi mai fericiți în noua lor patrie. Lui Peter i-a plecat mai întâi… literatura, despre care scria strălucit, și a trebuit s-o urmeze, deși știu că s-a despărțit nemaipomenit de greu de provincia noastră ardeleană… Astăzi, la prânzul fără pretenții, ca în familie, Cleji Schneider e de-a dreptul fericit că, după luni de zile, poate mânca o ciorbă ca acasă…

Seara, suntem la cinema cu Ileana, la „Le Latina”, lângă Hôtel de Ville, pe rue du Temple. Vedem Souvenirs de la maison jaune, film portughez distins cu un „Leu de Argint” venețian, de o mare tristețe: solitudinea, tristețile și mizeriile unui „pensionar” dintr-un hotel de mâna a treia. Multă amară poezie, dar și momente de izbucnire a  impulsurilor obscure ce mocnesc în străfundurile ființei.

16 martie

N-am reușit să scriu niciun rând în plus pentru „introducerea” la Avangardă. Am transcris, în schimb, o parte din banda interviului cu M. Durafour, până ce, pe la ora 10,30, am pornit spre cinematograful „Le  Latina”, unde eram invitat la niște conferințe despre arta și cinematografia canadiană. N-am regretat: am aflat lucruri interesante despre acea parte dintre francezi emigrată în veacul 18 în America, din care mai supraviețuiesc vreo 300 de mii în insule și pe o parte a litoralului canadian. Zbateri pentru supraviețuire lingvistică și culturală.

După-amiază, din  nou transcriere din dialogul cu Durafour. Seara, cu Ileana și copiii, în vizită la familia Iluțiu. Fiica lor, Anca,  s-a născut la Cluj, în aceeași zi cu George; e de pe la trei ani în Franța, cu părinții. Locuiesc nu prea departe de noi, la etajul șase al unei case vechi, fără ascensor. Apartament nu prea mare, dar agreabil. Un motan gras și extrem de blând ne face curte din când în când. Evocăm prieteni și locuri, fapte vechi și mai recente, până către miezul nopții.

Duminică 17 martie

Marele eveniment, așteptat cu nerăbdare și de copii, e vizita la famlia Rocchetti, la Montgeron,  dar mai ales ieșirea într-o pădure apropiată, la cules narcise (les jonquilles – narcise galbene, crescând natural în pădure, ca la noi, cele albe). Întâmpinați cu două mașini de Simone și Alvaro la gară,  plecăm spre locul cu pricina;  ajungem repede, sub un cer cam cenușiu, gata de ploaie, luminat din când în când de câte o rază de soare. În pădure, cât vezi cu ochii, plin de flori. Suntem fericiți cu toții, adunăm  grămezi de flori, facem fotografii.

Pentru mine, e și un fel de rememorare sentimentală, căci în urmă cu vreo cincisprezece ani ieșisem pentru prima oară cu aceiași prieteni, tot după narcise, într-o pădure, dar lângă castelul Vaux-le-Vicomte. Ceva din intensa bucurie și prospețime a primăverii de atunci răsună în ceasul de față, amplificat de prezențele dragi ale Ilenei și copiilor noștri. Vreme care trece, a trecut…  Miros de pământ umed, de verde renăscând în mlădițele sălciilor, în iarbă, în ramurile încâlcite ale tufișurilor printre care ne aplecăm să culegem florile delicate.

În grădina familiei Rocchetti, aceeași atmosferă proaspătă peste pământul înflorit. Scurte averse de ploaie, alternând cu izbucniri de soare. Și prietenia dintotdeauna, generoasă, caldă, din jur, la masă, unde se află și mama Simonei, fiica ei, Cécile,  cu prietenul Fabien, și colegul  Gheorghe Doca. Abia pe la ora 18 plecăm spre Paris, depuși de Alvaro la gara Juvisy; cu trenul până la Invalides,  apoi pe jos, spre avenue de Suffren. În chilie, început de schiță a conferinței de miercurea viitoare, despre Nichita Stănescu.

Sunt mulțumit că am reușit să vorbesc la telefon cu mama: tata e mai bine după operație, mami tocmai s-a întors de la Mureș, unde a reușit să recupereze o parte din pământul nostru de odinioară. Despre care va trebui să vorbesc cândva, cu tot ce mi-a rămas – și nu e puțin – din vremurile frământate și fericite, totuși, ale copilăriei.

