26  august  2023

Interesul din ochii încercănați dispare treptat în timp ce se uită la fotografia cenușie, supraexpusă. Pe printul A4, buzele pline ale unui tânăr necunoscut au încremenit de multe decenii în ceva ce nu e zâmbet, dar ce e? 

„… Așa, la prima vedere, aș fi tentată să spun că nu-i el”… 

„Poza asta îi apare la toate articolele despre el! Și în Wikipedia!” stăruie masteranda, cu entuziasmul cu care a dat buzna în casa bătrânei profesoare.

Aceasta își apropie mai mult fotografia de ochi, cu mâna care-i tremură încet. Ridurile din jurul gurii nemulțumite se adâncesc și   ricanează, cu un glas spart: 

„Dar de când a devenit Wikipedia o sursă?” 

Este surprinsă când se aude. Așa a ajuns să sune vocea ei, mult admirată? În prima  tinerețe  n-a avut habar de semnalele pe care  trupul ei, tânăr și lacom, le risipea împrejur, prin glasul languros, în ciuda minții ordonate.

Totul până în acea depărtată dimineață de iunie, pe care i-a trezit-o în minte masteranda asta pisăloagă. Ea, cu întrebările ei, i-a amintit momentul când, în fața biroului său, vintage ,cu un stilou Parker abandonat pe maldărul de foi albe, bărbatul care începuse să coboare panta spre bătrânețe, în halatul lui lucios, cu dungi roșii și negre, i-a spus, cu brutalitatea lui obișnuită.

„Tu n-ai habar  ce voce  specială ai. E tot ce ai mai atrăgător!”

Poate nu era chiar atât de cinic cum obișnuia să apară în ochii tuturor, îi trece acum prin minte. Poate își afișa aroganța ca să nu-și dezvăluie slăbiciunea pe care i-o sădise în trupul însângerat cel a cărui amintire întunecată  încă îl mai trezea noaptea din somn, speriat de propriile lui urlete…

O slăbiciunea îi văzuse și fetișcana străină pe care ea și-o amintește mergând în sandalele cu platformă, ca pe catalige. de-a lungul unui bulevard lat și tăcut, plin de trandafiri albi și roșii. Să fi fost mai sau iunie? Ea, cea de altădată, era fetișcana străină care îi surprinsese momentul de neputință.

Și, ca s-o pedepsească pentru calitatea ei de martor, bărbatul trecut de tinerețe  i-a spus, atunci, cu intonația lui ironică obișnuită.

„Ce taci așa? Spune și tu  ceva, cu vocea aia a ta. Habar n-ai ce voce atrăgătoare ai. E tot ce ai mai atrăgător…

Vroise s-o lovească, înciudat de nereușita lui. Dar ea o luase  drept un compliment inedit, și, flatată, a încercat un zâmbet strâmb. Nu înțelegea sensul ascuns al frazelor care i se spuneau, așa cum nu înțelegea nimic din ce i se întâmpla.

Și  nimic nu circula între ei.

*

Dar, în fine, atunci aflase că are un glas ieșit din comun, deși ureche n-avea, și profesoara de muzică o terorizase cu solfegiile în timpul școlii.

Când, la ceva timp,  după o înregistrare, avea să-și audă vocea, nu s-a recunoscut în ea. N-a simțit nici pulsația hormonilor, nici explozia fierbinte care urca din adâncuri  străvechi, pe care în schimb o simțeau cei care  o ascultau.

Se  obișnuise pe urmă să răspundă, nepăsătoare, cu un zâmbet modest,  șoaptelor excitate:

„Știi cât de chemător este glasul tău?”

„Bieții tăi studenți! Ce erecții le provoci și când îți debitezi cursul cu vocea asta! Cum de te lasă Ăștia la catedră?!”

„Măcar ești conștientă ce voce sexy ai? Doar vocea, nu contează  ce spui!”

Prea târziu a înțeles ce dorințe secrete îi scotea la iveală vocea. Între timp viața trecuse pe lângă ea, și n-o mai chinuia foamea plăcerilor  neîmpărtășite. În contabilitatea severă cu care privea în urmă, fără nostalgie, fără regrete, a mai trecut una pe lista pierderilor irecuperabile.

Ar fi putut s-o pună în contul celor care o trimiseseră de acasă doar cu învățătura revanșei într-o traistă goală. Dar depășise demult vârsta când le reproșezi părinților meschinele tale nereușite, și te rușinezi că ei arată tot mai bătrâni și mai feșteliți. Îi lăsase mult în urmă iar ei, acolo unde ajunseseră,  întineriseră: era mai bătrână decât îi apucase pe ei, vii și chinuiți în chip și fel.

