Argument

New Europe College (NEC) s-a născut în anul 1994 sub auspiciile viziunii lui Andrei Pleșu, care și-a propus să creeze un Institut de Studii Avansate după modelul celui din Berlin, capabil să ofere cercetării românești o prezență eminentă în context european. Apariția NEC a fost susținută financiar de fondul premiului New Europe Prize for Higher Education and Research, acordat lui Andrei Pleșu în anul 1993 de șase mari institute academice internaționale, în scopul susținerii cercetării în țările post-comuniste. Primele activități, marcate de un spirit de prietenie și libertate spirituală, s-au desfășurat în grădina privată a Marinei Hasnaș, care a devenit ulterior director executiv al instituției, înainte ca aceasta să se instaleze definitiv, în anul 2000, în sediul actual de pe strada Plantelor nr. 21. Istoria colegiului a fost marcată de o deschidere constantă, prin evoluția sa de la un program destinat exclusiv românilor către o comunitate globală unde, în prezent, numărul cercetătorilor internaționali îl depășește adesea pe cel al cercetătorilor din România.

Sub conducerea actuală a rectorului Valentina Sandu-Dediu, NEC administrează o paletă largă de programe de burse, precum Ștefan Odobleja pentru cercetătorii români, programul Spiru Haret dedicat fenomenelor migrației și diasporei, sau bursele Gerda Henkel și Mattei Dogan. De asemenea, instituția a răspuns prompt crizelor geopolitice actuale, prin programul Sustaining Ukrainian Scholarship (SUS), destinat cercetătorilor afectați de războiul din Ucraina, contribuind astfel la continuitatea vieții academice în regiune. Unul dintre pilonii fundamentali ai vieții academice la NEC îl constituie seminarele săptămânale, spații de dialog și de schimburi de idei unde bursierii din diverse domenii sunt provocați să își prezinte cercetările într-un limbaj accesibil, proces ce stimulează creativitatea și evită tehnicitățile înguste. Această dinamică intelectuală a contribuit decisiv la edificarea unei elite culturale autentice în România postcomunistă, mulți dintre foștii bursieri ocupând de-a lungul timpului funcții de prestigiu ca miniștri, rectori, decani, personalități importante în sfera culturii românești. Colegiul a fost descris ca o „instituție a admirației”, fundamentată pe respect profesional, eficiență academică și civilitate, rigoarea științifică îmbinându-se armonios cu plăcerea cunoașterii. Rezultatele cercetărilor sunt documentate anual în New Europe College Yearbook, o publicație academică ce reflectă diversitatea metodologică și excelența comunității de cercetători. Din perspectivă ideatică, NEC funcționează ca un mediu de reflecție asupra valorilor democrat-liberale și a culturii libertății, oferind analize critice asupra crizelor contemporane ale Europei. Prin rețeaua sa solidă de contacte internaționale și biblioteca de specialitate în continuă expansiune, NEC încurajează în mod consecvent curiozitatea ca motor esențial al dezvoltării cunoașterii. După peste trei decenii de activitate, Colegiul Noua Europă rămâne un punct de reper al excelenței intelectuale, onorând idealul fondator de a oferi cercetării românești un profil eminent în concertul științific mondial. Dosarul tematic al revistei Vatra dedicat NEC subliniază, o dată în plus, prin interviuri, evocări, mărturii și mărturisiri, statutul de excelență al unei instituții remarcabile care, prin oameni, burse, proiecte și evenimente se distinge cu strălucire în plan național și internațional. Le mulțumim mult tuturor celor care au contribuit la acest dosar tematic al revistei Vatra.

Iulian Boldea

***

I. Sub semnul excelenței

Vatra-dialog cu

Andrei Pleșu

„Turnul de fildeș nu se construiește util decât tot în piața publică”

— Domnule Andrei Pleșu, ați vorbit adesea despre importanța „întâlnirilor decisive”. Care este pentru Dvs. acea întâlnire care v-a schimbat nu doar gândirea, ci și destinul?

— Cred, într-adevăr, că întâlnirile – de tot felul – sunt modelatorul esențial al vieților noastre private și profesionale. Ți se dăruiesc, dar pentru a le trăi, trebuie, mai întâi, să le cauți, să ți le dorești și să le incluzi în traseul tău destinal. Am avut, e drept, șansa enormă a unor – marcante – întâlniri formative, fără de care aș fi fost alt om. Există, evident, și întâlniri nefaste. Discernământul, luciditatea, norocul te pot feri de ele, dar și ele se pot valorifica…

Cum probabil vă așteptați, întâlnirea decisivă a traiectoriei mele existențiale a fost Constantin Noica: omul, modelul, „învățătorul”. Și, în jurul lui, ca „parteneri de cursă” Gabriel Liiceanu, Sorin Vieru, Petru Creția, Victor Stoichiță, Horia Patapievici ș.a. Dar de neînlocuit a fost și contactul formativ și prietenesc cu figuri emblematice ale perioadei interbelice: Alexandru Paleologu, Sergiu Al. George, Nicu Steinhardt, Alexandru Dragomir, Petre Țuțea, I. D. Sîrbu, Ion Frunzetti, Eugen Schileru, sau Aurel Cioran (fratele lui Emil). Nu pot să nu adaug florilegiul teologal pe care l-am căutat și l-am găsit: Benedict Ghiuș, Ilie Cleopa, Marcel Avramescu, Andrei Scrima, Adrian Făgețeanu, Antonie Plămădeală, Arsenie Papacioc, Constantin Galeriu, Bartolomeu Anania. Cum vedeți am avut noroc și am și memorie… Scuze pentru prea lunga listă de „întâlniri decisive”… Sunt șansele constitutive ale metabolismului meu omenesc și intelectual. Și mai sunt și altele…

— Ați înființat New Europe College (NEC) în anul 1994 din fondurile premiului New Europe Prize. Ați simțit atunci că înființarea unei instituții academice este o formă de „datorie de onoare” față de modelul academic occidental, precum Wissenschaftskolleg zu Berlin?                                                                     

— Nu, nu am resimțit înființarea Colegiului ca pe o „datorie de onoare” ci ca pe o datorie de normalizare, de reașezare a României pe harta academică a Europei. Cum știți, „integrarea europeană” era, în mod firesc, în anii aceia, o prioritate politică și cultuală a țării noastre. Prioritare erau, însă, „integrarea” economică și strategică, mai curând decât cea academică. De aici a pornit inițiativa mea.

— Cum ați reușit să impuneți,într-o Românie a anilor ʼ90 marcată de convulsii, un spațiu de „aristocrație a spiritului” și de cercetare pură, neînregimentată politic?

— Marcată de „convulsii”, cum bine spuneți, România avea alte „griji”, alte „strategii”, decât să se ocupe de proiecte spirituale…Uneori, mă mir și eu cum de a reușit Colegiul Noua Europă să supraviețuiască peste treizeci de ani, într-un context atît de „pestriț”, într-o ambianță covârșită de alte priorități și obsesii. Între altele, a contat și faptul că statul nu trebuia să investească nimic pentru a fonda și întreține Institutul. Capitalul de pornire al colegiului mi-a parvenit, chiar pentru proiectul NEC, de la Wissenschaftskolleg zu Berlin (unde fusesem, în 1992, bursier) sub forma premiului „Noua Europă pentru învățământ superior și cercetare”, la care au contribuit și alte cinci instituții, partenere ale Wissenschaftskolleg-ului: Stanford, Princeton, North Carolina, Wassenaar, Uppsala. Până și sediul NEC din București e un cadou: anexă a Ambasadei Elvețiene din București, obținută prin bunăvoința eficientă a dlui Jean-Claude Joseph, ambasadorul de-atunci al Elveției.

În anii următori, finanțarea a rămas asigurată de generoase Fundații europene (Landis & Gyr, Volkswagen, Möllgaard, Porticus, Hertie, Körber, S. Fischer, Mattei Dogan, Lapedatu) dar chiar și de generoase firme autohtone sau mixte: Auto-Volvo Forum, Dedeman, Catena, Fan Courier. Dincolo de firme, au jucat însă un rol decisiv minunate personalități ale cercetării academice (Wolf Lepenies, Yehuda Elkana), dar și subtili administratori ai căutării intelectuale și ai orgnizării instituționale: Heinz Hertach, Joachim Nettelbeck, Heinz-Rudi Spiegel, Hugo Bütler, Katharina Biegger, sau Antje Contius. La București, a fost decisivă prezența hiper-eficientă a arhitectei Marina Hasnaș, administrator fondator al întregii echipe, elementul ei coagulant și pragmatic. Pe partea științifică, un rol decisiv a avut de la început și doamna profesoară Anca Oroveanu.  Inevitabil, toți trei a trebuit, când vârsta ne-a impus-o, să căutăm soluții de continuitate. Am avut noroc: doamnele Valentina Sandu Dediu și Lelia Ciobotariu se dovedesc a fi o echipă puternică, armonioasă și inteligent adecvată proiectelor noastre. Cu ele la vârf, beneficiez de o garanție de continuitate și consistență.

— Spre deosebire de universitățile de masă, NEC funcționează pe modelul studiilor avansate. Este această formă de meritocrație o soluție pentru salvarea umanioarelor?

— Studiile avansate nu sunt, prin ele însele, o formă de „meritocrație”. Ele propun, doar, orizonturi de cercetare extinse, înnoitoare metodologic și teritorial. Merite există și în universitățile tradiționale, după cum platitudini inerțiale există și în studiile avansate. Iar „salvarea umanioarelor” depinde mai degrabă de starea generală a societății, de reevaluarea și recuperarea reperelor tradiționale ale vieții spirituale decât de strategii „meritocratice”…

— Cum s-a transformat, în cei peste 30 de ani, profilul cercetătorului care trece pragul    Colegiului? Este acesta mai tehnic, mai specializat, mai puțin enciclopedic?

— Proiectul Colegiului bucureștean e, în bună măsură, rezultatul experienței profesionale pe care am avut-o, înainte de 1989, ca angajat al unui institut de cercetare academică (Institutul de Istoria Artei). Trec peste faptul că, date fiind „rigorile” regimului de-atunci, cercetarea era mereu cenzurată ideologic, sau impusă instituțional în numele unor „priorități” stângiste. Dacă erai, de pildă, medievist și te ocupai de pictura exterioară de la Voroneț, era indicat să nu pui accentul pe iconografia religioasă a freștelor, ci pe simbolistica lor din perspectiva luptei românilor cu turcii… Iar dacă puneai în text și o poză a bisericii, cenzura reteza partea de sus a imaginii, ca să nu se vadă crucea…Sigur, e un exemplu extrem, dar nu inventat. În plus, în pofida unor asemenea situații, am întâlnit la Institutul de Istoria Artei profesioniști de mare anvergură, capabili să umbrească, să ocolească subtil „exigențele” cenzurii. Îi amintesc, cu admirație, pe Sorin Ulea, Remus Niculescu, Theodor Enescu, Amelia Pavel, Emil Lăzărescu, Cornelia Pillat, Teodora Voinescu, Barbu Brezianu, Radu Bogdan ș.a (despre care ar trebui să știm mai multe…).

Cât despre „profilul cercetătorului”, da, aici NEC-ul are o dimensiune programatic reformatoare. Conceptul central al cercetării științifice obișnuite este specializarea. Or lucrurile au evoluat. Iar în această evoluție înnoitoare, conceptul disciplinei investigatoare trebuie îmbogățit și reformulat. Granițele „rigorii” profesionale trebuie lărgite pentru a acoperi o perspectivă masiv amplificată asupra domeniului cercetat. NEC a preluat această exigență, după modelul unor instituții similare. E vorba despre diversificarea cercetării, adăugând teritorii și concepte noi: inter-disciplinaritate, trans-disciplinaritate, multi-disciplinaritate. E vorba de a trece dincolo de exigențele restrictive ale „specializării” morocănoase, dincolo de granițele stricte ale unei metodologii, care se ferește să „improvizeze” după criterii negrănițuite. Obiectul cercetat se va aborda și din afara abordării restrictive a „specialistului exigent”, preferând metode care se situează – cum spunea, reformator, un mare savant autohton, Basarab Nicolescu – între și dincolo de disciplinele clasice. Nu cercetezi, să zicem, vizualitatea ca simplu „oculist”, ci și ca psiholog, ca estetician, ca filosof, ca istoric al artei. Preferi o viziune holistică asupra lucrurilor, o viziune care implică cooperare interdisciplinară, viziune globală, eliberare de clasificarea școlară a realului. Ca să nu mai vorbim că există domenii întregi greu de atribuit unei „geografii” cognitive comune, domenii care țin de teritorii intermediare, sau fără contur restrictiv, fără profil monocrom în peisajul mozaicat al lumii. Nu e vorba de a cultiva o eseistică zglobie, ci de a sluji unitatea cunoașterii, policromia realului, disponibilitatea cercetătorului de a înregistra  complicația lucrurilor, laolaltă cu energia lor integratoare.

— Ați vorbit despre NEC ca despre o „insulă”. Cum se raportează această insulă la „continentul” social și politic românesc, adesea ostil sau indiferent la nuanță?

— N-aș vorbi chiar de ostilitate, ci mai curând de o receptivitate restrânsă. Avem, mă-nțelegi, probleme mai importante… Dar ideea de „insulă” nu-mi displace. Ea implică o anumită autonomie funcțională, ca să nu mai spunem că „insula” este, adesea, pentru navigatorul dezorientat, o neașteptată salvare, o șansă de orientare.

— Care a fost cel mai mare risc pe care vi l-ați asumat în calitate de rector fondator?

— Mai întâi, unul inevitabil: eșecul. Până acum, vreau să cred că l-am evitat… Inevitabile însă, în contextul dâmbovițean, sunt acreala concurențială, ostilitatea egalitaristă („boierii minții”, „elitism”, „grup de prestigiu”, „morgă” păltinișeană), colaboraționisme suspecte de dragul succesului (ba cu puterea, ba cu opoziția, ba direct cu serviciile secrete), subterane extremiste (evident de dreapta), europenism anti-românesc, etc. Suspiciunea cea mai tare (când s-a pus problema provenienței fondurilor financiare necesare NEC-ului) a fost (și probabil mai este) apartenența mea la o rețea occidentală de spionaj… Dar nu mă demobilizez. Când are de-a face cu un „activist” cultural tenace, românul e nițel plictisit și suspicios.

