În numărul 5-6 din 2025 al revistei Vatra am aflat, din grupajul (coordonat de Alex Cistelecan și Alexandru Vasile Sava) dedicat celor mai recenți filosofi și noilor ontologii (m-au interesat în special francezii Quentin Meillassoux și Mehdi Belhaj Kacem), că al doilea filosof aici menționat folosește un studiu al meu despre Fenomenul Pitești ca punct central pentru demonstrația sa asupra ideii de Rău, în ampla lucrare Système de la pléonectique (publicată de Editura Diaphanes, în colecția Anarchies, în 2020). În 2007, coordonasem împreună cu reputatul istoric Stéphane Courtois un volum în franceză dedicat comunismului din România (Communisme. Roumanie, un totalitarisme ordinaire), la Editura LʼÂge d’Homme, din Elveția; iar în acest volum publicasem și un studiu amplu dedicat experimentului abominabil din închisoarea Pitești care se numea „Torture et horreur: le phénomène Pitești (1949-1952)”. Claudiu Gaiu, care semnează în revista Vatra eseul „Despre Neant și Dumnezeu (în Sistemul Pleonecticii și în Realismul Speculativ)” (pp. 55-59), analizează cartea Sistemul de pleonectică (sau Sistemul pleonecticii) de Mehdi Belhaj Kacem și implicit menționează și studiul meu despre Fenomenul Pitești de care se ocupă filosoful francez.

Textul lui Claudiu Gaiu despre Kacem m-a determinat să achiziționez cartea de aproape o mie de pagini a celui din urmă și să o citesc, căci mă făcuse nu doar curioasă, ci mă pusese pe gânduri abordarea filosofului francez, catalizată de studiul meu. În primăvara lui 2026 m-am apucat de lectura celor o mie de pagini.

Invocându-i cei trei maeștri ai săi (Theodor W. Adorno, Reiner Schürmann și Philippe Lacoue-Labarthe) – de ultimii doi am aflat pentru întâia dată (neavând eu o formație filosofică punctuală, ci o cultură generală) – și menționându-l ca pe un fel de proto-strămoș pe Arthur Schopenhauer (p. 25), Belhaj Kacem precizează de la început că sistemul său filosofic, non-universitar și subversiv academic, are în centru investigația Răului, autorul fiind obsedat încă din copilărie de chestiunea (seria sinonimică e lungă) ororii, atrocității, abominabilului (p. 26). Formatorii săi au fost filosofiile pesimiste și tragice, dar lucide (p. 26) atât din secolul XX, cât și din vremuri anterioare. Stimulii săi au fost catastrofele, apocalipsele, iadurile imanente și suferințele hemoragice (ritualice), produse de acestea în lumea omenească (p. 27). În acest sens, pleonectica este un diagnostic cataclismic al lumii de acum, un diagnostic nu atât filosofic, poate, cât antropologic, în opinia mea. Mehdi Belhaj Kacem (născut în 1973) este el însuși un caz asumat uman de receptor al efectelor Răului la nivel colectiv. Din motive de disperare obiectivă în fața angrenajului distructiv global, din cauze de repulsie față de sterilitatea gândirii la nivel academic și din alte alergii față de invazia Răului (p. 36), Kacem se retrage vreme de cinci ani din lume, reîntorcându-se doar ca să își sintetizeze perspectiva asupra ideii concrete de Malefic, iritat de ceea ce el numește „totalitarismul discreționar al filosofiei” la nivel universitar (p. 39). Chiar dacă are doar trei magiștri (i-am menționat la început), admiră destui alți filosofi, gânditori și intelectuali de elită (de la Spinoza la Nietzsche, de la Alexandre Kojève la Maurice Blanchot, sunt doar câteva exemple).

În mod previzibil, filosoful francez pornește în demersul său de la ideea instituționalizată deja de Adorno, dar și de Giorgio Agamben și alții, după care gândirea umană nu mai poate funcționa ca înainte de Auschwitz (p. 399). Kacem își inițiază demersul menționând cel mai cunoscut spațiu al Holocaustului doar ca să afirme imediat că a întâlnit o catastrofă mai sumbră decât Auschwitz, anume Fenomenul Pitești, petrecut în România între 1949-1952, în perioada comunistă. Trebuie să îmi corectez acum studiul din 2007 și să precizez că Fenomenul Pitești s-a derulat între 1949-1951. Kacem amintește într-o notă de subsol nu doar studiul meu, ci și pe acela celebru semnat de Virgil Ierunca, precum și un alt studiu al Irinei Talaban, texte la care are acces în limba franceză (p. 400).