18-23 martie

Sunt obligat să rezum acum aproape o săptămână, prea încărcată și obositoare ca să-mi fi putut permite menținerea ritmului zilnic al notelor.

Luni, 18, am fost cu Ileana la teatrul „Lucernaire”, unde s-a jucat piesa lui Teodor Mazilu, Somnoroasa aventură, devenită, simpatic, în franceză, Somnolente mésaventure. În distribuție, și Ioana Crăciunescu și Dumitru Furdui, destul de buni cu o franceză totuși imperfectă, care stânjenea ușor ritmul replicilor. În mare, un spectacol reușit, într-o regie inventivă, în spațiul restrâns oferit de scenă: un joc de scări și de balcoane, schematizând măruntul circ al existențelor modelate de autor în marginea teatrului absurdului. Fusesem foarte sceptic cu privire la reușita spectacolului, căci auzisem că precedenta montare a lui Virgil Tănase cu Cadavrul viu fusese un eșec absolut, de nivel de „cămin cultural”.

La cocktailul care a urmat, discuții, în genere agreabile, cu familia Cleynen, cu George Banu,  Ilie Kogălniceanu, Dinu Flămând, Matei Vișniec. Spre ora 23, cu Dinu spre casă, sub ploaia măruntă.

Marți pe la amiază i-am așteptat la Gare du Nord pe Mircea Zaciu și pe Adriana. M. e neschimbat. Cu mașina Centrului, către avenue de Suffren; plouă continuu. La masă, îndelungi evocări de evenimente și prieteni, cu destulă tristețe. M. e cam sceptic în toate, aproape sumbru. Decis să rupă cu mulți dintre cei altădată apropiați. Încerc să mai nuanțez câte o situație, mai ales în cazul lui M.P[apahagi]. Sunt amărât când îmi arată pașaportul nemțesc, cu o prea mare, cred, satisfacție. Îl va păstra, totuși, și pe cel românesc.

Miercuri, zi foarte grea. Au sosit editorii de la București și funcționarii de la Artexim pentru Salonul Cărții dintre 22-27 martie, de la Grand Palais. La scurta întâlnire de la Bibliotecă, sunt prezenți Ion Vartic, Mihai Sin, Vasile Igna, Mircea Ciobanu. Au mai venit la Paris, dar invitați de francezi, Mircea Martin, Nicolae Manolescu  și Gabriel Liiceanu. Celor de la Bibliotecă le țin un mic speech despre problemele întâmpinate din pricina neglijențelor bucureștene. Mă satur repede și le dau drumul s-o ia spre Grand Palais, unde trebuie să amenajeze standul românesc.

La ora 19, conferința mea despre Nichita Stănescu. Mă simt extrem de obosit, după o noapte aproape nedormită și în urma agitației legate de Salon. Reușesc să mă „încălzesc”, totuși,  după primele fraze mai trudite. După o oră, închei destul de mulțumit că nu m-am bâlbâit, ba chair mi-am regăsit fluența de la catedra clujeană. Actrița Fanny Aubert, de la Théâtre des Déchargeurs (Châtelet), secondată, în românește, de Valeria Gagialov, au rostit expresiv câteva poeme.  Nichita „trece” foarte bine în franceză. Aflu, apoi, de la Fanny Aubert, că a plăcut foarte mult și colegilor ei de la teatru – poate reușim să facem un spectacol acolo, din versurile lui. Ar fi, într-adevăr, minunat. Ca de obicei, la micul cocktail, ne întindem la vorbă – cu Gérard Bayo, Matei Vișniec, românii editori nou-veniți. E prezent și Mircea Zaciu, cu Dan Hăulică ș.a.