— Unul dintre obiectivele NEC a fost repunerea României pe harta cercetării internaționale. În ce măsură „complexul de periferie” al intelectualului român a fost vindecat în bibliotecile Colegiului?

— E adevărat că, înainte de 1989, bibliotecile publice făceau achiziții (atât cât se putea) limitate (ideologic și financiar). Nu mă refer la piața națională de carte, ci la cea internațională și la restricțiile ideologice. Ne-am străduit, la NEC, să compensăm, în măsura posibilităților, această insuficiență. Domenii întregi (ediții de filologie clasică, istoria religiilor, filosofie „ne-conformă”, enciclopedii de referință etc.) au fost pe lista preocupărilor noastre bibliografice. Efectul e răsplătitor: biblioteca noastră e frecventată de studenți și cititori care n-au alte căi de acces pentru nevoile lor formative, pentru dorința de a fi informați la zi, pentru curiozitatea lor cognitivă. E, în mediul academic românesc, unul din chipurile noii Europe…

Simt însă nevoia să adaug că, alături  de biblioteca sa, Colegiul nostru dispune și de o serie de donații de certă valoare, alcătuite și din cărți, dar și din obiecte de artă, expuse în încăperile sale. Capitolul cărți (cca 24.000 de volume și periodice) implică donații emoționante: impunătorul teolog André Scrima, fost invitat de onoare al institutului nostru, ne-a lăsat, prin testament, întreaga sa bibliotecă (2548 de volume), o colecție unică, pe teme de istoria religiilor, filosofie, istoria științei ș.a. La fel și marele filolog și profesor Dan Slușanschi (2300 de volume) și teologul elvețian Emil Brunner. Dar avem și o arhivă Scrima (corespondență, documente biografice), după cum avem și o arhivă Marin Tarangul (teolog, istoric al artelor, poet, coleg și prieten al meu înainte să plece la Paris). N-am terminat: avem și o colecție de scrisori ale lui Mircea Eliade către Mac-Linscott Ricketts (socotit cel mai important biograf al lui), litografii de Eugen Ionescu, fotografii de epocă din colecția lui Mihai Oroveanu, picturi de Horia Bernea și Sorin Dumitrescu și tot felul de alte „bunătăți” (între altele, biblioteca de filosofie a lui Camil Petrescu…). Last but not least, am avut enorma surpriză să primim, testamentar, un cadou din partea lui Virgil Ierunca: 18.500 de CD-uri (cu bibliografia aferentă), o unică selecție de muzică universală, prin bogăția și diversitatea căreia, la nevoie, era rugat să ajute emisiunile Radio France.

— Ați atras numeroși cercetători străini în România prin programele NEC. Ce au învățat aceștia despre „Noua Europă” de la București, ce nu puteau învăța la Oxford sau Paris?

— Recunosc că intenția primă când am decis să invit la NEC universitari din străinătate a fost mai curând să mediez un contact fertil între ei și universitarii români, sau publicul local în genere. Am beneficiat, din fericire, de acceptul consistent al unor adevărate „vedete” ale mediului academic străin. Lista e lungă, dau doar câteva nume: Jacques Derrida, Timothy Garton Ash, Wolf Lepenies, Wolf Schiefenhövel, Horst Bredekampf, Moshe Idel, Stephen Holmes, Elie Barnavi, Tony Judt, Dennis Deletant etc. (Asta nu înseamnă că n-am recurs și la conferențiari români: Mircea Flonta, Virgil Nemoianu, Gabriel Liiceanu, Dan Dediu ș.a.). Pe de altă parte, vizita la București trebuia să fie – și a fost – pentru invitații din străinătate un contact lămuritor și util cu un spațiu intelectual insuficient cunoscut în afara hotarelor lui. Au făcut experiența unei Europe care mediază geografic și spiritual între Est și Vest, între Nord și Sud, o Europă a intervalului, „nouă” pentru mulți „alogeni” de pe continentul nostru. NEC a devenit, astfel, un loc al reîntâlnirii, al dialogului, al colaborării. Diferit în multe privințe, încă tatonant, dar complementar spiritualmente și în egală măsură „frecventabil” din punctul de vedere al aspirațiilor cognitive cu Parisul, Oxfordul și alte mari centre ale europenității.

— Cum vedeți evoluția conceptului de „Europa” – de la entuziasmul anilor ʼ90 la interogațiile sceptice de astăzi – prin prisma activității Colegiului?

— Problema Europei a suferit, de ceva timp, o schimbare de amplasament hermeneutic: nu mai e un „obiect” cultural, păstrător și combinator de tradiții, ci un concept politic, divizat între „membri” și „nemembri”, între radicale îndemnuri comunitare și patriotism local autonomist… Colegiul nostru sugerează,  mai curând, că o „nouă” Europă  nu este posibilă fără recuperarea „vechimii” ei, fără o liberă deschidere spre memorie, o deschidere care să nu obstrucționeze însă orizontul imediat al contextului actual și al unor proiecte reformatoare. Să ne amintim, cu alte cuvinte, etimologia cuvântului. „Europa”,  prin rădăcinile ei semantice din greaca veche, înseamnă, în traducere, „cea cu ochii larg deschiși”, bine-văzători, limpezi… Sunt excluse, deci, rigiditățile, îngustimile, discursul propagandist. Știința lumii n-ar fi fost posibilă, fără disponibilitatea europeană față de toate „diferențele” continentale ale planetei, față de alterități provocatoare, în numele unei curiozități nediscriminatorii.

— Într-un dosar tematic din Vatra, ne întrebam, nu fără o anumită îngrijorare, despre viitorul umanioarelor. Poate un institut de studii avansate să fie o stavilă împotriva „utilitarismului” și pragmatismului care domină educația actuală?

— În contextul dat, un institut de tip NEC poate fi, desigur, o utilă  variantă funcțională. Pentru o societate receptivă, el poate asuma, fără morgă, un rol de model salutar. Dar să nu ne facem iluzii. E nevoie de mult mai mult. De reformă educațională, de normalizare a mentalităților, de reorientarea noilor generații. Nu putem face minuni, dar putem fi o prezență convingătoare, o șansă de resuscitare a vieții academice „normale”, un reper util.

— Mai este loc pentru „interogativitate” (o temă care vă este dragă) și de spirit dilematic într-o epocă a algoritmilor și a certitudinilor digitale? Cum poate NEC să rămână o instituție vie, în fața noilor generații de nativi digitali?

— De interogativitate e mai multă nevoie decât oricând. Vorbiți de „nativi” digitali. Aș adăuga o nuanță suplimentară: naivi digitali. Inși care cred ca a găsi răspunsuri, sau soluții, echivalează salutar cu a suspenda prompt căutarea. Internetul e o descoperire importantă (și indiscutabil utilă), dar implică și riscuri majore. El facilitează găsirea fără căutare: scrii o întrebare, apeși un buton și ai răspunsul (admit, sunt puțin schematic…). Prefer sfatul unui înțelept mai vechi: caută sigur că vei găsi, dar găsește știind că trebuie să mai cauți încă. Nu există cunoaștere pentru cine suspendă interogativitatea.

— Există oare o metodă de selecție a bursierilor, dincolo de rigoarea dosarului? Căutați acel „elan interior” al problematizării sau doar profesionalism și performanță academică?

— Selecția bursierilor implică, inevitabil, cercetarea dosarului personal al fiecăruia. Dar aceasta e doar o primă etapă. După o inițială filtrare a documentelor livrate de aspiranți, urmează o a doua etapă, decisivă: un interviu cu fiecare în parte, dinaintea unei comisii universitare care include reprezentanți ai Colegiului, dar și membri din străinătate, ceea ce obligă la dialog (într-o limbă străină) și la o evaluare care nu e „școlară”, birocratică, strict „științifică”, ci sondează disponibilitatea candidatului pentru a se confrunta cu opinii diverse, cu neprevăzutul unei abordări diferite a temei sale de cercetare. Din nou, interogația e mai elocventă decât gata-făcutul unui proiect asumat ca deja „rotund”…

— Ați descris adesea Păltinișul ca pe o „școală de libertate” informală. În ce măsură Colegiul Noua Europă a fost încercarea de a „instituționaliza” spiritul de acolo, fără a-i pierde prospețimea?

— Din punctul meu de vedere, „a instituționaliza” Păltinișul ar însemna a-i falsifica profilul. Aveți dreptate sa-l numiți o școală informală. Păltinișul se definise el însuși drept „un ritual fără dogmă”. Nimic ideologic, nimic organizat tematic, sau metodologic. Era conviețuirea prietenească a unui grup care avea aceleași întrebări, aceleași îndoieli, aceleași proiecte și speranțe. Toate, marcate de norocul de a-l fi întâlnit (și asumat) pe Constantin Noica, ca pe un mare maestru, impozant fără pompă, diriguitor fără rețete. Noica nu încerca să te lămurească (adormitor), să te încadreze instituțional, ci să te pună pe drum, să-ți „localizeze” orizontul, nu ca pe un punct final al cercetării tale, ci, dimpotrivă, ca un început de confruntare cu subteranele ei inclasabile, cu potențialul ei de a relua, mereu, dialogul cu întrebarea inițială. Îmi amintesc mereu de una din vorbele lui caracteristice: „Un tânăr căruia nu-i poți trece o incertitudine îți este o înfrângere!” NEC-ul se ocupă de legitimitatea și consistența întrebării, Păltinișul atrage atenția asupra inepuizabilului ei…

— La Păltiniș, Constantin Noica visa la o „școală de stări, nu de noțiuni”. Cum se traduce această pedagogie a stării în rigoarea academică a burselor NEC?

— Aș spune că NEC e atent la rigoarea răspunsurilor profesionale ale cercetătorilor, în vreme ce Păltinișul era mai curând atent rigoarea interogației. Invocăm astfel, fără răgazul de a merge în detalii, deosebirea dintre cunoaștere și înțelepciune… Ceea ce nu înseamnă că NEC-ul nu aspiră la o anumită atmosferă de colocvialitate, de tip păltinișean.

— Există în structura NEC – cu seminarele sale de miercuri și prânzurile comune – o nostalgie după „comunitatea de destin” pe care o formați în jurul lui Noica?

— Ar fi o nostalgie inadecvată. Bursierii NEC vin la București după criterii legate esențial de cariera lor științifică. Păltinișenii ajungeau la cabana lui Noica stimulați de un impuls destinal și de o interogație mai curând personală. NEC-ul, cu toate „diferențele” funcționării lui, face parte dintr-o rețea instituțională consacrată ca atare în mediul academic internațional. Păltinișul era o opțiune privată, o căutare mai curând  solitară, provocată, inevitabil, de apariția, aș spune providențială, a lui Constantin Noica în peisajul greu digerabil al regimului trecut.

— Noica vorbea despre „antrenorul cultural”. V-ați simțit mai degrabă un antrenor pentru tinerii cercetători de la NEC sau ați accentuat asupra standardelor pe care le-ați deprins la Păltiniș?

— Niciodată „antrenor”, întotdeauna partener. Beneficiez de  resursele și expunerile bursierilor NEC, tot atât cât sper să beneficieze și ei de facilitățile și provocările instituției noastre.

—  Păltinișul a fost o formă de izolare protectoare față de regim. Este NEC-ul o formă de izolare necesară față de „zgomotul” și precaritatea tranziției post-comuniste?

— Și Păltinișul și NEC-ul au alt profil decât acela al unei stricte reactivități la ambianță. Dar, inevitabil, ambele sunt, totuși, și delimitări critice, detașări revitalizante față de mizeria cotidiană:  Păltinișul reușea să pună între paranteze toxica ambianță comunist-totalitară, iar NEC-ul reușește să marginalizeze  mediocritatea politică și constrângerile administrative la care ne constrânge bezmeticeala tranziției. Nu e vorba însă, nici într-un caz, nici în celălalt, de un comportament ofensiv, de o prioritară strategie polemică, față de care „studiile avansate” ar fi un simplu camuflaj…

— Cum s-a transformat conceptul de paideia de la discuțiile din anii ʼ70-ʼ80 la exigențele cercetării europene de astăzi?

— E o întrebare care ar implica un lung discurs…Ca să-l simplificăm, oarecum artificial, am putea spune că instrumentul pedagogic suferă astăzi o modificare radicală: nu mai e cartea, ci ecranul electronic. O variantă mai răutăcioasă, ar fi: inteligența naturală e uzurpată de inteligența artificială. Periculos…

— Dacă la Păltiniș miza era „mântuirea prin cultură”, care este miza metafizică a unui cercetător care trece astăzi pragul Colegiului?

— Ar fi blasfemator să cuplăm ideea de „mântuire” cu un institut de tip NEC. La Păltiniș, suna la fel de îndrăzneț, dar avea oarecare acoperire, dat fiind „iadul” istoric al momentului. La NEC nu e vorba atât de „mântuire”, cât de „normalizare”: întâlnirea cu experți ai acelorași întrebări, regăsirea comunității europene și planetare a interogativității, dialogul, amicalitatea.

— În ce măsură „Dilema” (ca spirit) și NEC (ca instituție) sunt fețele aceleiași monede pe care ați făurit-o pornind de la moștenirea intelectuală a grupului de la Păltiniș?

— Ca fondator al ambelor instituții,  pot accepta, inevitabil, o anumită contaminare principială între ele. Pe de altă parte, m-ar neliniști dacă mi s-ar spune că Dilema seamănă cu NEC-ul și viceversa. Dilema s-a născut într-un context publicistic și politic, în care opțiunile de partid blocau dialogul. Noua revistă nu voia să relativizeze deosebirile esențiale dintre taberele ideologice ale tranziției, dar voia să invite ambele tabere la disponibilitate conversațională, la capacitate autocritică, la cooperare, chiar de pe poziții contrare. Nu „hai sa ne-njurăm!”, ci „hai să formulăm mai limpede și mai puțin războinic ceea ce ne desparte” în ideea unei construcții rezonabile pentru țară. Orice contradicție implică, alături de alb-negru, un spațiu edificator al policromiei… În acest spațiu se situa Dilema. NEC-ul însă nu este o instituție a comunicării principial-concesive, ci a căutării intelectuale dialogale, fără concesii politicos recuperatoare.

— Ați simțit vreodată că spiritul comunicațional critic, uneori coroziv, al implicării generației dumneavoastră a intrat în conflict cu „corectitudinea” metodologică impusă de mediul academic vestic integrat la NEC?