În acest punct trebuie să precizez ce este pleonectica, ca să dezvălui de fapt de ce filosoful francez a fost șocat de Fenomenul Pitești și, în același timp, a utilizat speculativ această oroare ca să își sprijine și dezvolte teoria legată de Malefic. Pleonectica este un concept care se referă la surplus, exces, abuz, la ceea ce este prea mult în mod ostentativ – toate acestea aplicate în sfera Răului omenesc. Demonstrația filosofului francez este aceea că Răul nu e inimaginabil, ci imaginabil în forme extreme, excesive, care depășesc măsura. M-am întrebat de ce nu folosește Kacem termenul grecesc de Hybris și mi-am dat singură răspunsul: în gândirea antică grecească, elementul de Hybris era conceput întotdeauna prin raportarea omului la zei și prin depășirea măsurii (prin orgoliu) comisă de om față de zei. Or, în pleonectica propusă de Kacem, zeii (dumnezeii, indiferent de originea și natura lor teologică) nu există sau pur și simplu sunt suspendați ca entități.

Reacția filosofului francez față de cele petrecute experimental, tragic și macabru în închisoarea Pitești a fost una foarte tulburată emoțional, după cum mărturisește chiar el (pp. 400-401). Izolarea (retragerea) lui Kacem, vreme de cinci ani, din lume, s-a datorat tocmai unor asemenea fenomene extreme ale Răului care au concretizat o gaură neagră cognitivă (după cum o numește terifiat și totodată inspirat, p. 401). Pleonectica i-a servit ca o catapultă conceptuală pentru a defini intensificarea concretă a Maleficului în a produce suferință la nivel omenesc, lucru care în lumea animală nu este posibil (p. 401). Fenomenul Pitești este considerat de aceea un punct de reper care depășește în atrocitate, consideră Kacem, tot ceea ce Marchizul de Sade nu a putut să-și imagineze (p. 401); de altfel, filosoful francez va face referință de mai multe ori pe parcursul studiului său și la filmul lui Pier Paolo Pasolini – Salò sau cele 120 de zile ale Sodomei, ultimul film (atroce) al regizorului italian (1975), inspirat de literatura Marchizului de Sade și finalizat chiar înainte de asasinarea regizorului. În paranteză fie spus, am făcut o paralelă și am sugerat o comparație între Fenomenul Pitești și filmul lui Pasolini – Salò sau cele 120 de zile ale Sodomei în articolul meu „De la combustis libris la cazul Pasolini. Scene din iconografia cenzurii cărților interzise și a imaginii filmice”, publicat în revista Caietele Echinox (vol. 4, 2003), pe care l-am reluat și adăugit în versiune engleză („Pier Paolo Pasolini and His Inquisitors”) în revista Ekphrasis (nr. 1, 2010). M-am întâlnit, iată, și în acest punct cu Mehdi Belhaj Kacem.

Concentrându-se pe Fenomenul Pitești, filosoful francez precizează că România nu a fost din start o țară-recipient a Răului, dar a devenit treptat, experimentul căruia Kacem îi dedică interesul său major fiind considerat o exemplificare perfectă a ideii de prea-mult abuziv, exagerat, în sensul asumat de pleonectică (p. 402). Portretizându-l pe Eugen Țurcanu (tartorul de la Pitești) și punându-l în contrapondere cu Alexandru Bogdanovici (care a marșat doar pe o reeducare ideologică, nu pe una violentă fizic și moral), filosoful francez consideră că Țurcanu a obținut (în eprubeta atroce a unor torturi macabre și morbide), după metoda marxist-leninistă, un om nou așa cum își dorea Antichristul modern care a fost Lenin (p. 403). Nu știu de ce Kacem îl exclude pe Stalin din această ecuație, căci Stalin a fost chiar mai interesat decât Lenin, la modul concret, să producă homunculi lobotomizați, obținuți prin tortură extremă și ritualică. Grotescul violent și repugnant i-a fost mai degrabă specific lui Stalin decât lui Lenin. Dacă Lenin a fost teoreticianul rece al omului nou, Stalin a fost practicianul atroce al acestui experiment – cu avataruri în toate țările din Estul Europei, la nivelul polițiilor secrete comuniste.