Așa că  lăsase piesa asta, a reproșurilor către părinți, să fie jucată cu înverșunare neistovită, de alții. Ea îi iertase pe-ai ei, convinsă  că dacă trupul ei, tot mai înțepenit, o trăda în fiecare zi un pic mai mult, în schimb vocea, râsul continuau să-i rămână gângurite, atrăgătoare.

Numai că azi, dintr-odată, le-a  auzit.

Și sunau altfel decât  crezuse.

*

Vocea scârțâietoare pe care nu și-o recunoaște, îi pune  interlocutoarea la punct:

„Și de când a devenit Wikipedia o sursă?” 

Masteranda nu e interesată de credibilitatea științifică a Wikipediei și nici nu e pregătită pentru o înfruntare cu cadrele didactice superioare, fie ele și aflate la pensie de un deceniu.  Așa că schimbă vorba.  

„Arăta altfel, nu? Atunci când l-ați cunoscut! Arăta altfel?”

Tăieturile nemiloase ale timpului se adâncesc pe  fața fostei  profesoarei care tace. Poate n-a auzit-o, fiindcă împinge fotografia pe colțul biroului vintage de lemn masiv, clătinând, neîncrezătoare, din cap.

Și-a făcut demult o carapace de broască țestoasă ca să se apere de insinuările pe tema asta. Și nici nu e sigură că așa ceva a încercat prostovanca asta, adică să treacă de la lingușeli la obrăznicii, de ce-ar face-o? N-are nici o logică, așa cum n-au nici întrebările ei! Ce-ar putea să-i răspundă decât că nu vede nici o legătură între bărbatul plin de el, proaspăt decan, aflat pe val în acel moment politic pe care manualele de peste jumătate de secol îl vor numi „al deschiderii” și băiețandrul molâu și plângăreț  din fotografia cenușie cu care a venit  băgăcioasa asta ?

Îi răspunde, cu toată lipsa de logică a întrebării ei. 

„Normal c-arăta altfel! Atunci se-apropia de șaizeci! Și cât să aibă ăsta din poză? Douăzeci, treizeci, cam pe-aici. Pe lângă faptul că nu văd  nici o asemănare între ei doi,” râde, ironic.

Același  râs străin, răgușit, bătrân.

*

„Dar câți ani aveați când l-ați cunoscut?”

„Ți-am spus adineaori… se- apropia spre șaizeci! De ce nu ești atentă?…”

„Nu el! Dumneavoastră! se îndoaie masteranda de râs. N-am întrebat câți ani avea dânsul atunci, ci câți aveați dumneavoastră!” 

Râde și ea, silit. N-a auzit-o, parcă are prune-n gură, dicție lamentabilă, și vorbește atât de  încet, dracu s-o ia! Nu poate să-i spună în față: „Mai tare, fetițo! Vorbește mai tare, nu vezi c-am surzit?!” Să-și fi pus aparatul de auzit pentru ea? S-o considere ramolită de când a intrat și-a studiat-o din ușă, cu ochi ăia mici de viezure, fardați ca de Hallowin?  

„Erați studentă atunci, nu? Am citit undeva că el preda doar la anul  terminal. Terminaseți ori mai erați studentă?” stăruie masteranda.

Ce-s întrebările astea de anchetă? Nu mai este sigură că tupeista a venit la ea cu intenții curate! Iarăși s-a legat la cap fără s-o doară! I-a fost antipatică încă de la telefon, și nu i-a plăcut nici când i-a văzut fața cu nas ascuțit. Dar o sunase de atâtea ori încât până la urmă a acceptat s-o primească pentru o discuție legată de amărâtă ei de lucrare! Așa dau buzna toți, să le mai spui și tu ceva, peste ce-au copiat ei de pe internet!

Se ridică  greoaie, în picioare, ca să se uite la fotografie din alt unghi, de la distanță. Să-i spună ce are de spus și să-i dea odată, papucii. 

„N-are cum să fie el! Nu, categoric,  nu-i! Nici gând! Fotografia este a altcuiva, sigur, sigur!” anunță, clătinând hotărâtă din cap. 

„A lui este, doamnă, credeți-mă! L-am găsit și  pe Facebook! Puteți verifica, el este!”…

„Sunt atâtea prostii pe feisul ăsta!”