— De câte ori am de a face cu „corectitudinea politică”, metodologică, comunitară, mă neliniștesc. Mi se pare că, în locul unei interogativități fără piedici, mi se propune un „manual de bună purtare”, o sumă de blocaje „umaniste”, de fițe comunitare… Nu mă ajută. Evident că mă străduiesc să fiu bine crescut, dar nu propagandist al unei „cumințenii” împăciuitoriste…

— Dacă Noica ar intra astăzi în biblioteca NEC, ce credeți că l-ar entuziasma și ce l-ar face să fie reticent?

— Cred, mai curând, că ar fi încântat. Ar veni să citească. Sper că nu mă-nșel…     

— Mulți dintre primii membri ai grupului de reflecție de la NEC erau oameni care frecventaseră mediile „subterane” ale culturii din anii ʼ80. Cum a influențat această memorie a rezistenței procesul de selecție a noilor generații?

— În principiu, nu folosim criterii politice, conjuncturale, în alegerea echipei de bursieri. Desigur, dacă avem de a face cu intelectuali care, meritorii fiind, au trecut prin perioade anterioare sumbre, prin interdicții, sufocări ideologice, limitări profesionale și administrative, înclinăm să-i „reabilităm”, să le restituim statutul normalității. Dar dacă e vorba de generațiile mai noi, care n-au avut probleme de acest tip dar care, eventual, au concepții neconforme cu amplasamentul nostru spiritual, care le poate părea „conservator”, știm să acordăm prioritate calității reale a proiectului de cercetare cu care se prezintă la admitere și nu fixațiilor lor conjuncturale.

— Ați avut la NEC colaboratori care au asigurat legătura cu mediul academic german și francez. Cum a fost perceput spiritul de la Păltiniș – adesea văzut ca „elitist” de occidentali – în raport cu exigențele europene de standardizare a cercetării?

— „Elitismul” a ajuns să fie un termen la modă (descalificant) mai curând la noi decât în Occident. Eu unul îmi doresc instanțe „alese” (căci asta înseamnă „elită”: categorie superlativă). Vreau vinuri alese, mâncăruri alese, oameni aleși  ș.a.m.d.  Când cineva mă declară elitist, mă simt flatat! Desigur, cine face pe alesul e țăcănit. Dar cine este parte a elitei – să ne trăiască! Cât despre occidentali, să nu ne facem iluzii: nu știu mai nimic despre Păltiniș…

— Există figuri de „mentori din umbră” (precum a fost Alexandru Paleologu) a căror eleganță și spirit ludic ați încercat să le păstrați vii în eticheta și protocolul intelectual al Colegiului?

— Am avut de foarte tânăr pasiunea de a cunoaște personal și de a sta în preajma unor mari supraviețuitori ai generației interbelice. Era o nevoie spontană de maeștri, de continuitate intelectuală, de stil nobil. Am avut norocul de a-i găsi activi, iradianți, seducători. Printre ei, Alecu Paleologu ocupă un loc aparte: cultură bogată, dar nu pompoasă, educație nobilă, umor boieresc, eleganță interioară. În aceeași castă mai erau Noica însuși, dar și Nicu Steinhardt, Sergiu Al. George și alții, pomeniți deja la începutul acestui interviu. Aș fi încântat ca eticheta spontană, firească, a comunității NEC să prelungească intens, dar fără ostentație, iradierea acestei generații.

— S-a vorbit despre o „generație NEC”. Considerați că aceasta este continuatoarea legitimă a „școlii de la Păltiniș” sau este o mutație necesară către un intelectualism mai tehnic și mai ancorat în realitatea europeană?

— Nu e vorba de o continuare, ci de o paralelă. Și nu e vorba, de fapt, de intelectualism sau de europenizare. E vorba de a regăsi continuitatea, dialogul, cooperarea cu prezentul european (și cu tatonările lui), dar, de asemenea, cu tradiții locale viguroase, dar neglijate, prin intruziunea stângii răsăritene post-belice.

— Domnule Andrei Pleșu, având în vedere că atât Păltinișul, cât și NEC au fost construite pe rețele de prietenie și afinități elective, ce se va întâmpla cu acest patrimoniu spiritual când el nu va mai fi susținut de prezența carismatică a fondatorilor? Poate o instituție să păstreze „focul viu” al unei experiențe umane atât de particulare, sau ne pregătim să asistăm la transformarea unei memorii vii într-un capitol de istorie culturală?”

— La această întrebare nu voi putea răspunde decât de „dincolo”. Sper să fie un răspuns pozitiv, dar și istoria culturală e mai bună decât uitarea…În rest, Doamne-ajută! Cred, totuși, că nu există faptă fără ecou. Și că NEC va supraviețui altfel decât ca simplă amintire, sau ca experiment  contextual. Pentru că NEC nu e – cel puțin așa cred – o simplă inovație de grup, ci o necesitate nutritivă, o soluție de perspectivă, adaptabilă dincolo de capricii circumstanțiale și de accidente istorice trecătoare.

— Există o simbioză între cercetarea academică de la Colegiul Noua Europă și publicistica din Dilema. Cum ați reușit să mențineți acest echilibru între „turnul de fildeș” și „piața publică”?

— Turnul de fildeș nu se construiește util decât tot în piața publică. Dacă se instalează în pustiu, sau pe piscuri de munte, devine o simplă bijuterie turistică!

Interviu realizat de Iulian BOLDEA

***

II. O instituție modelatoare

Valentina Sandu-Dediu

Colegiul Noua Europă între inspirația improvizatorică a preludiului și țesătura complicată a fugii

Mulțumindu-i domnului Iulian Boldea pentru inițiativa de a dedica un „dosar NEC” celor 32 de ani de existență ai Colegiului Noua Europă, îmi dau seama că gândurile mele se ordonează cel mai firesc în registru muzical. Am apelat în consecință la metafora genului consacrat de Bach și definit prin dualitatea preludiu (piesă cvasi-improvizatorică, de introducere în atmosferă) – fugă (o austeră și complexă formă polifonică, arcuită retoric).

Preludiul: bursieră la NEC

Anul 1996 a fost unul fast pentru mine, marcat de două evenimente petrecute la doar două săptămâni distanță: nașterea fiului meu, Eugen, și primirea scrisorii prin care eram acceptată ca bursieră a Colegiului Noua Europă. Îmi încheiasem doctoratul cu un an înainte, punând astfel capăt unui proiect la care lucrasem aproape un deceniu și în care încercasem să definesc stilul manierist în muzică. Venise momentul să mă îndrept spre alte direcții, iar proiectul propus la NEC prelungea și, totodată, transforma preocupările mele muzicologice de până atunci: intenționam să scriu un volum amplu despre stil și retorică muzicală (idee poate prea ambițioasă, pe care aveam să o finalizez abia în 2011). Dacă anul petrecut la NEC mi-a oferit șansa de a începe cercetarea, de a aduna materiale și de a publica studii pe această temă, el mi-a deturnat în același timp atenția spre alte zone de interes. Principalul „vinovat” a fost stagiul berlinez din iunie 1997, când a încolțit ideea unei cărți despre muzica românească postbelică, publicată ulterior în România (2002) și în Germania (2006).

A cânta la pian la NEC, pentru publicul său aparte, a devenit o obișnuință tot din 1997, când Marina Hasnaș m-a rugat să organizez, împreună cu Dan Dediu, un program muzical – eram, la acea vreme, singurii bursieri muzicieni ai Colegiului. Așa s-a născut duo-ul nostru pianistic la patru mâini și, odată cu el, o serie consistentă de partituri compuse de Dan pentru noi.

Anul de bursă a avut un impact profund asupra formării mele ca muzician și profesor. Modelele pe care le-am admirat aici – în frunte cu Andrei Pleșu –, perspectiva asupra cercetării ca exercițiu de comunicare și confruntare a ideilor, necesitatea verificării lor prin dialog cu oameni proveniți din domenii diferite, precum și obligația de a te face înțeles într-un mediu interdisciplinar reprezintă câteva dintre câștigurile personale pe care, cred, mulți alumni NEC le-ar putea invoca.

…și fuga: rector al NEC

Când am preluat, la invitația lui Andrei Pleșu, mandatul de rector, în 2014, am reflectat la felul în care se dezvoltase, în două decenii, această instituție care își câștigase un prestigiu unic în lumea cercetării umaniste. Pornită „cameral”, cu cinci, apoi zece burse pentru cercetători români, ajunsese la o amploare aproape „simfonică”, cu peste treizeci de burse anuale și semestriale acordate cercetătorilor din întreaga lume.

Principiile de bază imprimate de fondatorul său nu erau ușor de continuat. Aici, excelența fusese construită constant, fără gesturi spectaculoase sau obiective declarative, ci prin inteligență, inventivitate și discreta conștiință a lucrului bine făcut. Rolul NEC în formarea unei elite culturale a României postcomuniste nu mai poate fi contestat astăzi: dintre bursierii Colegiului s-au ales, de-a lungul timpului, rectori, prorectori, decani, secretari de stat, consilieri, miniștri și chiar un prim-ministru al României recente. Dincolo de aceste figuri vizibile public, experiența NEC a fost esențială pentru numeroși scriitori, istorici, sociologi, antropologi, filosofi, teologi, arhitecți, istorici de artă și muzicologi. Dialogul interdisciplinar, comunicarea și modelul european au rămas temeliile tuturor proiectelor dezvoltate aici.

După necesara asimilare a acestui „subiect de fugă” a urmat o amplă dezvoltare polifonică, desfășurată pe parcursul următorilor doisprezece ani. Nu voi insista asupra dificultăților financiare și a poverilor administrative care ne-au apăsat (pe noi, cei din micul colectiv NEC) nu rareori; mai importante rămân expansiunea și efervescența vieții academice din institut. Au apărut noi tipuri de proiecte, iar printre cele mai importante se numără găzduirea, începând din 2015 și până în prezent, a granturilor oferite de European Research Council. Acestea au adus atât prestigiu internațional bursierilor NEC care le-au câștigat, cât și o schimbare semnificativă în configurația instituției.

Sprijinirea ideilor și inițiativelor venite din partea alumnilor a rămas o constantă. Colegiul a devenit spațiul în care aceștia își pot desfășura proiectele câștigate în competiții românești și internaționale sau pot construi grupuri informale de cercetare. În medie, numărăm anual aproximativ 35 de bursieri, iar dacă îi adăugăm pe cercetătorii implicați în proiecte, comunitatea NEC depășește astăzi o mie de membri. La aniversarea a 30 de ani de existență am constatat că, numai după anul 2020, au fost create nouă noi programe de burse, iar din 2019 până în prezent 249 bursieri s-au adăugat celor 708 formați în primele trei decenii. Lor li se alătură peste o sută de cercetători angajați în proiecte. Totodată, impresionanta campanie de fundraising coordonată de Lelia Ciobotariu a adus, începând cu 2019, fonduri instituționale vitale pentru supraviețuirea noastră.

Toate acestea nu ar fi fost posibile fără susținerea finanțatorilor tradiționali și a celor mai noi parteneri ai instituției, cei care garantează independența și calitatea cercetării la NEC. În interviul său din acest număr al revistei, Andrei Pleșu îi amintește pe mulți dintre ei. Aș adăuga doar sprijinul constant al Secretariatului de Stat pentru Educație, Cercetare și Inovare al Elveției, prin Centrul pentru Guvernanță și Cultură în Europa al Universității din Sankt Gallen, precum și contribuția UEFISCDI, reprezentată prin colaborarea impecabilă cu directorul său, Adrian Curaj. De asemenea, partenerul nostru academic și administrativ încă de la începuturi, Wissenschaftskolleg zu Berlin, inițiat de rectorul de atunci, Wolf Lepenies, ne-a rămas aproape prin sprijinul oferit ulterior de rectorii Dieter Grimm, Luca Giuliani și Barbara Stollberg-Rilinger, dar și prin devotamentul discret și necondiționat al Katharinei Biegger.

Nu aș putea cuprinde aici tot ce s-a întâmplat în ultimii ani la NEC – site-ul instituției este suficient de bine documentat pentru orice curiozitate – și nici toate provocările recente. Pandemia de COVID ne-a accelerat drumul spre digitalizare și ne-a împins firesc spre reflecția asupra inteligenței artificiale. Agresiunea împotriva Ucrainei ne-a determinat să întreprindem toate acțiunile umanitare și academice care ne-au stat în putință. Aveam deja experiența programelor Black Sea Link și Pontica Magna, care ne aduseseră un număr semnificativ de alumni ucraineni. Ulterior s-au adăugat noi programe de burse dedicate cercetătorilor din Ucraina: unii au reușit să ajungă la București, alții nu și-au putut părăsi țara.

Postludiu: familia NEC

Înainte de a deveni rector, participam la aniversările instituției și ascultam fascinată discursurile lui Andrei Pleșu. Așteptam cu nerăbdare micile portrete schițate colegilor, cu eleganță, generozitate, naturalețe și un umor inconfundabil. Recitindu-le acum, mi-am dat seama că esența instituției se definește prin „termenul de garanție” nelimitat al acestor tușe. Cum aș putea egala formularea lui Andrei Pleșu despre Marina Hasnaș, „nu doar sufletul instituției, dar și, m-aș aventura să spun, corpul său”? Sau descrierea Ancăi Oroveanu drept „o campioană a răbdării și scrupulozității, discretă, dar fermă”? Ar trebui să continui citând pe larg portretele dedicate Alinei Hera, Irinei Vainovski-Mihai, lui Dragoș Jula și Cristian Mincu; mă limitez însă la a recomanda tuturor recitirea discursului rostit de Andrei Pleșu la aniversarea a 20 de ani a Colegiului.

Personal, una dintre cele mai spectaculoase evoluții mi se pare cea a Leliei Ciobotariu, devenită director executiv în 2015. O numim uneori, în glumă, „Marina a II-a”, atunci când petrece prea mult timp la NEC, când se încarcă afectiv cu bucuriile și necazurile celor din jur sau când aranjează, cu perfecționism și inventivitate, sălile și florile pentru evenimente. Pentru mine însă, ea este „Lelia I”: partenerul ideal, căruia îi admir inteligența neobișnuită, empatia, sensibilitatea artistică, ideile și îndoielile deopotrivă. Astfel, eu, copil unic, am câștigat la NEC o soră – pe Lelia – și un frate: istoricul Constantin Ardeleanu, actualul coordonator academic. El știe să rezolve calm, eficient și cu un dezarmant simț al umorului orice sursă de țâfnă, să producă miraculos documente birocratice care pe noi ne demobilizează, și să își ajute în mod productiv pe toți colegii bursieri.

