19 iunie

Într-una din vizite la spital, în timp ce priveam la bolnavii psihici nenorociți care se târau în jur pe aleile spitalului, am avut brusc o „trăire”, din acelea care vin peste tine, „ți se dau” – m-a fulgerat înțelegerea că va trebui să fiu foarte atentă în momentul morții, că atunci se va produce CEVA, un proces psihic anume, la care eu va trebui să fiu foarte prezentă, ca să pot să „execut” ceva anume, o schimbare, o transformare.

În momentele de negativitate de peste zi, mă rog imediat lăuntric, și mi se face bine, îmi trece. De asemenea, când observ în mine o respingere, o închidere față de cineva în ultima vreme, mă rog imediat și asta ajută, parcă mi se dizolvă închistarea din suflet. Uneori simt cumva negativitatea ca un fel de nor cenușiu din vălătuci impuri în jurul meu și deasupra, nor destul de întunecat și circular pe care nu-l văd, dar îl simt și îl manifest prin comportament.

21 iunie

Îmi amintesc cu întârziere că la Pucioasa, în a doua noapte la hotel, am avut un moment straniu în care am fost trezită din somn de un fel de vârtej lăuntric care ieșea din mine și se ridica în sus prin cap, cu un asemenea avânt că m-am ridicat brusc în șezut, ca o marionetă smucită în sus, temându-mă că voi fi ridicată cu totul din pat. Apoi șivoiul de energie a ieșit din cap prin partea de sus și s-a risipit undeva în tavan, foarte repede de altfel, iar eu m-am întins iarăși pe pat și am adormit.

Existența ca o zbatere într-o enormă capcană, o trapă adâncă, constrângătoare ca un uriaș mecanism nemilos și totuși iluzoriu. Văd uneori deasupra mea un fel de tub-canal liber care duce în sus, prin care aș putea scăpa – dacă aș avea forța de A VREA și A CREDE până la capăt.

Acum câteva zile, într-o după-amiază plină de un soare splendid, eram în curte la NEC, priveam cu încântare un zid pe care fremătau raze și umbre unduitoare, când mi-a venit, mi-a aterizat în minte următoarea frază: „Bucuria mea este puterea lui Dumnezeu și bucuria lui Dumnezeu este puterea mea”.

23 iunie

Ieri după-amiază, întinsă în pat ca să citesc din Jurnalul suedez al Gabrielei Melinescu  – o carte hrănitoare, adevărată, în care m-am regăsit nu de puține ori – am trăit iarăși ceva. M-a cuprins, ca de mai multe ori în ultima vreme, viziunea lăuntrică a situației disperate în care ne aflăm ca indivizi umani, vedenia găurii urâte din univers în adâncul căreia suntem căzuți, disperarea de a simți mașinăria enormă și inexorabilă în interiorul căreia suntem angrenați la nivel planetar. Priveam pe fereastră cerul frumos, de vară, și mă gândeam din nou că sunt pe fundul unui acvariu uriaș și împuțit, în care e foarte greu să nu înnebunești, să nu devii depresiv și/sau alcoolic, ca H., sau să nu vrei să te sinucizi, ca tatăl Gabrielei Melinescu, pentru că existența e o încercare teribilă. Am înțeles atunci cumva că și sinuciderea merită respectată, chiar dacă e ponegrită de toate religiile lumii. Apoi m-a luat un somn ușor, știam că trebuie să mă las în voia lui căci e o cale de a mi se transmite ceva – și chiar când alunecam în el am trăit sentimentul vag, aerian, parcă șoptit mie, al recunoștinței că sunt vie, VIE, că mi s-a dat această șansă uriașă, incredibilă, minunată, că e vorba de un dar oferit mie în fiecare zi. În interiorul meu ceva/cineva îmi șoptea ca o adiere că acest dar mi se poate lua în orice clipă și că fiecare zi e o minune, o bucurie, deci să accept lucrurile așa cum sunt, căci le voi înțelege mai târziu.

Am realizat de curând că de-a lungul timpului am putut să obiectivez, adică chiar să văd cumva înafara mea, anumite sentimente și stări afective mai ales legate de iubire, deci pozitive în general – și mai puțin stările negative. De pildă, perceperea înafara corpului meu a atracției față de niște obiecte aparținând unor bărbați de care am fost îndrăgostită, iubirea pentru H., fericirea cu el, dar și – totuși, îmi amintesc acum – uriașa mea vanitate (la NY în 2000), iubirea mea de sine (la Rochester în 1999) etc. Ceea ce e destul de inteligibil, în sensul că e mai ușor pentru sinele meu să obiectiveze stările pozitive, care-l pun într-o lumină favorabilă, decât stările negative, care-l coboară în propriii lui ochi. Obiectivarea, de care se vorbește atât, este chiar o scoatere în afara ta a ceva care devine cumva vizibil simțului interior și e proiectat cumva, invizibil, în afara ființei tale, și poți astfel să-l observi ca pe ceva separat de tine. La asta ajută și observațiile unora din jur, dacă le accepți (de pildă cînd mi s-a spus că mă cred mai bună decât alții). Ce e mai important este că OBIECTIVAREA este într-adevăr ceva CONCRET.