Joi pe la amiază, vizită la Cultura Latina (o rugasem pe Silvia Balea să-mi tragă la ordinator programul Centrului pe aprilie). Sunt cu Ion Vartic; ne reține dl. Philippe Rossillon, secretarul Uniunii Latine, interesat de prezența „ministrului adjunct al Culturii”, de la care speră un ajutor în organizarea expoziției din iunie de la „Bagatelle”, de pictură impresionistă românească. Secretarea lui, Mme Berthésine, mă rugase să mă ocup și eu de dosarul expoziției; vorbisem cu Serge Fauchereau, dar fără rezultat. Am constatat apoi că Dan Hăulică n-a fost încântat de intervențiile mele: „expoziția are deja un comisar” etc. etc. Însă din convorbirea de vreo oră de la Cultura Latina reiese că ambasadorul nostru la UNESCO e cam „obosit” și că lucrurile se cam împotmolesc. Telegrame, pe loc, la București, la Muzeul Național etc. Philippe Rossillon se plânge de lentoarea, în genere, a românilor, înțelegând totuși dificultățile pin care trecem. E gata să ajute cât mai mult. Schimb, pe parcurs, două vorbe cu Elisabeta Balanda, directoarea culturală la Uniunea Latină, despre participarea Centrului la radio Latina, și cu dl. Rey-Hermes, care acceptă în principiu ideea unui colocviu comun, Gide și literaturile romanice, pe care vom discuta-o mai pe larg în curând. Amicul ministru tace cam prea mult, aproape tot timpul, în vreme ce eu încerc să-mi exersez arta conversației ca să acopăr spațiile muțeniei dumisale și să dau replici sprintenului la vorbă domn Rossillon.

Plecăm spre Grand Palais, unde standul e ca și amenajat. Mai aducem câteva idei de corectură. Se așteaptă, de la organizatori, firmele – două – cu „les Editeurs roumains”.

Spre seară, din nou la stand. Apare Liiceanu, care, ceva mai înainte, nemulțumit că volumele n-au fost așezate pe edituri, făcuse schimbări corectate de noi. Îi trece repede supărarea. Aflu că Notele și contranotele lui Ionesco n-au intrat încă la tipografie, în ciuda promisiunilor. Îl invit pentru luni seara la întâlnirea programată la Bibliotecă.

Vin, pe rând, Mircea Zaciu, N. Manolescu, Ioana Crăciunescu, Bujor Nedelcovici. Pe la 8, ar fi vernisajul, cu participarea lui Michel Roccard și Jak Lang. Nu-i vedem., sunt în celălalt capăt al sălii, la parter, pe la pavilionul editurii Gallimard  sau Seuil. Circulăm printre standuri. O șampanie cu B. Nedelcovici, Manolescu, M. Martin, Igna, la „Esprit”. Mai târziu, cu Mircea, Ileana și Adriana, prin înghesuiala de la parter, unde toate editurile dau cocktailuri foarte frecventate.  Nebunia de volume, sentiment de inutilitate, căci nu putem cumpăra nimic, sunt prea scumpe și prea multe… În trecere, la standul de la Quinzaine littéraire, un schimb de vorbe cu Maurice Nadeau: îi promit că prin aprilie voi putea preda manuscrisul Antologiei. Așa va fi?  Ieșim târziu din aglomerație, frânți de oboseală. Luminile de pe Pont Alexandre III, apoi Esplanade des Invalides, ne calmează, aerul e ușor răcoros.

Dimineața, nouă întâlnire la Grand Palais. Ioana Crăciunescu, Gelu Ionescu și ceilalți. Trece, la un moment dat, în grabă, Jacques Chirac, urmat de o trupă de fotografi. Apoi la birou, printre hârtii: programe de expediat etc. Acasă, cină cu familia Zaciu.

Astăzi, sâmbătă, am ieșit cu A. și M. Z. în oraș. Plouă mereu. Ieșim din metrou la Cluny, vizităm muzeul. Eu nu-l mai văzusem din 1973. Emoții regăsite, printre comorile gotice și tapiseriile mereu superbe. „La Dame à licorne” e la fel de emoționantă în eleganța ei tulburătoare. O clasă de copii în jur de 8-9 ani, o ascultă pe femeia-ghid care le face o lecție de istorie. Pun întrebări de o prospețime minunată. Stăm să-i privim și ascultăm  mai multe minute. Ne îndreptăm spre Place de la Sorbonne, către Panthéon, Sainte Geneviève.

La amiază suntem acasă, unde sunt așteptați la prânz Gelu Ionescu,  N. Manolescu, Livius Ciocârlie, Ion Vartic, Vasile Igna.