Când a deschis gura, implanturile perfecte au fulgerat alb lângă cei câțiva dinți de jos, supraviețuitori  îngălbeniți. Amintirea degradată a unui chip tânăr pe care nu-l caută niciodată în  albumele stivuite  într-un sertar al bibliotecii.

*

Tânăra dăduse să se ridice și ea în picioare, ca să-i dea replica, pe urmă se răzgândise și se așezase  la loc.

De când i-a intrat în casă, profesoarei îi fusese limpede că provine dintr-o familie de oameni care nu putuseră să-i facă educație fiindcă n-o aveau nici ei. N-avusese cine să-i spună că e o impolitețe, când intri într-o casă nouă, să-ți rotești  ochii în jur ca să vezi ce-are mai de preț. Ori să te încăpățânezi să stărui în părerile tale în fața cuiva mai vârstnic și cu rang mai înalt.

În ciuda alurei de  fâșneață, a smacului ăla gros de pe ochi (sau or fi gene false?), și a unghiilor lungi, albastre, masteranda îi trântise un „săru-mâna!” onctuos, ca la popă. Bună creștere  de țară unde femeilor începe devreme să li se spună săru-mâna, lipindu-le de frunte semnul bătrâneții, împreună cu basma neagră în care își strâng părul. 

Profesoara pensionară nu pierduse ocazia să-o dăscălească: „Dezvață-te, fetițo, de obiceiul ăsta vechi ca să-ți arăți respectul! Nu arăți decât că nu ești o tânără modernă! Săru-mâna din vremea iobagilor, când veneau cu căciula-n mână la conacul boierilor?! Și să nu cumva la plecare, să-mi spui «Doamne-ajută!». Alt salut nefericit care s-a răspândit ca o epidemie! Doamne-ajută să ne mai laicizăm și noi, odată!”

Tânăra o ascultase, cu o undă de neîncredere în ochi, ce cusurgioaică! Ce a dracului trebuie să fi fost când era la catedră! Bine c-a scos-o statul la pensie și n-a mai prins, s-o frece la creieri cu discursurile ei comuniste!

Asta își imaginase doamna vârstnică că era în capul tinerei musafire și regretase, din prima clipă, că îi dăduse undă verde  să-i treacă pragul.

Adevărul este c-o primise din plictiseala bătrâneții, când te apucă cheful să mai vezi lume străină, dar unde să mai dai de ea?!  În anii ăștia nenorociți din urmă, de pandemie, musafirii ei s-au tot rărit. Poate e și vina ei că-i  avertiza pe toți că ea și Grig nu ies fără mască! Unii s-au cam supărat, alții n-au rezistat la boala aia nenorocită, săracii!

De-atunci  până azi, i se pare că a trecut un deceniu, deși n-au fost decât doi-trei ani! Suficient ca lumea să se schimbe,  foarte tare. Hai să văd și eu cum a ajuns tânăra generație! și-a spus, și așa a acceptat s-o primească pe necunoscuta care acum o  pisează cu întrebări la care n-are răspuns. 

*

Chiar nu  vede nici o legătură între tânărul  cu buzele pline, lungi, întinse într-un fel început de zâmbet pe care l-a vrut provocator, dar a sfârșit prin a fi intimidat, din fotografia  supraexpusă, și bărbatul aflat în plină putere, despre care se spunea c-ar fi cel mai mare combinagiu al facultății. Își folosea vechi și solide relații în partid  ca să facă ce voia, mai ales  bune, dar poate și rele.

Și nimic din ce-și amintește despre el nu a pregătit-o pentru zâmbetul trist al băiatului care trebuie să fi avut vârsta masterandei băgăcioase ori ceva mai mult! 

Nu, tânărul din fotografie  n-are cum să fie bărbatul în vila căruia a intrat într-o dimineață de iunie, pe cel mai spectaculos bulevard bucureștean, al aviatorilor prăbușiți, după ce încercaseră să zboare.  

Atunci cel care a primit-o în halatul cu dungi roșii și negre i s-a părut bătrân, dar acum, amintindu-și-l îl găsește  interesant și încă tânăr. Își ținea semeț capul cu păr înspicat care se rărise prea puțin, ca să-i mărească fruntea. Încă îi aude vocea distant-ironică, îi vede hainele turnate pe trupul energic și ține minte  o colonie sau un after-shave străin care îți intra în nări când te apropiai de el.

Își dădea un pic mai mult decât adevărații eleganți.

[Vatra, nr. 9/2026, pp. 2-3]