Aș vrea să îi numesc și pe ceilalți membri ai familiei NEC, cei care coordonează, printr-o împletire admirabilă de competență, eleganță și bună dispoziție, biblioteca, programele și publicațiile noastre: Andreea Eșanu, Mihaela Danga, Ana-Maria Sîrghi, Ioana Wasiucionek, Ana Buculei-Georgescu, Ilinca Stroe și Filip Rossi, cu un gând cald și nostalgic în memoria lui Viorel Anăstăsoaie. Mulțumiri se îndreaptă și spre ceilalți colegi, fără de care rotițele NEC s-ar poticni: Angelica Ion, Mariana și Mihai Nane, precum și Ionuț Mincu.

Excelența fiecărui membru al echipei este motivul principal pentru care putem păstra viu idealul fondatorului nostru, Andrei Pleșu: acela de a construi un loc în care eficiența și politețea să fie însoțite de necesarele doze de entuziasm. Sunt privilegiată – aș spune chiar răsfățată de soartă – să fac parte din această echipă cu adevărat excepțională.

*

Un dialog cu Anca Oroveanu

Țin minte începutul unui nou an academic la NEC, cu puțin înainte de a deveni noul rector al instituției. Andrei Pleșu ne-a prezentat pe toți cei din jurul său și, atunci când a ajuns la Anca Oroveanu, a numit-o, spontan, „Pico della Mirandola a noastră”. Mi-a plăcut enorm referirea (afectuoasă și amuzantă) la vastitatea culturii și spiritul enciclopedic al colegei sale, pe care le-am admirat toți cei care am trecut pe la NEC. Iată de ce am rugat-o să-mi răspundă la trei întrebări.

V.S.D. Dragă Anca, ai coordonat timp de mulți ani activitatea academică a NEC. Când ai început această colaborare și cu ce prilej ?

A.O. Am început această colaborare în 1998. Am fost la curent cu proiectul înființării unui institut de studii avansate din fazele timpurii ale elaborării lui și în primii ani de existență concretă a acestei instituții am participat ocazional la evenimente organizate sub egida lui, dar până în acel moment nu am fost în mod formal implicată în el. La sfârșitul anului 1997 Andrei Pleșu a devenit Ministru de Externe; anticipând că nu va putea fi activ în activitățile NEC cu intensitatea de până atunci, i s-a părut util să delege unele sarcini de ordin academic și m-a invitat să joc acest rol.

V.S.D. Tipurile de programe și proiecte derulate de NEC de-a lungul existenței sale au variat, s-au extins, s-au internaționalizat. Ce crezi că a fost cel mai important de păstrat ?

A.O. Mi-ar fi foarte greu să izolez o unică trăsătură. 30 de ani nu reprezintă, poate, o vârstă impresionantă pentru o instituție, dar e o realizare demnă de atenție și chiar prețuire, cred,  pentru o instituție independentă. Cum întrebarea însăși o sugerează, în acești ani NEC n-a rămas fidel spiritului în care a fost inventat de fondatorul său cu prețul  imobilități; s-au adunat și sedimentat în acest interval experiențe diverse care au conferit NEC-ului profilul său distinct. Când s-a născut această instituție, a oferi sprijin unor cercetători români, întâi de toate (deși nu exclusiv) tineri, a le oferi condiții civilizate de lucru, a crea și întreține o atmosferă de colegialitate care să încurajeze discuția critică, a dezvolta, în măsura posibilului prin variate mijloace, legăturile cu cercetători și universitari din lume, compensând în acest fel gravele neajunsuri ale vieții academice la acea dată – acestea erau prioritățile ei. Contextul în care a apărut NEC nu mai e cel de la mijlocul anilor ʼ90. Poate că una din trăsăturile importante ale NEC este aceea de a nu renunța la prioritățile care l-au definit la naștere, rămânând în același timp receptiv la schimbări care pot ocazional necesita redefiniri mergând uneori dincolo de simple retușuri sau ajustări. A face asta cu eleganță și grație necesită abilități pe care cei care lucrează la NEC au reușit să le cultive și interiorizeze. Cred de asemenea că ceea ce s-a păstrat este importanța conferită la NEC grijii și considerației care trebuie acordate fiecărei persoane care îi trece pragul. 

V.S.D. Poți să ne relatezi câte ceva din experiența de istoric de artă în programele de la NEC ?

Nu știu dacă atunci când am fost invitată să mă alătur echipei NEC a contat foarte mult identitatea mea profesională. E însă adevărat că ideea dezvoltării unui program în colaborare cu Fundația Getty exista deja și primii pași în această direcție au fost pregătiți grație unuia dintre membrii Consiliului Academic al NEC, eminentul istoric de artă Horst Bredekamp. Dincolo de sarcinile mai mult sau mai puțin vag definite, uneori subînțelese, pe care le-am preluat din mers, calificându-mă, cum se spune, la locul de muncă, una dintre puținele sarcini clar definite a fost aceea de a stabili raporturi cu cei de la Getty și a gândi cu ajutorul lor un proiect pe care ei să fie de acord să-l finanțeze. După reflecții și pregătiri a început astfel, în 2000, primul episod al unei îndelungate colaborări;  programele care au rezultat din ea n-au fost, cred, benefice doar istoriei și teoriei artei. Le-am configurat, cu încuviințarea celor de la Getty, mai degrabă în spiritul a ceea ce s-ar numi – cu o terminologie mai târzie – studii culturale și vizuale, care au inclus, alături de istoria și teoria artei, pe cele ale arhitecturii, fotografiei, filmului, arheologiei, istoriei. Programul cel mai recent în care NEC s-a bucurat de sprijinul Fundației Getty s-a încheiat în 2023, moment în care se poate spune că s-a încheiat și „cariera” mea de coordonator academic, poziția mea actuală la NEC – de care sunt mândră – fiind una onorifică.

Interviu realizat de Valentina Sandu-Dediu

*

Constantin Ardeleanu

O instituție și oamenii săi

Ca istoric, am studiat de-a lungul anilor diferite organizații și instituții europene și românești. Cercetările mele despre Comisia Europeană a Dunării sau, mai recent, despre Serviciul Pescăriilor Statului m-au făcut să reflectez și asupra unei întrebări mai generale: ce anume definește o instituție și ce îi explică succesul (sau eșecul)?

Literatura de specialitate oferă răspunsuri diverse. Unele abordări pun accent pe reguli și proceduri, altele pe structuri administrative, resurse materiale sau mecanisme manageriale. Dincolo de asemenea accente, cele mai multe teorii converg asupra unei idei simple: oamenii  reprezintă principala „resursă” a oricărei instituții.

În limbajul managementului contemporan se vorbește despre „capital uman” sau „resurse umane”, formule seci care surprind doar parțial importanța celor care dau viață unei organizații. Oamenii aduc cu sine nu doar competențe și expertiză, ci și memorie instituțională, valori, practici și forme de cultură organizațională, toate dând identitate și continuitate unei organizații. Capacitatea unei instituții de a rezista în timp, de a se adapta și de a performa depinde în mare măsură de abilitatea sa de a atrage, forma și păstra oameni valoroși („talente” în limba corporativ).

NEC este un exemplu remarcabil și în acest sens. Prestigiul său academic se datorează, fără îndoială, oamenilor care au construit și au susținut această instituție de-a lungul timpului. Sub conducerea rectorilor Andrei Pleșu și Valentina Sandu-Dediu, cu sprijinul executiv al Marinei Hasnaș și al Leliei Ciobotariu și sub coordonarea academică a Ancăi Oroveanu, NEC a traversat cu succes transformările profunde ale mediului academic și de cercetare din România din ultimele trei decenii. A reușit, în tot acest timp, să își păstreze standardele și să se reinventeze atunci când contextul a impus-o.

Toți acești oameni și-au pus amprenta asupra instituției și prin capacitatea lor de a forma și păstra un colectiv. Reputația colegiului se datorează și acestei culturi organizaționale bazate pe profesionalism, seriozitate și colegialitate. NEC este o instituție bine condusă nu doar administrativ, ci și în sensul mai profund al unei comunități umane în care lucrurile funcționează firesc și eficient.

În ultimii mai bine de 10 ani, Lelia Ciobotariu a reușit, printr-o excelentă colaborare cu Valentina Sandu-Dediu, să ghideze NEC de-a lungul drumului excelenței academice. Cunoscând atât de bine instituția din interior, Lelia a știut să păstreze – cu calm și voie bună – echilibrul dintre rigoarea administrativă și flexibilitatea necesară unei organizații academice vii. În aceeași măsură, Alina Hera și Cristian Mincu au conferit stabilitate și expertiză în gestionarea aspectelor financiare și administrative, făcând ca „birocrația” să se consume eficient pentru bursierii și cercetătorii afiliați NEC.

Aceeași contribuție discretă, dar esențială, o au cele trei coordonatoare de programe academice: Ana Buculei-Georgescu, Ana-Maria Sîrghi și Ioana Manolache-Wasiucionek. Profesionalismul lor este dublat de o colaborare excelentă cu bursierii și cercetătorii, fiecare dintre cele trei contribuind, cu grație și competență, la atmosfera de căldură și ospitalitate care caracterizează NEC.

Biblioteca NEC dispune de un patrimoniu documentar remarcabil, pus la dispoziția cercetătorilor de un personal valoros. Mihaela Danga reușește mereu să își mobilizeze colegii (mai ales la orele prânzului!), iar Ilinca Stroe și Filip Rossi s-au adaptat rapid acestui mediu profesional și colegial. La fel, în ultimii ani Andreea Eșanu a asigurat cu competență și dedicare coordonarea și modernizarea publicațiilor NEC.

Foarte importante sunt și contribuțiile colegilor din zona tehnic-administrativă. Dragoș Jula este parte din istoria instituției, martor și participant activ la modernizarea tehnologică a NEC de-a lungul deceniilor. Ionuț Mincu asigură desfășurarea impecabilă a evenimentelor publice, iar Mihai Nane a făcut ca grădina NEC să fie un loc primitor, demn de numele străzii pe care se află colegiul (Plantelor). Angelica Ion și Maria Nane fac, prin munca lor de zi cu zi, ca acest spațiu academic să fie nu doar funcțional, ci și curat și ospitalier.

Dincolo de regulamente, clădiri, bugete sau structuri administrative, adevărata forță a unei instituții rezidă în oamenii care o alcătuiesc. Personalul NEC a fost – și este – nu doar o „resursă umană” necesară desfășurării activităților curente, ci principalul colportor al experienței, memoriei instituționale și valorilor care conferă identitate colegiului. Echipa NEC demonstrează că instituțiile sunt, înainte de toate, comunități umane construite pe colaborare, încredere, creativitate și responsabilitate. Dacă NEC a devenit una dintre cele mai respectate instituții academice din România, acest lucru se datorează în mare măsură oamenilor care au construit-o, au susținut-o și continuă să îi dea viață zi de zi.

***

III. Mărturii și mărturisiri

Victor Ieronim Stoichiță

O viziune culturală unificatoare

„Păi cum adică Noua Europă? N-am fost dintotdeauna în Europa?” Era pe la mijlocul anilor ʼ90 si Colegiul Noua Europă, care funcționa pe atunci într-un apartament modest din strada Matei Voievod, isca, se vede treaba, anumite perplexități. Am înțeles rapid însă că preopinentul meu se înșelase profund si că nelămuririle lui nu aveau sens. „Noua Europă” din titlul acestei instituții nu privea  un „Far East” necunoscut si care trebuia alipit acum „Vechii Europe”,  cât tot teritoriul cultural  al unui continent, acum finalmente reîntregit, din care, vreme de decenii, o parte importantă fusese pusă între paranteze.

Reveneam în țară după mulți ani și freamătul plin de speranță al un public, care ocupase până și pervazurile ferestrelor din micul local de atunci, public  desigur tânăr, desigur avid  de o sincronizare temeinică la parametrii „Noii Europe”, dăinuie si acum în mintea mea. Dar ceea ce mi se pare mult mai important azi este faptul că speranța a lăsat locul unei certitudini, cristalizate definitiv  o dată cu instalarea NEC-ului în localul din Strada Plantelor. Începând cu anul 2000, intrai acolo,  fără nici o îndoiala,  într-un spațiu în care vechile frontiere se anihilaseră spectaculos. Înainte ca țara sa „intre” (economic, politic si geo-politic), în Uniunea Europeană (în 2007) ea își găsise, prin triumful unei viziuni culturale unificatoare, într-un mod aproape miraculos, matca.

*

Magda Cârneci

NEC plus ultra

Îmi amintesc de anul 1994, când Andrei Pleșu m-a chemat, împreună cu alți câțiva tineri cercetători de pe atunci, să ne prezinte noua lui inițiativă, în acele vremuri pline de tensiuni, inițiative hazardate și răsturnări de situații care erau anii ʼ90. Într-un mic apartament de lângă Piața Amzei, Andrei Pleșu ne-a prezentat cu ochi strălucitori și o bucurie juvenilă meritată un proiect drag lui, intitulat în mod inspirat New Europe College, pe scurt NEC, cum îl știe acum toată lumea.

Colegi din anii ’80 la Institutul de Istoria Artei al Academiei Române, dar și prieteni, împărtășeam cu Andrei și cu alții visul unei cercetări aprofundate de istoria artei după standarde europene, în condiții mult mai decente decât cele reale, cu posibilitatea accesării unor mari biblioteci și surse de informații diverse, cu speranța călătoriilor de studiu în lumea largă, cu dorința comunicării cu istorici și cercetători din diverse branșe ale științelor numite sociale.

Până în decembrie 1989, toate astea ni se păreau vise îndepărtate, cvasi imposibile. Dar după schimbarea bruscă și radicală de regim politic cunoscută drept Revoluție, lucrurile au luat o turnură accelerată pe toate planurile, granițele țării s-au deschis și, în ciuda confuziilor ideologice și a dificultăților materiale încă mari, schimbarea a devenit posibilă, fezabilă, apoi evidentă.