Revenind, însă, la Fenomenul Pitești, Mehdi Belhaj Kacem descrie cele patru etape ale experimentului, insistând asupra celor două din urmă: auto-demascarea și asumarea reeducării prin tortură aplicată de fosta victimă (schingiuită) celui mai bun camarad din închisoarea Pitești. În acest punct, este de acord cu percepția asupra lui Țurcanu ca fiind un Lucifer sadic, dar ceea ce-l interesează este să consacre experimentul de la Pitești ca fiind însăși paradigma Atrocelui (p. 404). Căci despre o consacrare a unui fenomen abominabil și înfricoșător care încarnează tocmai pleonectica este vorba, Kacem considerându-l pe reeducatorul Țurcanu ca fiind un Arhetip al Odiosului – autorul nu se ferește de majuscule (p. 404). Să fie limpede, filosoful francez scrie lucid și ritualic (în capitolul despre Rău) despre Fenomenul Pitești, dar o face îndurerat și oripilat, nu frenetic ori exaltat etc. În luciditatea sa tranșantă, experimentul prin tortură atroce din închisoarea Pitești este o gaură neagră a gândirii, un bloc al antimateriei pentru gândire (p. 405). Climaxul diabolic al lui Țurcanu este diagnosticat ca fiind acela de a face victima schingiuită (reeducatul) să-și tortureze exemplar și demonstrativ cel mai bun camarad din detenție; cu posibilitatea ca, dacă i s-ar fi ordonat acest lucru, să își tortureze părinții, surorile, frații, copiii (p. 405). Filozofic și etic, Fenomenul Pitești punctează absurdul demnității umane, respectiv monstruozitatea absolută, abominația supremă (p. 407). E vorba de pătrunderea călăului în capul victimei (p. 407), de înlocuirea victimei care se diabolizează și devine călău. Torturații deveniți reeducatori nu mai arată a oameni, fiindcă au devenit de fapt niște mutanți.

O atenție specială acordă Mehdi Belhaj Kacem ceremoniei scabroase (falice) de Paște, imaginată de Țurcanu în mod intenționat ca o liturghie neagră sau anti-liturghie, despre care am scris detaliat în studiul meu despre experimentul Pitești, publicat în franceză în volumul coordonat împreună cu Stéphane Courtois, menționat la începutul acestui text (pp. 408-409). Nu mi-a fost ușor să scriu despre aceste lucruri, am făcut-o cu o stupoare îndurerată, dar și cu un bisturiu rece de analiză, întrucât nu era altă posibilitate să scrii și să comentezi despre așa ceva. Exact așa ceva face și filosoful francez, dar diagnosticând, în sens filosofic, în Țurcanu un Lucifer al realității (p. 414) și un evanghelist-torționar care își scrie evanghelia pe trupurile torturate ale reeducaților ce vor deveni reeducatori.

Fenomenul Pitești a apelat la o tortură fizică aproape continuă, așa încât se poate considera pe bună dreptate că reeducații erau aduși în stadiul de roboți, torturându-și orbește camarazii de detenție, în funcție de indicațiile pe care le primeau de la Eugen Țurcanu și de la echipa sa de schingiuitori. Reeducații nu își torturau/ucideau rudele directe (mama, tatăl), pentru că nu s-a ajuns la o asemenea situație extremă, dar o ucidere în efigie avea loc atunci când, în etapa demascării morale publice, reeducații erau siliți să relateze și să inventeze perversiuni și acte de sado-masochism care s-ar fi petrecut în familia lor, spurcându-și părinții și alte rude etc. Această oralitate silită și perversă avea efect de ucidere în efigie, prin macularea completă pe care reeducații erau obligați să o comită.