Duminică, 31 martie

Zi de Paști catolice, însorită. Pe la ora 10, mergem cu copiii la Notre-Dame. Ieșim din metrou la Odéon. Bulevardul Saint-Michel e parcă mai larg, lume și mașini mult rarefiate, aer de sărbătoare, verde incipient peste zidurile de la Cluny. În față la „Gibert Junne”, îl întâlnim întâmplător pe V. Iluțiu,  îi propun o vizită la noi, cu Dinu, de Paștile noastre. Pe cheiul Senei, sub soare, buchiniștii. Mă uit la câteva gravuri mai mult sau mai puțin „de epocă”, copiii caută timbrele.  Pe parvis-ul Catedralei, foarte mulți străini. Tot străinii umplu și biserica, unde pe lângă marile coloane solemne televizoarele transmit slujba pentru cei ce nu ajung mai în față. Când reușim să ne strecurăm până aproape de altar, mai sunt vreo cincisprezece minute până la încheiere. Cardinalul Lustiger rostește ultimele binecuvântări, alți preoți împart pâinea împărtășaniei. Sub marile vitralii sună extraordinar Aleluia lui Haendel, într-o atmosferă cu adevărat înălțătoare.

După slujbă, ajungem în scuarul îngrijit ca o bijuterie de lângă biserica Saint Julien le Pauvre („catholique grecque”). Intrăm, slujba e în arabă, cu răspunsuri corale grecești. În final, un grup de preoți citește, pe rând, făcând înconjurul credincioșilor, evanghelia zilei, în mai multe limbi. Emoție puternică, sentiment al unei anumite fraternități. La ieșire, ni se oferă câte un ou roșu.

Hoinăreală, apoi, spre Jardin du Luxembourg, Place de la Sorbonne,  o privire spre Panthéon, intrare către Fântâna Médicis. Zambile albastre printre lalele de un galben solar, pe un strat, apoi peștii roșii, admirați de copii, o rață „sălbatică” cu ciocul în pene, deranjată din reflecție de trecerea noastră. Parcul, spre bazin, în geometria înviorată de luminile primăverii. Ne îndreptăm spre Port Royal, intru o clipă la „Closerie de Lilas”, unde pe mesele cu fețe albe de tot așteaptă câte o lalea portocalie.

Acasă, lectură din ziarele românești cele mai recente, luate de la Bibliotecă: aceleași întrebări fără răspuns, stare de tensiune ce se transmite, tulburându-mi ceasurile din urmă. Unde vom ajunge, când se vor mai  limpezi apele acum atât de incerte?

Recapitulând momentele ultimei săptămâni, rețin întâlnirea de la Centru dintre editorii români veniți la Salonul Cărții și public. „Provoc”, ca de obicei, dialogul, invitându-l pe Mircea Martin să-și prezinte proiectele de traduceri, îndeosebi din franceză. Discuții, apoi, pe tema posibilităților de difuzare a literaturii române în Franța: a se începe, sugerează un editor francez, cu un dicționar sau cu o istorie literară care să facă cunoscute realitățile culturale românești, facilitând accesul spre cărțile traduse; a se prospecta „piața”, momentul psihologic, urmărindu-se „sincronizarea” celor două spații, a se  traduce în colaborare, renunțându-se la versiunile făcute „acasă” etc. A urmat un cocktail foarte reușit, datorită efortului  doamnelor noastre. Prezenți, alături de „fidelii” Bibliotecii, profesorul Cicerone Poghirc și Antonia Constantinescu, de la Lupta.

Miercuri, zi obișnuită de conferințe. Saxofonistul Daniel Kientzi prezintă întâlnirile lui cu muzica românească. Excelente înregistrări și un film video cu totul remarcabil.

La cină, la noi, Mircea Martin, Vasile Igna, Mihai Sin.

Ieri, pe la amiază, plecarea amicilor editori. Ultima întâlnire la biroul de la Bibliotecă, după ce scrisesem în grabă mai multe scrisori și felicitări acasă. Mă trezisem destul de târziu, vineri seara ajunsesem acasă abia pe la ora 2: fusesem invitat de Dominique Daguet într-un „salon” al unei prietene pictorițe – Françoise Bisarra-Frereau din rue des Martyrs, pe lângă Pigalle. Scop: lectura unor poeme românești din numărul special al revistei Les Cahiers Bleus. Apartament „artist”, cu o mică scenă într-una din încăperi, unde urma să ocupăm cele două scaune de „vorbitori”. Lume destul de multă, vreo 25 de persoane, printre care și două românce mai în vârstă, una pictoriță (Vulcănescu?). Preludiu muzical la pian (Schumann, cu o melodie… ungară, Bartok,  cu una… bulgărească), oferit de un domn uscat și cu mustață scurtă. După Daguet, care-și prezintă numărul, vorbesc de două ori, – o schiță a situației poeziei românești, înainte și după Decembrie. Primire foarte bună, atmosferă amicală, prelungită la „cocktail”-ul oferit apoi. Discuție agreabilă cu unii și cu alții, impresionați de calitatea versurilor citite.