Ca fost ministru al culturii iar mai târziu ministru de externe, și ca intelectual de frunte recunoscut și peste hotare, Andrei Pleșu și-a putut înfăptui atunci, în 1994 și până în prezent, nu doar un vis, ci chiar o utopie: să construiască o mică Castalie în mijlocul Bucureștiului, în care să se distileze știința sobră și necesară a dimensiunilor socio-culturale ale umanului. O Castalie în care cercetători selectați meritocratic prin jurii independente să poată trăi și lucra câteva luni sau chiar un an în condiții aproape ideale, cu toată structura informațională la dispoziție și cu tot confortul. Modelul a fost Wissenschaftskolleg zu Berlin, o instituție prestigioasă care l-a găzduit pe Andrei Pleșu ca cercetător bursier și a stat la baza proiectului NEC încă de la început, apoi alături de alte instituții care i-au asigurat de-a lungul timpului standardele academice și stabilitatea financiară.

O stabilitate care nu a fost mereu evidentă, dar care a supraviețuit încercărilor de tot felul. La început, întrucât Andrei Pleșu ceruse în van un sprijin locativ de la Primăria Capitalei, NEC a funcționat într-un mic apartament bucureștean, apoi într-o casă oarecare, pentru ca în final, adică în anul 2000, să se mute definitiv într-o locație adecvată – pe strada Plantelor nr.21 dintr-un vechi cartier bucureștean. O locație reconstruită și remodelată după nevoile unui „lăcaș de elită” pentru „lumea bună” a umanioarelor, aș zice, unde să se producă cultură științifică de calitate adevărată.

Îmi aduc aminte de discuția din 1994, când Andrei Pleșu m-a invitat să colaborez la proiect și cred că am fost și printre primii bursieri NEC care au primit bursa Relink pentru cercetătorii care se întorceau acasă după studii internaționale, după ce făcusem un master și mă înscrisesem la un doctorat la Ecole des Hautes Etudes en Sciences Sociales din Paris. Îmi aduc aminte de bucuria și mândria cu care am primit a fi parte a unui proiect de elită care era o promisiune de normalitate instituțională, de exigență științifică binevenită după ravagiile cenzurii comuniste, și de integrare în circuitele academice europene.

În acest sens, îmi vine în aminte că în 1996-1997, la NEC, am fost responsabila unui proiect colectiv de cercetare intitulat „Dezbaterea din jurul postmodernismului în Statele Unite și în Europa de Est” care constituia interesul meu cultural major de la acea vreme, când încercam să demonstrez că în partea noastră de lume fără societate post-industrială, a existat (și mai există încă) un postmodernism ideologic și cultural care a compensat fantasmatic și creativ lipsa celui real și a anticipat schimbările spectaculoase de regim politic din 1989 și din anii ʼ90.

Dar îmi amintesc și de impresia excelentă pe care am avut-o când în 2000 am intrat pentru prima dată în noul sediu NEC remodelat de arhitecta Marina Hasnaș. Funcțional și de un minimalism elegant în tonuri de alb și de gri, dotat cu mobilă de design ultramodern și cu cele mai recente facilități tehnice și computeristice, dar și cu lucrări de artă originale ale unor cunoscuți plasticieni români moderni și contemporani, sediul NEC mi s-a părut o promisiune împlinită a visului lui Andrei Pleșu de care vorbeam la început.

Faptul că la NEC am participat și am asistat la atâtea workshop-uri, dezbateri și colocvii naționale și internaționale – am să amintesc aici numai seria seminariilor internaționale Writing Art History in Eastern-Central Europe din 2010-2011, coordonată  de Anca Oroveanu; faptul că acolo am intrat în contact cu fundații importante – Getty, Fulbright, Clark, Mellon, Soros, Collegium Budapest ș.a., de la unele dintre care am obținut prin concurs burse; faptul că am cunoscut acolo și am colaborat cu nume sonore pentru domeniul istoriei artei – precum Piotr Piotrowski, Michael Ann Holly, Keith Moxey, Steven Mansbach, Victor Ieronim Stoichiță ș.a.); faptul că m-am putut înfrupta din cărțile și albumele de artă din selecta bibliotecă NEC; faptul că m-am împrietenit cu cercetători din țările vecine cu care am rămas în contact – toate astea reprezintă urmări și efecte benefice ale unei normalități academice și culturale pe care NEC a ilustrat-o printre primii în România. Și continuă să o ilustreze cu brio.

De câte ori mă duc la NEC mă simt cu adevărat într-o Europă academică concretă, reală,  și în corpul de elită al profesiei mele și al condiției mele de intelectual în umanioare.

*

Cristian Preda

În anul pe care l-am petrecut la NEC

În anul pe care l-am petrecut la NEC, s-a inventat interfața Web of Science, de care n-am aflat, însă, chiar atunci. În vremea aceea, engleza nu era încă singura limbă a cercetării, iar o dovadă este și faptul că, în anuarul care strânge contribuțiile științifice ale celor zece bursieri din 1996-1997, doar șase sunt scrise în engleză (Ștefan Borbély, Mircea Cărtărescu, Ioan Ică jr., Ion Manolescu, Cătălin Partenie și Valentina Sandu-Dediu), alte patru au apărut în franceză (Cristina Codarcea, Felicia Dumas, Cristian Preda, Mihai Sorin Rădulescu), iar prefața domnului Pleșu folosește limba germană. Spiritul New Europe College era, în acest sens, mai pluralist decât e lumea științifică de azi.

În anul pe care l-am petrecut la NEC, s-a produs prima alternanță democratică din România, adică guvernarea a fost decisă de votul cetățenilor, nu de voința Regelui, cum fusese de la fondarea statului constituțional până la 1946, sau de voința partidului unic, cum s-a petrecut între cele două războaie, sau de uneltirile eșalonului doi din nomenclatură, cum îndurasem în primii ani ai tranziției. Patru din bursieri și rectorul colegiului au scris despre naționalismul românesc, despre elitele din Est și din Vest, despre modernizarea prin occidentalizare, despre Europa politică și Europa spirituală. Instituția care-și avea sediul lângă Piața Amzei era, altfel zis, sincronizată cu dezbaterile din societate și anticipa, la nivel intelectual, ce avea să se petreacă la finalul legislaturii începute în toamna lui 1996, și anume debutul negocierilor de aderare la Uniunea Europeană. Nu e, de aceea, o întâmplare faptul că ministrul de externe care a făcut posibil acel debut a fost tocmai Andrei Pleșu, numit ministru de externe la puțin timp după ce generația mea de la NEC își încheiase stagiul.

În anul pe care l-am petrecut la NEC, cei zece bursieri au fost vegheați de doi honorary fellows: Neagu Djuvara și Andrei Scrima. Cu trei decenii în urmă, lumea se hrănea încă din înțelepciunea și experiența de viață a bătrânilor. Djuvara împlinise atunci 80 de ani, iar Scrima – doar 71. Amândoi se întorseseră acasă, după ce au cunoscut lumea – adică Estul și Vestul, Nordul și Sudul –, erau tobă de carte, de istorie și teologie, de filosofie și sociologie. Le văd chipurile mulțumite că se află printre tineri, cărora puteau să le împărtășească ce știau.

În anul pe care l-am petrecut la NEC, mi-am scris ultima parte a tezei de doctorat, după ce terminasem o primă jumătate în iarna 1995-1996. Am atins astfel țelul pentru care fusese creată instituția, acela de a ajuta studenții români înscriși în doctorat în străinătate să încheie parcursul și să fie integrați ulterior în peisajul academic românesc. Peste alți trei-patru ani, am participat la un alt program al NEC, la fel de inteligent construit. Pleca de la constatarea că universități românești încheiaseră cooperări numeroase cu parteneri occidentale. Nu însă și între ele. Așa se face că am fost la Cluj, la Timișoara și la Iași, pentru a ține câte un curs pe care-l făceam la mine, la FSPUB, iar colegii din UBB, UVT sau UAIC au venit la București să le vorbească studenților de la noi lucruri pe care nu le aveau în programă.

*

Ioana Bot

New Europe College, anii romantici

Fac parte din ceea ce se numește, în istoria NEC-ului, „perioada romantică”: am fost pentru prima oară bursieră acolo în 1997-1998. Abia ce-mi susținusem doctoratul (1997), știam bine mediul academic elvețian (unde fusesem bursieră în 1994-1995) și eram convinsă, fără să prea am argumente, că făcusem bine întorcându-mă acasă de la studiile din străinătate, adică – avusesem dreptate sperând că voi putea participa, în România, la construcția unei lumi universitare similare celei pe care o cunoscusem. Marile întrebări abia acum mi se ridicau în cale: de unde să încep și, mai ales, cu ce să încep, eu, cea fără „puteri decizionale”, fără „implicare în politici instituționale”, cea mică și certată, acasă, în universitatea mea, că m-am întors și încă cu asemenea planuri…

Așa că… am concurat pentru o bursă NEC de un an, cu un proiect pe care încercasem, de ceva vreme, să îl aduc pe mesele conferințelor, în planurile cursurilor, în dezbaterile culturale mai mult sau mai puțin festive ale patriei academice, fără succes. Uneori, titlul înscris al comunicării mele se vedea schimbat de organizatori (paterni-protectori: „ne-am gândit că ar fi mai bine…”), alteori mi se închidea microfonul („eroare tehnică”), pur și simplu. Era vorba despre studierea mitului cultural al poetului național Eminescu, ipoteza mea de plecare fiind că acolo „e vorba” nu despre Eminescu, ci despre istoria noastră, imaginariile politice și culturale ale veacului de posteritate eminesciană. Și că o asemenea deschidere ar aduce studiile literare în proximitatea studiilor politice și istorice ale naționalismelor de tot felul. M-a surprins, atunci, energia cu care unii colegi m-au descurajat să aplic la bursă – și supărarea cu care, alții, s-au grăbit să îmi spună că nu o meritam. Dar, după toate „refuzurile” anterioare, mai mult sau  mai puțin explicite, NEC-ul nu numai că mi-a îmbrățișat proiectul acela, dar m-a și condus spre confruntarea ipotezelor mele cu specialiști din domenii conexe, cu intelectuali interesați (…de complexele culturii române, între altele). Mi-a oferit un spațiu, deopotrivă, de liniște (ca să pot lucra) și de discuție (în registre mergând de la prietenesc la înalt academic, și înapoi), cu un firesc înalt și cald. Apropiat, familial, protector. Construcțiile schimbărilor pe care le visam au început, „nel mio piccolo”, cu încrederea în validitatea mea academică, pe care mi-a construit-o NEC-ul. Anul de bursă s-a încheiat, firește, cu un studiu pe tema proiectului, căruia i-au urmat altele, cărți, conferințe, cursuri universitare, cursuri invitate la universități prestigioase… Nu voi uita niciodată cum, după prima asemenea „comunicare la o sesiune științifică” (la NEC, unde altundeva?), pe tema mea dificil de acceptat, un mare profesor român m-a luat de-o parte ca să mă mustre, părintește („Ioana, nu se face să vorbești despre lucrurile astea…”) și un mare profesor britanic s-a arătat bucuros să mă cunoască, să continuăm discuția, să îmi spună cât de important e, pentru noua vârstă a culturii române, să duc mai departe ceea ce începusem. Duc mai departe, nu-i vorbă, dar nu mi se pare deloc întâmplător faptul că tocmai New Europe College mi-a oferit, atunci, spațiul etic în care să îmi articulez ipotezele și proiectele.

Este un spațiu din care, cred, n-am mai „ieșit” niciodată: nu numai pentru că NEC-ul e generos cu alumnii săi (am beneficiat de resursele bibliotecii sale miraculoase de câte ori am putut, dar am și contribuit uneori la construcția ei…), care continuă să fie parte și public al programelor sale, ci și pentru că tot NEC-ul a construit, ulterior, implicându-mă și pe mine, programe de schimburi universitare (NEC-Link) în care excelența profesorilor era încurajată să formeze excelența viitorilor cercetători și să-i educe pe studenți în spiritul libertății gândirii și al eticii academice. Am participat la construcția noilor programe de excelență ale universității mele, sprijinindu-mă în mare parte pe aceste granturi, ca și pe elemente mult mai importante, cred, decât grantul în sine: la NEC am găsit, întotdeauna, primii parteneri de dialog cu care să îmi confrunt ipotezele, sprijinul logistic necesar (atunci când bugetul e pe sponci și lumea universitară locală pare să intre-n vrie…); spațiul etic al primei întâlniri e acolo, eficient și modelator. Chiar dacă spațiul arhitectonic s-a modificat, chiar dacă numărul alumnilor crește ca voinicul din poveste, chiar dacă spațiul universitar, instituțional, românesc continuă să fie mai conservator și mai inert decât și-ar dori-o cei ca mine.

Dar eu fac parte din anii romantici, din primii ani ai NEC-ului, spuneam – și cred că asta îmi colorează amintirile aparte, la fel cum îmi decide, azi, gesturile în raport cu NEC-ul. Un NEC ce s-a reinventat, ca instituție de cercetare, în ultimele decenii, păstrându-și miraculos, intact, nucleul acela visat de fondatorul său, Andrei Pleșu, și care înseamnă și spațiul etic, și bucuria intelectuală, și colegialitatea comună unor diversități (caracteriale, profesionale) altminteri ireductibile. Eu am locuit, prima, în singura cameră de bursier din casa de pe Matei Voievod nr. 18, eu am participat la desfacerea primelor pachete cu cărți venite de pe Amazon, în melcul scării de lemn de acolo, eu am servit cafea la cinci dimineața agenților de pază (un scurt-circuit, de casă veche, declanșa alarma și îi aducea, în formație de atac, sub geamul meu, în trei minute), eu am botezat pisoiul care dormea (ca un demn cercetător) sub ecranul greu al desktopurilor, la căldură, eu am gătit cu staff-ul dintâi și am învățat să fac expertize, să analizez proiecte, să gestionez la standardele universităților occidentale cercetarea românească… Și să beau Lapsang Suchong. Cu lapte caramelizat, pe fundul ceștii, în fierbințeala ceaiului afumat. Viața mea adultă a câștigat câteva prietenii esențiale datorită NEC-ului, ceea ce știe oricine că e lucru rar.