Jurnalistul și istoricul Alin Mureșan, a cărui investigație despre reeducarea de la Pitești a avut ca bază de lucru interviuri cu foste victime și chiar cu foști schingiuitori (siliți să facă acest lucru) și a cărui carte a ajuns la a treia ediția (Pitești, cronica unei sinucideri asistate, 2017) – fiind în lucru o a patra ediție, consideră că delimitarea între condiția de victimă și aceea de torționar (provenit dintr-o fostă victimă) în închisoarea Pitești nu este diagnosticabilă cu exactitate din punct de vedere moral. Cei care au ajuns să schingiuiască alți deținuți, prin chiar faptul că erau siliți să facă acest lucru și prin tocmai condiția lor de foste victime NU sunt torționari în sensul clasic al termenului. Dacă Mehdi Belhaj Kacem ar fi cunoscut cartea lui Alin Mureșan poate că perspectiva sa pleonectică nu ar fi diagnosticat în Fenomenul Pitești monstruozitatea absolută și o gaură neagră a gândirii.

În 1951, reeducarea prin tortură (nu doar de la Pitești, ci și din alte spații ale suferinței) este stopată datorită scurgerilor de informații în Occident, drept care lotului inițial de torționari (au fost selectați doar cei care avuseseră tangență cu legionarii) i se înscenează un proces derulat între 1953-1954, iar Țurcanu („păpușar“ al demascărilor, cum îl numește un înalt funcționar al aparatului de represiune) și câțiva dintre complici (șaisprezece la număr, deși unii dintre cei condamnați au fost asociați în mod fals cu reeducarea) sunt executați. Rezultatul reeducărilor de la Pitești, Gherla și din alte spații carcerale unde s-a încercat exportarea fenomenului sunt 30 de victime ucise (după estimarea autorităților comuniste) sau peste 60 (după unele victime supraviețuitoare și mărturisitoare), 780 de torturați (după autorități), câteva mii de torturați (în opinia supraviețuitorilor), sute dintre aceștia rămânând cu traume fizice și psihice. Din documentele privitoare la ancheta lui Țurcanu și a lotului său de torționari reiese că schingiuirile au fost indicate și aprobate de autoritățile comuniste (deși acestea au pretins doar că au îngăduit reeducarea, nu și că au ordonat-o) și că Țurcanu însuși a fost instruit anume pentru demascări de către înalte autorități comuniste.

Astăzi este cunoscut faptul că o mare parte dintre capii Securității și ai Ministerului de Interne, la vremea respectivă, cunoșteau, fiindcă aprobaseră, fenomenul reeducării: Gheorghe Pintilie (Pantelimon Bodnarenco pe numele său real), Tudor Sepeanu, Marin Jianu, Alexandru Nicolski (Boris Grünberg pe numele său real), comandanții închisorilor de la Pitești și Gherla și alții. Unii dintre aceștia sunt judecați și ei în 1955, Tudor Sepeanu, de pildă, și Alexandru Dumitrescu, directorul de la închisoarea Pitești, dar sentințele au fost ușoare. În 2014 au fost desecretizate integral, de către C.N.S.A.S., documentele legate de experimentul abominabil de la închisoarea Pitești, iar dosarele însumează paisprezece mii de pagini.

La finalul demonstrației sale, Mehdi Belhaj Kacem contestă afirmația mea legată de Fenomenul Pitești ca fiind o chestiune ambiguă și inexplicabilă (pp. 418-419). Trebuie să îi dau dreptate în cele din urmă, iată, după aproape două decenii de la publicarea în franceză a studiului meu. Ceea ce scriam în 2007 exprima o perplexitate umană (insinuată subiectiv în analiza mea eseistică obiectivă de cercetător) legată de abominația reprezentată de acest experiment. Demonstrația pleonectică a filosofului francez diagnostichează faptul că Răul poate fi gândit în procente inimaginabile, că Răul nu este impenetrabil (ori inexplicabil) întrucât face parte din condiția abominabilă a omului care maltratează feroce o altă făptură umană. Nous sommes Pitești, tous autant que nous sommes, afirmă Kacem (p. 419).