5 iulie

Într-o discuție lungă cu doctorul Dumitru Constantin (Dulcan), acesta a spus că foarte puțini oameni ajung să evolueze armonios, adică să-și dezvolte nu doar emoționalitatea, sau nu doar intelectul, ci și celelalte aspecte ale personalității lor, ca să evolueze crescând spre bătrânețe – ceea ce mi-a amintit de ideile din Școala gurdjieviană.

Iarăși, într-o noapte, un impuls puternic din mine însămi m-a trezit și m-a smuls aproape din pat, ca și cum ceva ca un suflu ar fi vrut să iasă, să se elibereze din închisoarea corpului.

9 iulie

Sunt într-o perioadă opacă. Mă rog cu greu și mai degrabă formal, ca să nu întrerup ce am început. Nici lecturile din cărți spirituale nu mă prea ajută și nu mă entuziasmează ca de obicei. Probabil sunt în jumătatea descendentă a unui ciclu spiritual, după regula Eneagramei. Totuși am făcut câteva observații în ultimele zile:

Într-o seară, la rugăciune, scurtă de altfel, am privit cu mult drag o icoană a lui Cristos recent primită la festivalul de la Pucioasa, foarte frumoasă și plină de duh. Am simțit la un moment dat că ea se oglindește undeva în adâncul sufletului meu. Cum mi se mai întâmplase, am făcut efortul să păstrez conștient și mai multă vreme această oglindire lăuntrică. Și am reușit pentru două-trei minute.

La biserica Silvestru, ascultându-l pe părintele Galeriu la liturghia de duminică, am stat lângă o splendidă icoană a Fecioarei de mari dimensiuni, făcută de Sorin Dumitrescu. Cunoșteam icoana și m-am dus special în apropierea ei. Fecioara e reprezentată acolo în momentul de dinainte sau din timpul primirii veștii celei mari, a Bunei Vestiri. E o tânără și pură fată, cu ceva timid și gingaș în făptură, și totuși cu ceva profund decis și cumva imperativ, iar privirea îi e blândă și emoțională. E singură, nu e nimic în jurul ei decât fondul de aur, iar ea are un gest al mâinii drepte extrem de bine găsit, ca și cum simultan s-ar uimi și s-ar teme și s-ar feri, dar ar și accepta feminin ceea ce află și i se dă. Tot privind la această icoană impresionantă, mi s-au umplut repede ochii de lacrimi, căci cumva am înțeles și simțit adânc în mine înălțimea purității Ei, în comparație cu noi cei căzuți. Ea, o tânără adolescentă fecioară, mai puternică în decizia ei decât nenumărate popoare – noi, cei mulți, incapabili să primim până la capăt minunea care i s-a propus și i s-a întâmplat Ei. Privind icoana am plâns destul de intens. Și de câte ori priveam la icoană, în timpul slujbei, de atâtea ori mă podidea un plâns amarnic, drept care mi-a fost frică să mă mai uit la ea. Dar am tot tras cu ochiul la această pură și magnifică minune. Mi s-a părut un semn bun, după atâta uscăciune sufletească. Dar seara, în pat, m-am gândit dacă nu cumva atâta plâns vine și de la partea vanitoasă a mea, de la Inamicul din mine, cel care se compară cu Ea și care suferă de abisul diferenței.

10 iulie

Mila dureroasă, până la suferință fizică, față de condiția noastră mizeră, neputincioasă, putrezitoare. Văzând-o pe mătușa mea Aurelia suferind după soțul ei mort de curând, suferind ca un cal scos brusc de pe traseul repetat de o viață, ca o mașinărie brusc zgâlțâită de teroarea dispariției fizice, pe care cred că ea abia acum o realizează și pentru sine însăși, nu doar pentru cei din preajma ei. Și noi, restul familiei, în jurul ei la casa de la Siliștea, străduindu-ne să o ajutăm, stângaci, nepricepuți, cu sfaturi care mai de care mai deștepte, dar amortizând la rândul nostru această realitate teribilă care s-a apropiat atât de mult de familia noastră. Dar bineînțeles că toți amortizăm foarte repede acest memento mori pe care fiecare moarte a altuia o reprezintă pentru fiecare din noi. Am avut totuși într-o seară o discuție mai profundă ca de obicei cu tanti Aurelia, în care am încercat să-i explic acceptarea morții vorbind-i învăluit în termenii Școlii, și mi s-a părut că cuvintele mele i-au făcut bine. Apoi, la un moment dat, într-o după-amiază, stând întinsă în pat, mi-am imaginat propriul meu trup mort, carnea topindu-se, inertă, putrezind…Și nu știu ce s-a întâmplat, dar am avut o senzație aparte, ca și cum într-adevăr în spatele cadavrului care e oricum trupul nostru chiar și viu, aș fi devenit conștientă pentru câteva clipe de altceva, de o făptură necunoscută, care există totuși în mine – pură conștiență, pură luciditate. Și care era de dimensiuni surprinzătoare, nu mai era ceva mic și ascuns în adâncul potirului sufletului, nu o mai simțeam ca pe un prunc, ca altădată, ci ca pe o făptură mare aproape cât mine acum, cam de dimensiunile mele, acoperită, ascunsă de coaja făpturii exterioare.