Îmi dau seama că există pericolul de a cădea în amintiri idilice și tonuri melancolice – or, nici acum, după atâtea decenii, NEC-ul nu le încurajează, și bine face. Așa că voi încheia evocând, în loc de orice alte concluzii meritorii și idei mari, o anecdotă pe care memoria mea a ridicat-o la rang de metaforă a „locului meu la NEC”. Se întâmpla în vara mutării în clădirea nouă, de pe Plantelor: freamăt, stress, miros de var, schele încă nedesfăcute. Urma inaugurarea sediului și, abia intrată în curtea din față, mă oprisem stingherită, Anca Oroveanu îmi ieșise în cale căutând, poate, să mă ferească de pulberile șantierului… Iar Mihai, grădinarul-factotum al NEC-ului, privind încruntat zidul orb care ne separa de curtea vecină, a întrebat, cumva, pe nimeni și pe noi, „Oare ce să punem noi aici, pe urâțenia asta de perete?”. Fără să ne fi înțeles, am zis deodată amândouă, într-un glas, „Caprifoi!” și ne-am oprit apoi, mirate de acest gând comun și de energia noastră. „Bine, caprifoi punem”, ne-a răspuns grădinarul. Zidul de caprifoi e acolo, a ajuns să fie tuns radical pentru că amenința să ia cu asalt curtea, timpul a trecut peste noi, cei trei participanți la discuție, dar ne revedem tot așa, ori de câte ori ajung (eu) la București. Caprifoi, așadar.

*

Augustin Ioan

Et in Arcadia ego…

Am fost și eu parte din povestea NEC (Colegiul Noua Europă), proiectul profesorului Andrei Pleșu, începând cu 1995, până în 2000, având și bursa obișnuită, și, apoi, o bursă NEC-ReLink. Cred că am fost a doua promoție și îi datorez regretatei doamne arhitecte Mariana Celac recomandarea.

Au fost o sărbătoare a minții întâlnirile săptămânale cu un domn Andrei Pleșu cu aproape cincisprezece ani mai tânăr decât sunt însumi, acum, de pildă. Hâtru și înțelept, hermeneut doct, dar și pregătit să dea replici spontane, uneori ironice, tinerilor care eram atunci, săptămână de săptămână am fost luminați de prezența vie și jucăușă, dar, în același timp, copleșitoare a profesorului Andrei Pleșu; precum și a multor oaspeți minunați, precum Părintele Andrei Scrima sau profesorul Marian Papahagi, sau Victor Ieronim Stoichiță, sau Virgil Nemoianu și câți alții!

Aici, la NEC, am asistat la conferințe ale unor nume excepționale, precum Jacques Derrida (căruia am apucat să îi pun și două întrebări, la finalul conferinței, despre relația dintre deconstrucție și deconstructivismul arhitectural) sau Thomas Sebeok (de la care am aflat despre comunicare și semioză la…bacterii și viruși). În fine, au fost zeci și zeci. După fiecare conferință, eram invitați să mâncăm covrigi calzi (doamna arhitectă Hasnaș, foarte afectuoasa noastră gazdă știa de unde să îi cumpere) și să bem câte un pahar de vin alb; or, după o conferința cam plicticoasă, cam prea corectă politic, despre raportul centru-periferie, domnul Andrei Pleșu ne-a invitat să mâncăm niște…periferii fără centru.

Apoi, am cunoscut, din seria mea: pe Teodor Baconschi, cu care plănuiam cărți la Editura Anastasia (una s-a și înfăptuit) pe balcon în primul sediu, apartamentul din Amzei, unde se ieșea la fumat pipă; de el am rămas cel mai legat, deși nu ne vedem pe cât de des mi-aș dori; pe MRU, pe Vlad Alexandrescu (pe care îl știam de la olimpiadele de limba română), pe Caius Dobrescu (din taberele numite pompos Tinere Condeie), pe Mariana Neț și pe Carmen Strungariu și pe mulți alții; ca să nu mai vorbesc de toți ceilalți, din promoțiile dinainte (H-R. Patapievici, regretatul profesor Tanașoca) și de după… Mulți au făcut pasul în diplomație și guvernare, chiar, în mandatul de ministru de externe al dlui Pleșu, excepțional, dar nemeritat de scurt.

Apoi lunile petrecute peste hotare, la Cambridge/ The Martin Centre for Architectural Research, unde a venit, la o conferință a mea, însuși regretatul Șerban Cantacuzino, pe o vreme câinoasă, tocmai de la Londra… În fine, mesele de prânz de după seminare, regretatul Dudu Suter care ne gătea tot feluri de rafinamente și cafele de origine; dar și cățelul NEC, de pază din al doilea sediu, cel din Matei Voievod, unde am declanșat din greșeală alarma și a trebuit să aștept, cu el, firma de pază. În fine, toată lumea ar merita menționată. Știu că dl profesor Cristian Preda ne ceruse, la un moment dat, texte pentru o carte aniversară, care nu s-a mai făcut, iar textele s-au risipit… Merita să fi apărut. După cum asociația alumnilor, ticluită și ea mai demult, ar merita să fie vie și să asiste colegiul, inclusiv financiar.

A fost o sărbătoare a generozității dumneavoastră și a bucuriei noastre, cei care i-am fost destinatari, domnule Profesor Andrei Pleșu! Mulțumim pentru tot.  Mulțumiri se cuvin și doamnei rector Valentina Sandu Dediu, cea care a preluat ștafeta de la fondator și continuă proiectul NEC, împreună cu o echipă înnoită și cu o altă geometrie interioară, în casa din Plantelor. E o minune că a putut să apară și încă una că a reușit să dureze atâta timp și cu asemenea efect în lumea academică românească, inclusiv cu meritul doamnei profesoare Anca Oroveanu, care a contribuit decisiv la, cum se zice acum în limba de lemn a UE, reziliența proiectului NEC.

Vivat, crescat, floreat!

*

Liviu Bordaș

Noul ca tradiție vie. Despre o instituție improbabilă

Despre Colegiul Noua Europă nu pot scrie decât personal. Nu dintr-o prezumție de exemplaritate, ci pentru că subiectivitatea este singura măsură a unei mărturii autentice. Iar când această mărturie privește o instituție ctitorită de Andrei Pleșu, arhitectura ei lăuntrică nu poate fi separată de amprenta omului care i-a dat formă.

*

L-am descoperit pe Andrei Pleșu în zorii liceului, în urma lecturii Jurnalului de la Păltiniș și a Epistolarului. E o experiență pe care cred că au făcut-o și alți adolescenți din ultima jumătate a anilor ’80. Probabil, doar lanțul de cauzalități interdependente (acel pratītyasamutpāda al unei vechi tradiții asiatice) care m-a dus la ea e diferit. Pornise de la filosofia indiană și, ajungând la Mircea Eliade, se prelungise firesc spre Cioran și Noica. I-am citit repede toate cărțile, iar apoi am început o veritabilă detectivistică pentru a-i găsi articolele din reviste. Am ajuns astfel în teritorii intelectuale ce nu mă preocupaseră până atunci, doar pentru a-l citit pe Pleșu. Cu toate că atenția mi-a fost, de la bun început, atrasă de interesul lui pentru Eliade, entuziasmul meu a crescut când am descoperit că era mai mult decât un eliadian.

Cred că nu greșesc spunând că, în octombrie 1989, când am început cursurile Facultății de filosofie a Universității din București, cunoșteam aproape tot ceea ce publicase. Facultatea s-a dovedit instantaneu o cumplită dezamăgire. (Eu sunt cel care fusese teribil de naiv.) După Revoluție, ea a trebuit reformată în mod radical. În acea iluzie timpurie în care studenții aveau încă o voce deliberativă, m-am numărat printre cei care l-au propus pe Andrei Pleșu ca profesor invitat în noua ei configurație post-comunistă.

Atmosfera cursurilor pe care le-a ținut atunci, până în 1994, a anticipat pentru mine spiritul seminarelor săptămânale de la Colegiul Noua Europă, întemeiat în acel an. Iar mentoratul său (la nivel de licență și doctorat) s-a prelungit organic în tutoratul de la NEC (pentru două stagii post-doctorale și dincolo de ele).

Cum, după absolvirea facultății, am trăit mai mult în străinătate, n-am candidat la bursele oferite de NEC decât relativ târziu. Studiile sud-asiatice (filologie sanscrită, filosofii și religii indiene) pe care le urmasem în Occident și în India nu m-au făcut dezirabil sau util vreunei instituții academice din țărișoara mea. Întors în România după un ultim stagiu pe subcontinentul indian, Colegiul Noua Europă a fost singura instituție pentru care profilul meu academic era inteligibil. El a trebuit totuși tălmăcit pe românește, iar traducerea s-a numit Mircea Eliade.

Am petrecut astfel un deceniu sub aripa acestei excepționale instituții: din 2010, ca bursier Odobleja, și până în 2020, ca beneficiar al bursei pentru alumni, trecând și printr-un grant CNCS. După care am decis să las noua Europă și să mă întorc în vechea Asie. Dar nu din pricina Colegiului, care a rămas pentru mine o casă intelectuală dintre cele mai primitoare. Ci pentru că nicio casă, oricât de mare, nu poate ține locul unei cetăți, mai ales atunci când aceasta o îngăduie doar ca enclavă.

*

Alegerea de a lăsa această mărturie exact atât de personală pe cât este mă scutește să repet ceea ce s-a spus deja dintr-o perspectivă generală sau impersonală. Evident că NEC este un reper al excelenței. Evident că despre spiritul lui, despre meritocrația lui și despre libertatea intelectuală pe care o cultivă se poate scrie foarte mult. Evident că întemeietorul lui este unul dintre puținii intelectuali de elită care au izbutit să lase în urmă nu doar cărți și oameni, ci și o instituție vie. Cine nu știe toate acestea?

Cred că, dacă mărturia mea poate avea vreo valoare, ea constă tocmai în faptul de a fi a mea. Sunt eu însumi un testimoniu despre cum poate o instituție să dea continuitate unei vocații intelectuale într-o țară care, în rest, o face aproape imposibilă. Colegiul Noua Europă este unul dintre foarte puținele așezăminte academice capabile să recunoască valoarea unor traiectorii intelectuale ce scapă grilelor prestabilite. E o observație despre cultura română, nu doar despre biografia unui român.

Întotdeauna am crezut că o instituție – în sensul profund al termenului (rânduială formativă) – nu e o organizație, o clădire, un colectiv, ci o formă de transmitere, o pedagogie care supraviețuiește persoanelor. Universitățile și institutele de cercetare funcționează după logica posturilor, disciplinelor, utilității… Așa e făcută lumea în care trăim. Există domenii centrale și domenii periferice, subiecte privilegiate și subiecte ignorate sau refuzate, profiluri care se potrivesc și profiluri care incomodează. Numai că în lumea noastră există și întrebări care nu încap în asemenea delimitări: cercetări prea interdisciplinare pentru departamente și prea specializate pentru administrații. Pornind nu din sertare academice, ci chiar de la întrebările întemeietoare ale acestora, ele migrează firesc spre plurispecializare și transdisciplinaritate. Instituțiile de „sistem” s-au antrenat cu zel în administrarea disciplinelor, memorie a întrebărilor de ieri, și fără entuziasm în găzduirea întrebărilor de mâine.

Colegiul Noua Europă rămâne unul dintre puținele locuri unde asemenea întrebări nu sunt privite ca accidente administrative, ci ca forme legitime ale cercetării. Logica după care funcționează este cea a curiozității suverane. Sistemul rigidificat pornește de la disciplină și încearcă apoi să găsească întrebările potrivite. NEC pornește de la întrebare pentru a vedea unde duce. Acolo unde celelalte instituții caută mai întâi locul unui proiect pe o hartă deja trasată, NEC pariază pe harta ce poate fi deschisă de acel proiect.

*

O mărturie nu ar fi deplină fără a descrie atmosfera anilor mei de la NEC. Suflul intelectual al seminarelor de miercuri. Felul aproape imperceptibil în care se forma comunitatea. Conversațiile începute în jurul unei mese și continuate pe coridoare, în grădină, în articole și volume colective. Lucrurile pe care le învățai fără să fie vreodată predate. Forța discretă a prezenței lui Andrei Pleșu. Felul în care tăcea înainte să răspundă. Dar tocmai acestea sunt lucrurile care se împotrivesc cel mai mult descrierii. Atmosfera unei instituții vii este ca timbrul unei voci: îl recunoști dintr-o inflexiune, dar nu-l poți descrie prin anatomie sau acustică.

Ar trebui, de asemenea, să vorbesc despre recunoștință. Ea este însă unul dintre acele lucruri de la sine înțelese pe care, atunci când încerci să le exprimi, nu faci decât să le micșorezi.

*

Voi scrie, în schimb, despre improbabilitate. Astăzi îmi dau seama că nu bursele au fost lucrul cel mai puțin probabil. Ci existența însăși a unei astfel de instituții în România. Nu pentru că excelența ar fi imposibilă aici, ci pentru că instituțiile întemeiate pe libertate intelectuală, pe încredere și pe continuitatea unei viziuni nu sunt aproape niciodată lăsate să dureze. Colegiul Noua Europă a reușit performanța rară de a transforma un asemenea proiect intelectual într-o tradiție vie. Povestea pe care o am de spus este, așadar, una despre instituții ca forme de fidelitate – o idee foarte europeană și prea puțin românească.

Este și o poveste despre durabilitate. Dacă biografia mea academică are un fir de continuitate românesc, acesta trece prin NEC și există datorită lui. Personajul principal nu sunt nici eu, nu e nici Andrei Pleșu, și nici NEC. Este acest fir: cel al unei pedagogii a libertății și al unei comuniuni spirituale care durează peste decenii. Într-o țară în care biografiile intelectuale sunt adesea frânte, întrerupte sau obligate să înceapă mereu de la capăt, am avut acest rar privilegiu de continuitate. Iar dacă există un loc unde – în pofida tuturor „binevoitorilor”, singura noastră resursă inepuizabilă – firul nu s-a rupt, acela este Colegiul Noua Europă.

Am plecat în Asia pentru a studia tradiții milenare. Dar nu vechimea face neapărat o tradiție. Contrar ideii comune, secretul ei nu ține de trecut (ceea ce conservă), ci de viitor (ceea ce poate transmite): e tocmai vectorul propulsiv din nucleul originar. Capacitatea intrinsecă de a preda un anumit fel de a fi și de a gândi dincolo de o generație și dincolo de conturul unei biografii. În acest sens, una dintre cele mai improbabile tradiții intelectuale pe care am avut șansa să le locuiesc a fost chiar „Noua Europă” din București.

