Cîntăreața cheală a lui Eugène Ionesco este un titlu ce apare de mai multe ori în fișa teatrală a lui Gábor Tompa, realizat cu alte și alte trupe; ediția princeps a montărilor Cîntăreței s-a petrecut în 1992 la Teatrul Maghiar din Cluj. Au urmat spectacolele de la Théâtre de lʼAthénéé Louis-Jouvet din Paris în 2000 și Teatrul Național din Cluj în 2009. După treizeci și patru de ani, Trupa „Harag György” a Teatrului Maghiar din Satu Mare, l-a invitat pe Gábor Tompa, să scoată la lumină o nouă versiune. Premiera a avut loc în data de 8 mai 2026.

Decorul – purtând semnătura lui Dobre-Kóthay Judit – imaginează o  bibliotecă neobișnuită, care, în loc de cărți are pe rafturi multe, multe păpuși îmbrăcate în culorii vii. Un maestru de ceremonii, „proprietarul cutiei cu iluzii” (Nagy Tamás, cu un aer aristocratic) îmbrăcat la costum de mare gală, face un semn cu bastonul elegant, peretele bibliotecii se deschide, scoțînd la lumină cutia magică din care ies personajele. Așezat pe un scaun, domnul Smith citește ziarul care e prins de tavan cu un fir invizibil. În acest timp, Arlechinul (Orbán Zsolt și dansul lui impecabil) – cel ce face și desface firul spectacolului -, cu mișcări de păpușă trasă cu cheița, alunecă de-a lungul peretelui și se așază lângă ușa rotitoare, deasupra căreia un ceas fără minutare indică încremenirea timpului. Din lada prețioasă apare, ca fiind împinsă de un arc, doamna Smith, cu codițe țepene de fetiță răzgâiată și o rochie înfoiată, de păpușă năstrușnică. Urmează dialogul „copiat din manualul de învățat engleza fără profesor”, printre replicile hazlii, strecurându-se o undă de sarcasm. Mary, servitoarea, îmbrăcată în manta și chipiu soldățesc, cu o mustață mititică, se recomandă „știți, eu sînt Sherlock Holmes”. Impertinentă și amenințătoare, anunță sosirea oaspeților, soții Martin, încremeniți în ușă de multă vreme. Nerecunoașterea celor doi musafiri este de un absurd absolut, fiind o trimitere la plictisul ce se instalează după un timp în familie; partenerii devin atât de sătui unul de celălalt, încât nu vor să se mai recunoască. La rândul lor, soții Smith își aruncă, din vârful buzelor, caracterizări dintre cele mai necivilizate, cuvinte infamante – vorbărie fără sens marcată, la răstimpuri, de bătaia ceasului fără minutare. Ca pentru a tempera avalanșa de cuvinte ofensatoare, pe ușa rotativă din fundul scenei apare Pompierul, în căutarea unui „foc cît de mic” pe care să-l stingă. A fost atras, parcă, de situația, devenită incendiară, întrucât cele două cupluri ajunseseră la o perfectă neînțelegere, care risca să se transforme într-o vâlvătaie. Urmează scena, absolut remarcabil interpretată, a anecdotelor spuse de fiecare personaj, un bun prilej de a demonstra, de mai era nevoie, măiestria actoricească. Totul culminează cu poezia lui Mary, Focul, spusă cu… foc pentru Pompierul ei pentru care manifestă profunde sentimente erotice.

Apogeul reprezentației este acea reîntoarcere la starea primordială. „Bătăile de pendulă, care ar trebui să marcheze trecerea timpului, marchează momentul în care timpul se oprește”; personajele sunt prinse într-o horă a ielelor din care nu mai există  scăpare. Într-un vârtej incredibil, ele ajung, prin  derularea inversă, la punctul de început, cu reintrarea lui Mrs. Smith în frumoasa ladă, o reîntoarcere în uterul matern.

Despre această derulare inversă, în Conversații în șase acte cu Tompa Gábor, cartea alcătuită de  Florica Ichim, regizorul mărturisește cum îi supunea pe actorii din spectacolele pomenite, la tot soiul de exerciții dure în care „ei trebuiau să creeze patru viteze, să meargă, să accelereze, să alerge și patru viteze în sens invers, care erau minus unu, minus doi, minus patru. Iar eu le ceream ca de la minus unu să schimbe la plus doi, de la plus trei la minus patru. Moins quatre era sloganul… iar actorii francezi m-au botezat le tortionaire hongrois”. La final se ajunge la o disoluție a limbajului, la un automatism de comportament, care nu reprezintă altceva decât o lipsă a vieții interioare, un vid interior, reflectând o decădere a umanului, magistral redată de regizor. Personajele fac parte dintr-o lume în care „vorbesc pentru a nu spune nimic”, nu mai știu să articuleze cuvinte din pricina lipsei capacității de a gândi.  Lipsa de emoție îi face identici păpușilor rânduite frumos în rafturi. Gesturile devin mașinale, ca ale unor mecanisme trase de sfori, „rame goale cărora actorii le pot împrumuta propriul chip, persoana lor, sufletul, carne și oase” (E. Ionesco, Note și contranote). În volumul de eseuri, Un om sub semnul întrebărilor, Ionesco nota cu neliniște: „Aveam oare dreptul să dau naștere unor ființe (…) Poți să te joci de-a Dumnezeu?”, conchizând că „actorii se lasă locuiți de text”, el fiindu-le recunoscător pentru că „au binevoit să mă primească în ei”.

Cum l-au primit în ei pe Ionesco actorii sătmăreni? Cu o poftă fantastică de joc dublată de o seriozitate și un profesionalism remarcabile. Mr. Smith a lui Nagy Csongor Zsolt este o persoană seacă, acidă, posacă, actorul dând, din nou, măsura unui talent ieșit din comun prin incredibila capacitatea de a se transforma de la un spectacol la altul, devenind de nerecunoscut. Personalitatea puternică a Blankăi Moldován face din Mrs. Smith o păpușă cu cap de porțelan, prețioasă, plină de sine, tot ceea ce spune fiind de o perfectă banalitate. Mr. Martin a lui Szabó János Szilárd este un abulic, capabil de gesturi de o mare gingășie. El face un cuplu perfect cu Rappert-Vencz Stella, care în Mrs. Smith, are chipul unei păpuși vii, cu buzele intens colorate în roșu, aflată într-o stare de amnezie totală. Cei doi sunt două fantoșe, care nu au habar de unde vin și în ce loc se află. Servitoarea Mary a lui Budisza Evelyn manifestă o imensă plăcere în a se deghiza, în a descifra șarade, dar și în a provoca – prin poezia Focul, rostită cu patos și avânt erotic.  Pompierul lui Poszet Nándor este motorul piesei. Datorită lui apare solidaritatea   între personaje. Pune lumea în mișcare, o agită, o determină să ia măsuri, să facă ceva pentru a se descotorosi de plicticosul Pompier, care, mereu și mereu, spune aceeași glumă seacă. 

Regizorul spunea într-un interviu că acest text se apropie de perfecțiunea muzicii, că trebuie tratat ca o simfonie la care revine mereu, ca „un dirijor care se întoarce, din nou, ca să dirijeze o operă muzicală cu o altă orchestră”. Și trebuie să spunem că această „orchestră” a răspuns extraordinar dirijorului.

[Vatra, nr. 7-8/2026, pp. 170-172]