11 iulie

Într-o noapte, după ce am reușit cu chin cu vai să mă rog scurt și formal, m-am culcat, aproape ațipisem, când m-am trezit cu uimirea de a constata că mă rugam în aproape-somn, sau Cineva din mine, dar nu eu, se ruga, cu fervoare și adânc în inima mea. Un gând puternic rostea în mine: „Doamne, ridică-mă sus, după ce adorm, în împărăția Ta cerească, ca să mă umplu acolo de energia Ta divină și să rezist la trezire încercărilor lumii!”. Și eram perfect lucidă, și eram perfect convinsă că așa se întâmplă.

În altă noapte, culcându-mă foarte târziu, pe la 2,30 dimineața, mă simțeam foarte obosită, mă durea corpul de epuizare fizică și totuși, în mod bizar, percepeam oboseala asta dureroasă ca pe ceva aparținând numai trupului, pe când în adâncul lui „Eu” eram lucidă și neobosită! Corpul, ca un strat exterior, era frânt de epuizare, pe când conștiența mea era detașată, liniștită, observa „separată” această disociere. Mi-am adus aminte de ce se spune în Școală, că numai supraefortul contează (și supra-epuizarea e un fel de efort), în sensul că el îți poate deschide niște nebănuite canale interioare și înțelegeri. Și mi-am mai amintit de ce se spune în Filocalii, că rugăciunea de noapte e mai bună, și în general că meditația din timpul nopții e mai prețioasă, pentru că probabil se depășesc anumite praguri ale obișnuinței cu noi înșine și anumite limitări pe care regimul diurn le impune.

Teribila mea mediocritate. Teribila noastră mediocritate. Mizeria noastră, infinită. Nimicnicia noastră. A mea. Față de ceea ce am putea și am avea dreptul să fim, să devenim.

12 iulie

Senzația ciudată de uimire, uneori, când constat că trupul meu se termină cu două picioare, mai ales două tălpi, în partea de jos!

14 iulie

Recitesc Carlos Castaneda, Povestiri despre putere, după 15 ani, de data asta în română. Sunt uimită din nou de profunzimea relatărilor, care fără îndoială nu sunt ficțiune, nu sunt inventate, chiar dacă sunt fasonate literar excelent și complicat într-o intrigă pasionantă. Castaneda a contribuit probabil decisiv la formarea „centrului meu magnetic”, cum se spune în Școala gurdjieviană, adică a atracției pentru spiritualul non normativ, esoteric. După ce l-am citit am uitat tot, dar mi-a rămas un gust interior, credința că e adevărat ce aflasem acolo și dorința intensă de a trăi și eu acele lucruri. Și mi s-a dat această dorință pentru că probabil am aplicat la existența mea ceea ce am citit. Adică am acumulat experiențe personale, și deci „ființă”, în termenii Școlii, care m-au adus la posibilitatea de a afla această Școală.

Castaneda mi-a mai amintit de rolul atenției la semne și coincidențe, atât de importante pe „calea luptătorului”, cum zice el. Dar și pe „calea poetică”, aș zice eu. Ce e poetul dacă nu un profesionist al coincidențelor, rimelor și analogiilor din realitate, din care se naște metafora și metafizicul, și care nu sunt de fapt întâmplare ci un fel de providență, dăruită generos ca să pricepem pentru ce suntem pe lumea aceasta? Castaneda m-a ajutat să transpun poeticul ca vocație profesională/culturală în poeticul ca vocație existențială/metafizică. Poate că aici stă cheia care mă va ajuta să înțeleg și să unific ce mi s-a întâmplat în ultimii 10-12 ani: experiențele prin care am trecut, tentația religioasă/mistică, găsirea acestei Școli gurdjieviene și nu a alteia, rămânerea în actualitatea socio-culturală românească (și nu franceză), dorința de a contribui la unificarea și armonizarea straturilor ei disjuncte – și mai ales cum să armonizez toate astea pentru mine. Și indirect și pentru alții.