Poate că acesta este, până la urmă, lucrul cel mai important pe care l-am învățat acolo: că o tradiție nu începe atunci când devine veche, ci atunci când devine imperativ lăuntric, disciplină a libertății și datorie de fidelitate.

*

Gheorghe Pașcalău

Academia florentină de pe strada Plantelor

— De fapt, tu spui sau, mă rog, autorii tăi spun că orice filozofie este ezoterică. Am rămas surprins de această concluzie și am încremenit uitându-mă fix la el. El se uita fix la mine.

            — Într-un fel, da. Dar nu în sensul în care doar cei deștepți, doar aleșii ar putea să înțeleagă filozofia.

            — La o adică, orice cunoaștere are nevoie de aura ezoterismului. Ezoterismul e indiciul faptului că acolo-i ceva important. Când ai pomenit azi, la prezentare, de grădina Academiei, m-am gândit imediat la dumbrăvile sacre din Senegal, unde are loc o dată la câțiva ani inițierea bărbaților. Nimeni nu știe ce se petrece acolo, dar e important să se știe că acolo se petrece ceva.

Nici unul din noi nu mai mânca. De la un moment dat, inevitabil, uitam să mai mâncăm.

— De fapt, am răspuns eu, nu e vorba de secret în sensul acesta, bazat pe un legământ al tăcerii, pe înțelegerea de a nu divulga ceva. Doi puștani fac o prostie și se-nțeleg să n-o divulge nimănui. Mica lor crimă îi unește. Nu așa înțelege Platon imposibilitatea de a divulga ceea ce e esențial în filozofie. Dacă vrei, poți să te duci în mijlocul pieței din Atena și să proclami ce ai auzit în discuțiile din Academie. Nimeni nu te va înțelege. Și te vei face de râs.

— La urma urmei, dacă mă gândesc bine, și-n Senegal e la fel. Dacă ieși din dumbrava sacră și proclami în auzul tuturor ce ai trăit și auzit acolo, toți vor spune că nu ai înțeles nimic, tocmai fiindcă ai găsit de cuviință să divulgi secretul. Dacă ai fi înțeles secretul, nu l-ai mai fi divulgat. Fiindcă secretul acela te privește în primul rând pe tine. În dumbrava sacră din Senegal, ți se spune cine ești tu. Iar pe ceilalți nu-i interesează asta. Sau n-o pot înțelege.

Cam așa decurgeau discuțiile mele cu Ferdinand, antropologul din Amsterdam, cu care împărțeam aceeași bucătărie la etajul 3 al Colegiului Noua Europă. Și în seara aceea, ca în multe altele, m-am culcat pe jumătate flămând. Când stingeam lumina și mă puneam în pat, îmi dădeam seama că mâncarea nici nu mai contase. Dar mai rumegam încă discuția de la cină, iar când mă trezeam îi continuam firul, gândindu-mă ce i-aș mai răspunde lui Ferdinand sau cum m-aș apăra de cutare obiecție.

Venisem la NEC să studiez doctrina nescrisă a lui Platon. De-abia după ce fusesem acceptat și mă instalasem la etajul 3 al casei de pe Strada Plantelor, mi-am adus aminte că prima oară când auzisem de Colegiul Noua Europă fusese cu douăzeci de ani în urmă. Eram adolescent, mă hotărâsem deja să studiez filozofie și mă uitam la un talk show cu Gabriel Liiceanu, care la un moment dat a pomenit institutul fondat de Andrei Pleșu, numindu-l: „o adevărată academie florentină”. Amintindu-mi brusc aceste cuvinte vechi de douăzeci de ani, tocmai când îmi deschideam calculatorul din camera mea de la NEC, ca să-mi încep proiectul despre Academia lui Platon, modelul direct al celei din Florența, mi-am spus că, da, bărbosul taciturn din Atena avusese dreptate: universul e o armonie, iar biografiile ființelor dintr-însul se hrănesc și ele din circularitățile acestei armonii.

În Academia de pe Strada Plantelor, inspirată de Academia florentină, inspirată la rândul ei de Academia lui Platon, altă temă care ne frământa, pe mine și pe Ferdinand, era rolul afectului în cercetare. Era al doilea an al invaziei rusești din Ucraina, la NEC aveam deopotrivă colegi ucraineni și ruși, iar discuțiile erau inevitabil colorate de foarte mult afect. Emoțiile și afectivitatea invadau proiecte care, altminteri, respectau exigențele pozitiviste ale umanioarelor contemporane, marcate de criteriul cuantificabilității și de un jargon incolor și rece. Cu toate acestea, afectul irumpea constant și iriga referatele, discuțiile de după și relațiile dintre colegi la masă. Etajul nostru 3, unde eu și Ferdinand găteam cot la cot în bucătărioara cât o cutie de chibrituri, reprezenta culisa unde puteam să abordăm deschis ceea ce la parter trebuia să rămână nespus.

— Orice cercetare e și politică. Nu există cercetare apolitică, proclama, în timp ce mesteca în oală, Ferdinand, care trecuse prin școala lui Edward Said. (Concluzia pe care o trăgea de aici trecea, însă, dincolo de Orientalismul lui Said.) De aici dreptul la afect, nu numai în discuțiile politice, unde afectul e deja o realitate, dar chiar și în cercetare … mă rog, într-o anumită măsură. Cercetarea are dreptul să fie emoțională, fiindcă e inevitabil politică.

— OK, admit că orice cercetare e și politică, în sensul etimologic, că e situată într-o polis, într-o societate, și se raportează în permanență la o comunitate. Dar imboldul inițial al cercetării e curiozitatea. Și curiozitatea este o realitate antropologică, nu numai comunitatea.    Mor de curiozitate să știu de ce tot râd vecinii noștri de lângă, de la Ager Film, de nu mai avem liniște nici în bibliotecă, nici în camere. Nu țin neapărat să particip la veselia lor, dar aș da orice să știu de ce tot râd. Curiozitatea are o gratuitate care arată cât de profund este înrădăcinată în ființa umană. La fel și cercetarea, care se naște din curiozitate. Ți-aș cita prima frază din Metafizica lui Aristotel, dacă ai avea răbdare să o asculți până la capăt, deși nu e lungă.

— Oh, that old stuff…

— Exactly! Când dai voie afectelor să intre în intelect, îți iei rămas-bun de la umanism. Glisezi în retorică, sora bună a politicii. E adevărat că și umanismul s-a născut dintr-o validare a retoricii, după ce scolastica medievală păruse o simplă algebră de concepte abstracte. Dar retorica pe care, inevitabil, se bazează orice umanism nu e manipulativă.

— Well, orice retorică e manipulativă…

— Granted. Dar există afecte care corespund cercetării și afecte care o pervertesc. Dacă m-aș înfuria pe colegii din curtea de lângă, n-aș mai afla de ce râd atâta. Respectul pentru umanitatea din om e un afect care face parte din ethos-ul cercetării. Ca în cazul colegei noastre din Ucraina care azi, după referatul bursierei din Rusia, după ce i-a adresat o întrebare de conținut, i-a urat: I wish you success for the publication of your thesis! Iată că se poate, chiar și in an age of wars.

Un arlechin litografiat de Eugen Ionescu se uita la noi din perete, din mijlocul paspartuului său negru. Am fost întotdeauna curios să știu ce gândește, de fapt.

*

Ion Manolescu

Un think tank intelectual

1996-97. O lume care se trezește din pumni. Încă zdruncinată de șase ani de neo-comunism „original”, „cu față umană”. Muncitorii coborând din camioane cu bâte, mineriadele, evenimentele de la Târgu Mureș sunt răni încă deschise în memoria unei țări împărțite în tabere ireconciliabile. Occidentul european ne ocolește, cel american ne oferă lecții de democrație.

New Europe College apare miraculos. O oază de normalitate intelectuală într-un deșert al violenței de gândire și limbaj. Condus, cu o diplomație și un umor inegalabile, de profesorul și filosoful Andrei Pleșu, colegiul nu seamănă cu nimic din România anilor 1990.

Tânăr absolvent de Filologie, mă simt privilegiat să discut cu oameni care acceptă că nu avem aceeași părere, că privim realitatea în mod diferit, că ne putem asculta până la capăt argumentele. Logica bunului-simț, fie el științific sau literar, este la ordinea zilei. Umorul și autoironia (semne ale unei sănătoase relativizări a sobrietății academice), la fel. Cine nu a trecut prin șocurile sociale și culturale ale anilor 1990 nu poate înțelege bucuria de a comunica, în sfârșit, normal.

După 30 de ani, rămân cu imaginea unui think tank intelectual salutar. Căruia îi sunt recunoscător pentru orientarea interdisciplinară. Dar și pentru prânzurile socratice (învățătura cu „La masă nu se vorbește” nu se aplică în mediul academic) și deschiderea cu care a primit teoriile mele despre fractali și literatură. Când Mandelbrot și John Barth stau la aceeași masă, fiți siguri că dejunul are loc la NEC.

*

Liliana Corobca

A fost o perioadă foarte fericită din viața mea

Am fost de două ori bursieră la Colegiul Noua Europă din București, prima oară în 2014, a doua oară peste exact zece ani, în 2024. Mergeam des la conferințele de la sediul NEC și visam în taină să ajung și eu aici vreodată bursieră. Candidasem de două ori după susținerea doctoratului, când eram cercetător pe jumătate de normă la Secția de exil literar postbelic al Institutului G. Călinescu al Academiei Române (prin 2003-2004). Țin minte că proiectul meu se numea „Exilul românesc între Scila și Caribda” și citam din Monica Lovinescu despre experiența paradoxală a exilaților care scăpau din închisorile comuniste ca să ajungă la Paris, unde intelectualitatea de stânga visa duios la comunism etc. Candidatura îmi fusese respinsă. Aflasem și despre alții, mai cu moț decât mine, care au încercat de mai multe ori până au reușit, dar eu, după două încercări, m-am oprit. În 2006, secția de exil unde lucram se desființează și, în această perioadă, descopăr arhiva Cenzurii, care mă pasionează, studiez intens, pierd jobul, caut soluții, găsesc burse, mă satur de burse, caut un job stabil, nu găsesc. După modelul unui curs de literatură a exilului, ținut la Universitatea din Ploiești, alcătuiesc un curs despre cenzură și, cu el în dinți, mă îndrept spre Alma mater bucureșteană, unde mă întâlnesc cu domnul profesor Eugen Negrici, care mă întreabă: dar cine va frecventa cursul tău despre cenzură? Și îmi recomandă Colegiul Noua Europa, unde fiul său era bursier. Cursul despre cenzură la universitate l-a ținut Nicolae Manolescu, conducătorul meu științific, iar eu am făcut dosar la NEC, în calitate de candidat independent, fără afiliere instituțională. Am depus dosarul în cadrul programului pentru români, deși știam că există mai multe opțiuni, una fiind pentru cercetătorii din fostele republici sovietice. Mi s-a spus că mă potrivesc pentru Black Sea Link și, până la urmă, aici am fost acceptată, cu proiectul „Censorship Institutions in the Countries of the Communist Bloc”. În afară de subiectul deosebit, în 2014 eram blindată cu câteva burse serioase (Akademie Schloss Solitude, Fundația Robert Bosch, Literaturhaus Berlin, Literarisches Colloquium Berlin, Ranitz Stipendium- Ottensheim am Donau etc.), care contau și ele la greutatea dosarului depus. N-am putut scăpa de Uniunea Sovietică, așadar, și niciodată nu am mai vorbim atâta limbă rusă, ca la NEC, în acel 2014! Cu excepția unui jurist din Tbilisi care studiase la Londra, noi, cei de la BSL, știam mai bine rusa decât engleza. Observaseră asta și ceilalți colegi și ne întrebau miercurea, când ne adunam pentru seminar și pentru delicioasa masa de prânz: pot sa stea și cu noi, „at the Russian table”? Am cunoscut pentru prima data colegi din Azerbaidjan și Georgia, deși am comunicat, ba chiar am legat prietenii și cu participanții altor programe. A fost o perioadă foarte fericită din viața mea și cred că și a colegilor mei. Nu numai mediul academic a contat, cu conferințe, discuții, proiecte, dar și acea lună de cercetare în cadrul bursei, la care aveam dreptul! Am ales destinația cea mai apropiată, Budapesta, pentru arhiva Europei Libere și biblioteca bogată, unde am găsit multe documente interesante, care stau și azi în mape și cutii, pentru că nu am mai putut continua studiul cenzurii ulterior. Și tot în cadrul programului, mai rămăseseră niște bani și am cumpărat cărți despre cenzură de o sută de euro! Poate astăzi suma aceasta nu pare mare. Mie mi s-a părut un miracol. Am în bibliotecă două dicționare despre cenzură de care nu m-aș fi apropiat niciodată, atât de mult costau! Le răsfoiesc din când în când cu încântare și cu inimoasă urare: Să trăiești, Colegiul Noua Europa, mare bucurie ai adus atâtor oameni! Între timp, apar noi programe la NEC și un interes tot mai mare pentru scriitori și artiști, în general. Știam de programul „Tandem, Author with Translator – Translator with Author” încă înainte de prima lui ediție și mi s-a părut genial și o nesperată șansă ca traducătorul să aibă o bursă împreună cu autorul și, timp de o lună (alții, timp de două luni) să se cunoască, să discute despre cartea ce urmează a fi tradusă, nu în engleză sau germană, ci în armează, georgiană, azeră, bulgară… Am format un „Tandem” cu scriitoarea și traducătoarea Jale Ismayil, având proiectul: Translating Liliana Corobca’s „Kinderland” from Romanian into Azerbaijani. În câteva cuvinte nu aș putea rezuma întâlnirile, discuțiile, călătoriile. Important e că romanul meu a fost tradus și publicat în azeră și aștept că și lui Jale să îi apară o carte în română despre relațiile culturale româno-azere. Fără sprijinul Colegiului Noua Europă, toate acestea nu s-ar fi produs.