Pierzând metroul, – trecuse de ora 1, am parcurs pe jos distanța din Place de Clichy până acasă. Parisul, ca și pustiu, sub luna mare: Bd. Hausmann, Madeleine, rue Royale, Concorde, Pont Alexandre III, Esplanade des Invalides… Din când în când câte o mașină, un trecător, sunetul pașilor mei pe caldarâm, spațiile imense, senzație de eliberare în singurătate.

Luni, 1 aprilie

Zi de lucru pentru noi, pauză pentru Paris. Ritm încetinit în toate. Dimineață birocratică, fără vlagă. După-amiază, la fel. Plec mai repede de la birou, ca să văd, cu Ileana, noul „Oscar”, Danse avec les loups: superproducție spectaculoasă pe alocuri, ce încearcă să răstoarne schema-clișeu a western-ului: un ofițer american devine prietenul  indienilor umani și generoși. Momente emoționante, dar toată povestea e cam întinsă și ușor retorică. Culpabilizare târzie a americanilor. Cyrano-ul lui Depardieu merita mai mult distincția.

2 aprilie

La ora la care scriu, adică spre miezul nopții, sunt într-o stare de delăsare absolută. Sentimentul că și ziua asta a trecut oarecum în zadar. Ce-am făcut de fapt? Am lâncezit o vreme la birou, , apoi am ieșit cu șoferul dincolo de Gare St. Lazare, să-mi ridic de la reparat mașina  de scris arhaică, oferită de amicul Rocchetti. M-a costat 150 de franci, iar  seara am constatat că nu voi putea face mare lucru cu ea: literele sunt fixate altfel decât cum sunt obișnuit,  lipsesc semnele diacritice românești. Încercând să dactilografiez interviul cu Michel Durafour,  n-am trecut de primele zece rânduri; a fost un chin și o suită e enervări.

Când mă întorsesem din oraș, l-am găsit în birou pe fostul coleg de facultate clujeană L.K., venit să ridice niște filme și fotografii pentru o expoziție românească de la liceul din St. Martin-Pontoise, unde sunt invitat vineri să le vorbesc elevilor. Apoi telefoane, de la M. Martin, care pleacă mâine la București etc.

La amiază, reușesc s-o prind la telefon pe Luisa Valmarin: îi dau titlul comunicării pentru colocviul din 13-15 mai de la Roma: Noi întrebări pentru poezia românească (după Revoluție). Sper să o pot lua și pe Ileana; ar fi pentru ea o ieșire importantă, după relativa monotonie a „gospodăriei” pariziene. După-masă vorbesc cu Gh. Doca, cu care voi colabora mâine la un seminar Bacovia (traducere a câtorva poeme și comentariu literar). După eșecul proiectului  cu conferințele, care îmi era la inimă,  noua încercare nu mă mai prea entuziasmează. Îmi aduc aminte și de telefonul lui Gusti Buzura, care-mi cerea să vorbesc cu A. Magheru pentru  o chemare a lui Valeriu Cristea la Centrul Cultural (conferință etc.), – mai mult pretext pentru a-i putea plăti drumul, lui și soției. Sugera că va urma să ia legătura cu… emigrația… Tocmai el, atât de controversat acum, datorită conformismului cu totul straniu la un om de talentul și cu spiritul lui critic… A.M. nici nu știa despre cine e vorba, s-a prefăcut doar, la un moment dat, că l-a confundat cu altcineva.  Lumea, deci,  cu care n-ar trebui să-ți fie urât… La muzica asta, vorba lui Bacovia, sunt lipsuri în sângele meu.

Miercuri, 3 aprilie

La ora 14, la Censier, seminar Bacovia, cu studenții lui Gh. Doca: sunt doar trei la acest „niveau II”, dar foarte interesați și cooperanți. Traducem împreună Plumb, eu situez textul în context simbolist și în opera poetului. Mă simt în largul meu, cu poftă de comentariu,  înțelegerea e perfectă.

Seara, la Centru, o cam diluată „table ronde” pe tema Artiști români în Occident. Iau parte Doru Covrig, Lionel Scânteie, Magda Cârneci, Tudor Banuș, Andrei Doicescu. În sală, printre alții, Wanda Mihuleac, Pavel Codiță, Costin Cazaban.

[Vatra, nr. 7-8/2026, pp. 29-31]