A fi atent la toate semnele, întâlnirile și coincidențele. Noaptea, înainte de culcare, ar trebui să-mi amintesc nu numai faptele, gândurile și sentimentele de peste zi (cheia religioasă) ci și aceste forme de atenționare de la sinele meu (cheia esoterică). Observ din ce în ce mai multe coincidențe în jurul meu. Poate că din cauză că recitesc Castaneda, această „funcție” s-a reactivat. Iarăși aud cum mobila „dă semn”, scârțâie într-un anume fel, în anumite împrejurări, de pildă.

15 iulie

Sâmbătă, ca de obicei în ultimele luni, am citit pe rupte toată ziua, mai ales cărți spirituale. Am pus iar mâna pe cartea Simonei Popescu despre Gellu Naum, Salvarea speciei, care mi-a făcut mare plăcere, căci, deși cu naivități și cu înțelegeri trăite prin procura lui Naum, spune ceva esențial despre condiția poetului. Citind din ea, m-am întrebat dacă Naum a avut acces în anii ’80 la cărțile lui Castaneda, cu care multe lucruri se aseamănă. Probabil că nu, și oricum nu are multă importanță, dar diferența este că Naum trăiește ceea ce trăiește, într-un mod oarecum orb, aleatoriu – ca un cobai poetic expus unui experiment spiritual pe care nu-l poate controla decât parțial și nici nu-l poate înțelege decât transformându-l în poezie…suprarealistă. La Castaneda experiențele par să se întâmple cu metodă. Don Juan îi transmite lui Castaneda o inițiere cât de cât sistematică și extrem de veche, cu propria ei logică metafizică. Pe când poetul, în general, e supus la o inițiere destul de oarbă, de „sălbatecă”, și trăită de unul singur, printre semne, coincidențe și analogii, pe care de cele mai multe ori riscă să nu le poată pune într-un puzzle finalmente coerent, dacă nu are acces la o viziune metafizică sau la o cale esoterică clară. E poate cazul lui Naum – dar poate el nu a lăsat să transpară în poezia lui și în romanul Zenobia decât o parte din experiențe și din înțelegere. Deși, dacă ar fi ajuns la ceva mult mai coerent decât „starea fuzzy”, adică poetică, ce există permanent în jurul nostru (nagualul, în termenii lui Castaneda), cred că ne-ar fi lăsat să înțelegem. Ori poate cenzura exterioară din timpul comunismului, ori cenzura sa interioară față de o lume umană în general obtuză și decăzută, ori „cenzura transcendentă” a locului (românesc), l-au oprit…Am notat câte ceva pe ultima pagină a cărții.

16 iulie

De dimineață, trebăluind prin sala de baie, am fost deodată atentă la gesturile mele cu obiectele. Mi s-a părut că gesturile mele erau destul de repezite, ușor dure și cu un exces de forță în ele. Am încercat să le îmblânzesc, și implicit să mă îmblânzesc, căci gesturile mele sunt eu. Tot ieșind și intrând în sala de baie, atingând obiecte și încercând să fiu tandră cu ele, m-am gândit din nou ca altădată că dansul e o sublimare a gesticulației noastre zilnice, devenite prin atenție un act estetic, semnificativ. Și că o coregrafie perfectă manifestă probabil un om armonizat lăuntric, sau aproape. Iarăși intrând și ieșind din sala de baie, m-am întrebat care e încărcătura finală a gestului coregrafic perfect, ca și a gestului cotidian perfect. Mi-am răspuns la început că e Atenția Vie. Apoi că e o stranie emoționalitate. Și, dintr-odată, m-a izbit evidența: e DEVOȚIUNEA! Felul atent în care faci un gest, plin de prezență la el și la tine, te umple de o stranie afecțiune care se transformă în devoțiune. Și în momentul acela am simțit că ceva, altceva se transmitea prin gesturile mele din baie. Brusc am simțit că prin ele curgea devoțiune. Și un val invizibil al unui fel de iubire a coborât din înalt și din spatele meu prin capul, corpul și mâinile mele, înspre obiecte. M-am simțit inundată pur și simplu de un val măreț și invizibil de Iubire – Iubire atentă și vie – care se revărsa din necuprins prin gesturile mele vii și atente. Am înțeles iar, ca de alte dăți, că totul e plin de Iubire, că Iubirea asta umple existența noastră și lumea, ca aerul, ca lumina solară, e continuu prezentă și ne hrănește, dar nu se lasă simțită decât când suntem atenți la ea și prezenți la noi înșine. A fost un  moment de bucurie intensă și blândă – devoțională.

[Vatra, nr. 9/2026, pp. 25-27]