*

Andreea Eșanu

Despre NEC

Am ajuns prima oară la NEC acum mai bine de zece ani, adică în 2015. Îmi spusese un prieten că NEC-ul este un loc pe care trebuie neapărat să îl cunosc, că la NEC se întâmplă lucruri bune, mai ales pentru cercetătorii tineri și, în mod particular, pentru cineva ca mine, care trăia din filosofie într-un fel mai degrabă precar și fără cine știe ce perspective de viitor în mediul academic bucureștean. Am candidat atunci pentru o bursă. Nu îmi făceam mari speranțe, se auzea prin târg că „analiticii ăștia cu limbajul și logica” nu prea reușesc, și oricum știam că veleitățile mele intelectuale nu erau nici pe departe de anvergura celor care trecuseră pe la NEC înaintea mea. Dar am primit bursa, ceea ce mi-a infirmat de fapt și prima prejudecată, evident greșită, pe care o avusesem despre institutul de studii avansate din Strada Plantelor, 21. Spre norocul meu, m-am trezit dintr-o dată într-un loc în care am putut să vorbesc în voie despre filosofia analitică și pedanteriile sale tehnico-lingvistice, și nu voi uita remarca doamnei Valentina Sandu-Dediu, muzicolog de profesie și rector al institutului, care m-a încurajat cu căldură atunci să vorbesc despre filosofia lui Ludwig Wittgenstein, spunându-mi că am reușit să fac această filosofie de înțeles dincolo de câmpul de specialiști ai ei. Această încurajare a contat mult pentru mine. Am înțeles atunci spiritul deschis al NEC-ului, curiozitatea care îl animă, libertatea și prietenia pe care mi le-a oferit de la bun început, necondiționat.

Unsprezece ani mai târziu, sunt tot la NEC. Privirea mi s-a schimbat probabil față de anii tinereții mele academice, dar die Übersicht, cum spune uneori Wittgenstein referindu-se la vederea clară, dar nu a unor esențe ascunse cum postulau anticii, ci a aspectelor manifeste și uzuale ale realității care ne înconjoară, a rămas aceeași. În ritmul său cotidian, NEC-ul este la fel ca întotdeauna – iar pe mine mă animă aceleași discuții vii, doar că astăzi parcă mai nuanțate decât în urmă cu unsprezece ani, cu doamna Valentina Sandu-Dediu, cu doamna Anca Oroveanu, cu doamna Silvia Marton, cu alumnii și bursierii care vin miercuri de miercuri la seminarul de cercetare al NEC-ului și la grupurile de cercetare care au crescut în ultimii ani în institut.

Mi-aș dori ca ritmul circadian, inima sau motorul interior al NEC-ului să nu se oprească vreodată. Să fie un perpetuum mobile. Să ne regăsim mereu aici. Să ne păstrăm același spirit și aceeași vedere clară spre viitor, indiferent cine va fi NEC-ul peste ani.

*

Lavinia Braniște

Tandem

Am fost bursieră NEC timp de două luni, în ianuarie și februarie 2026, în cadrul programului TANDEM, alături de traducătorul armean Arsen Arzumanyan, care a tradus un fragment din romanul meu 1Interior zero”, o carte care anul acesta împlinește zece ani de existență.

Am o formație de traducător literar – am absolvit Facultatea de la Litere la UBB Cluj-Napoca, apoi am făcut un masterat de traduceri literare la Universitatea București, iar în prima parte a vieții mele profesionale am tradus cărți. Așa că știu foarte bine ce presupune traducerea literară și mai știu și ce este o limbă „mică”, așa cum e româna și cum sunt aproape toate celelalte limbi de la Marea Neagră. Folosesc termenul acesta cu ironia de rigoare. O prietenă traducătoare mi-a spus la un moment dat că nicio limbă nu e „mică”, dar ea e vorbitoare nativă a unei limbi „mari”. Ca traducători, dar și ca cititori, și de asemenea ca autori, știm cum circulă literatura în lume. Limbile “mici” sunt cele care primesc multe traduceri și cele din care pleacă foarte puțin spre alte limbi, aproape tot timpul cu sprijin instituțional.

Programul TANDEM de la New Europe College e special și unic în primul rând pentru că oferă posibilitatea traducătorului și autorului să petreacă două luni împreună, să vorbească despre realitățile cărții, să limpezească lucruri, să pună întrebări și să primească răspunsuri. Și pentru că-și propune să aducă împreună culturi care din păcate comunică prea puțin între ele, deși sunt (aproape) vecine, împart un spațiu și uneori și o istorie similară.

Pentru mine proiectul a fost și un moment de descoperire a instituției, despre care știam prea puțin înainte, și care acum e pe harta personală a Bucureștiului meu.

*

Camelia Crăciun

Un spațiu interdisciplinar al schimburilor de idei

Pentru mine, Colegiul Noua Europă este, de aproape două decenii, Alma Mater. Deși nu este o instituție de învățământ universitar, a format în egală măsură cercetători și cariere oferind, an după an, mediul în care ne-am cristalizat formarea academică, ne-am urmat ideile cele mai inovatoare, ne-am creat network-uri, am schimbat idei și am primit feed-back pentru munca pe care o facem. NEC m-a convins că în mediul academic din România se poate, în sfârșit, respira, că există colegialitate, apreciere și respect, că se poate munci și că munca ta contează. Este ceea ce lipsește, de fapt, mediului universitar tradițional: un spațiu interdisciplinar al schimburilor de idei care să fie însă protejat, încurajator, rafinat, lipsit de toxicitatea unei competiții inevitabile, deși, de cele mai multe ori, contraproductive.

Mai mult, pot spune că mie mi-a schimbat definitiv parcursul profesional: am candidat la bursa NEC aflându-mă spre finalul redactării tezei de doctorat, pe când eram Chevening Fellow la Universitatea din Oxford, iar obținerea bursei a fost o surpriză foarte plăcută. Acel an petrecut la NEC m-a făcut să mă gândesc serios să mă întorc în țară după susținerea tezei: imaginea pe care mi-am bazat această decizie s-a dovedit o iluzie, din păcate, deoarece nici NEC nu este reprezentativ pentru mediul universitar românesc sau pentru cercetarea de la noi și nici România nu se schimbase prea mult în anii în care lipsisem eu, dar nu o să învinovățesc NEC pentru asta, dimpotrivă. Chiar dacă revenirea în România și integrarea mea profesională au fost extrem de dificile, NEC a fost în continuare alături de mine și mi-a oferit o oază necesară supraviețuirii creativității și normalității profesionale, făcându-mă să mă simt, în continuare, în atmosfera academică europeană în care mă formasem.

Apoi, proiectele mele cu diverse finanțări naționale și internaționale și-au găsit locul tot aici, unde m-am simțit mereu sprijinită să încerc, să dezvolt, să lansez. De aceea, NEC o să aibă mereu un loc în inima și în activitatea mea științifică pentru că aici revin mereu când încep un proiect de anvergură deoarece știu că voi fi susținută, încurajată, ajutată cu orice resurse sunt necesare pentru a construi, alături de mulți alți colegi care fac același lucru și sunt la fel de privilegiați să facă parte, de câteva decenii, din cohortele de alumni NEC. Cred că este esențial pentru orice tânăr cercetător să se intersecteze, măcar o dată în viața profesională, cu o instituție de talia NEC pentru a înțelege că lucrurile nu sunt atât de gri precum pot părea la un prim contact cu mediul universitar atunci când ai norocul să te afli într-un loc în care să te simți valoros și în care să poți să devii tot ceea ce ai potențialul să devii. Pentru mulți dintre noi, în România, acel loc a fost și continuă să fie, Colegiul Noua Europă.

*

Gabriel H. Decuble

Un pom, o casă, un copil… o școală

Despre omul vrednic, înțelepciunea populară reține că, pentru a-și împlini destinul, acesta trebuie să fi sădit măcar un pom, să fi ridicat o casă, să fi făcut un copil. Probabil din cauza ultimului termen al enumerației, înțelepciunea populară s-a sfiit să precizeze și unealta pe care, în toată această întrebuințare de mare patriarh, omul vrednic ar trebui să o mânuiască fără cusur, pentru a atinge cele trei scopuri fundamentale în viață. Altminteri, ea ar fi putut insista și pe modul unei existențe exemplare, nu doar pe finalitatea ei, definindu-l pe omul vrednic ca pe cel care folosește măiestrit sapa și mistria și n-are nevoie nici de ajutorul vecinului. Apăsând însă doar pe „ce”, nu și pe „cum”, această zicere sapiențială lasă loc unei dezvoltări periculoase, conform căreia vrednic ar fi și cel care sădește un pom sau ridică o casă… prin proxy. Câți dintre cei în ale căror declarații de avere citim „19 terenuri” și „4 case” vor fi înfipt ei înșiși sapa în pământ, câți vor fi muruit ei înșiși la odăile în care își regăsesc zi de zi tihna? Se adeverește încă o dată că, peste veacuri, înțelepciunea populară devine o candidă inadecvare la realitatea socială, așa încât îmi iau libertatea să amendez zicala: este vrednic doar cel ce creează școală. Abia în acest caz modul coincide cu scopul, pentru că nu poți crea școală prin interpuși. Cum faci este indisociabil de ce faci, iar prin fondarea New Europe College în 1994, Andrei Pleșu se înscrie fără rest în această definiție a creatorului de școală.

Instituție etalon în peisajul epistemic românesc, NEC a văzut deja sute de intelectuali români sau străini, tineri sau mai puțin tineri, unii încă năzuitori, alții deja consacrați sau chiar celebri, trecându-i pragul ca bursieri, conferențiari sau pur și simplu ca parte din publicul elevat, dar nesimandicos, al lecturilor, expozițiilor, conferințelor sau dezbaterilor ținute aici. De la începuturi până azi, programele de burse s-au diversificat, atrăgând anual un număr tot mai mare de cercetători și acoperind un spectru din ce în ce mai vast de tematici. La seminarele săptămânale, al căror format este interdisciplinar prin definiție, politologii au șansa confruntării de idei cu arheologii, filosofii dialoghează cu sociologii, economiștii își verifică adevărurile perene cu istoricii, iar filologii, încă aflători de răsfăț în elogiul erasmic, se ceartă între ei.

Că NEC a fost și este prin excelență un loc al dialogului, nu mai trebuie subliniat aici. Importă însă calitatea acestui dialog, iar sub acest aspect, din nou, rolul lui Andrei Pleșu a fost crucial, deși e clar că „întregul” nu ar fi putut fi obținut, peste ani, fără talentul organizatoric al Marinei Hasnaș și al Leliei Ciobotariu, fără tactul infinit și distincția Ancăi Oroveanu sau fără generoasa dedicare a Valentinei Sandu-Dediu, pentru a numi doar câțiva dintre stâlpii institutului. Însă cunoscătorii vor fi sesizat admirabilul legato între politicile redacționale ale revistei „Dilema veche” – fondată cu doar un an înaintea NEC – și programul educațional al acestuia din urmă, mai interesat de formarea caracterelor, decât de cimentarea unor cariere.

Deschiderea față de tinerii cercetători ale căror proiecte au primit finanțare la NEC a operat mereu în baza premisei caracteriale: să vedem, înainte de toate, ce știu acei tineri să facă în domeniul din care provin, dacă au performanțe notabile și dacă, pe acest eșafodaj profesional, știu să-și construiască judecățile abia în urma unei deliberări – întâi interioară, apoi intersubiectivă – și a exercitării gândirii critice în acord cu simțul valorii, nu anihilând preopinenții, ci incluzându-le opiniile avizate în propriul sistem de referințe. Nu e în asta o rețetă universală cu doze prestabilite, căci ai de-a face cu zeci de subiectivități asumate, atât de diverse. Însă Andrei Pleșu a știut mereu să potolească excesele de opinare inoportună sau de evlavie debilă din partea celor mai tineri, câte vor fi fost, printr-un melanj inefabil, de fiecare dată altfel dozat, de rostire pitorească și contemplare melancolică a celor mai înalte idei.

Doar miza a fost mereu aceeași: să se asigure că vor avea, cei tineri, fie și pentru o singură, dar hotărâtoare clipă, grația dubiului de sine, că vor evacua aspectul muzeal al propriei discipline – doldora de vitrine bine garnisite și de galerii inteligent expuse –, că vor abandona calmul suveran al statisticii riguros întocmite sau al colecției pedant catalogate în favoarea mântuitoarei nesiguranțe că s-ar putea, în cele din urmă, să nu treacă limitele intervalului pe care-l ocupă vremelnic, dar să-și realizeze, măcar tendențial, tocmai prin asta transcenderea către cu totul altceva, mult mai înalt, mult mai durabil.

*

Cosmin Pricop

O mărturie despre NEC

Privind înapoi spre anul în care am avut privilegiul, onoarea și bucuria de a fi Odobleja Fellow la Colegiul Noua Europă din București (2018-2019), îmi dau seama că această experiență nu a fost doar o etapă a parcursului meu de cercetare, ci un reper formator care continuă să își producă efectele și astăzi. Colegiul Noua Europă reprezintă, în peisajul academic românesc și european, un veritabil loc al excelenței. A face parte, fie și pentru un an, dintr-o asemenea comunitate înseamnă a te măsura constant la standarde înalte.

Departe de a fi un simplu spațiu administrativ care găzduiește proiecte, NEC creează condițiile ideale pentru reflecție academică: timp protejat pentru studiu, acces la resurse, dar mai ales acel mediu colegial în care dialogul, întrebarea bine pusă și schimbul de idei devin firești. Am simțit că aici un tânăr cercetător este luat în serios, încurajat și, în același timp, provocat să își rafineze ipotezele și să își deschidă orizonturile dincolo de granițele propriei discipline.

Un loc cu totul aparte îl ocupă în amintirea mea seminarele de miercuri. Ele au fost momente așteptate cu mare interes. Fiecare prezentare deschidea o fereastră spre un alt univers de cercetare, iar discuțiile care urmau, libere, exigente și mereu respectuoase, transformau întâlnirea într-un autentic exercițiu al gândirii împărtășite. Tocmai în acel spațiu interdisciplinar am înțeles mai bine cât de mult câștigă propria cercetare atunci când acceptă să fie privită și din afara ei.

Mai presus de toate, NEC a reprezentat și reprezintă pentru mine o oază a respirației academice autentice. Într-o lume universitară tot mai grăbită și mai fragmentată, NEC oferă acel rar răgaz în care cercetarea (re)devine ceea ce trebuie să fie: o căutare răbdătoare a adevărului, purtată în comuniune. Le rămân profund recunoscător celor care au creat acest spațiu și port cu mine, ca pe un dar, amintirea anului petrecut acolo.

[Vatra, nr. 7-8/2026, pp. 153-170]