Noi [oamenii] suntem Pitești cu toții, în aceeași măsură în care existăm, susține prin urmare Kacem, călăuzindu-și afirmația spre o alta și mai dură: aceea că prin Pitești (și prin alte abominații înrudite) s-a ajuns la abisul contemporan al eticii (p. 420). Nu Binele a fost cel dintâi, ci Răul (p. 420), iar în cazul concret al experimentului de la Pitești vorbim chiar de Răul pur (p. 422) – acesta este verdictul sever dat de Mehdi Belhaj Kacem.

Autorul sistemului pleonectic apelează, însă, și la conceptele unui alt gânditor francez, înrudit cu el, frate filosof underground, dacă se poate spune astfel: e vorba de Quentin Meillassoux (pomenit, de altfel, la începutul acestui text). Cea mai importantă formulă pe care o preia de la acesta este aceea de luciferianism (luciferism sună mai bine în românește) ontologic și de nihilism luciferian (sau luciferin) (p. 422) care se dovedește a fi o pulsiune hiper-pleonectică, afirmă Kacem (p. 422), adaptându-și la propriul sistem conceptele lui Meillassoux. Prin astfel de formule este din nou vizat experimentul de la Pitești, ideea concretă de abuz maxim, de infamie hiperbolică, de atrocitate tendențioasă, de Rău pur în substanța sa vizibilă.

Astfel, Eugen Țurcanu, liderul reeducator și torționar de la închisoarea Pitești, devine îngerul exterminator ultim prin opera sa diabolică de preschimbare a omului datorită torturii (p. 426). Elementul diabolic constă nu doar în schingiuirea și batjocorirea atroce, ci și în faptul că sinuciderea victimelor este prohibită și imposibilă în cadrul experimentului Pitești. Moartea este o stare pe care doar torționarul are dreptul să o materializeze și contextualizeze (și chiar să o creeze, aș spune) pentru victima sa. Kacem comentează siderat acest lucru (p. 432). Tot diabolic este elementul excremențial implicat major în experimentul de la Pitești, în blasfemierea ritualurilor creștine. Și eu am fost șocată de amploarea malefică și ucigătoare psihic a acestor ceremonii, atunci când am analizat Fenomenul Pitești. Mehdi Belhaj Kacem nu își ascunde defel reacția de oroare, dar o comentează filosofic, considerând că excremențialitatea (sau fecalizarea) face parte dintr-un demers tezist, demonstrativ de bestializare a omului care, astfel, este silit să renunțe la tot ceea ce înseamnă civilizație, educație și spirit (pp. 433-434). Experimentul Pitești devine astfel exemplul matricial, pilda esențială a confecționării sub-omului (p. 438).

Dacă în alte totalitarisme și sisteme dictatoriale abominația este aplicată asupra celuilalt, ca alter maxim (în regimurile de extremă dreaptă, de pildă), la Pitești, comentează Kacem, oroarea (neegalată până acum) constă în felul în care abominația este aplicată asupra celuilalt din sine, dinăuntru. Deși filosoful francez nu folosește termenul schizofrenie (pentru că este alergic la psihologie și într-o anumită măsură și la psihanaliză), ceea ce indică el ca fiind sensul cel mai grav al experimentului de la Pitești este tortura ca schizofrenie impusă individului și implementată existențial. Termenii folosiți anterior sunt ai mei, dar sugestia și totodată intuiția schizofreniei ca schingiuire îi aparțin lui Kacem (p. 448). Un alt termen adecvat, dar șocant poate, ar fi acela de auto-genocid sau genocid de sine (p. 449) pe care experimentul de la Pitești îl concretizează. Concluziv și tranșant, Kacem afirmă că, printr-o experiență diabolică și concretă precum cea de la Pitești, comunismul reprezintă o formă întru totul patologică a pleonecticii (p. 451).

Meditația filosofului francez asupra Răului, pe care am sintetizat-o aici, m-a făcut să reflectez la rostul cărților mele în care am analizat violența politică și violența limbajului, dar și alte tipuri de violențe. Unii dintre prietenii și amicii mei ori din criticii literari care au scris despre aceste volume au fost uimiți de aceste cercetări aspre, asumate de o femeie. Dar eu am știut încă de la începutul acestor cercetări ceva tranșant: ceea ce m-a interesat în mod constant a fost un „exorcism” ramificat și stratificat prin toate aceste cărți pe care le-am scris anevoios, dar și obstinat -în ultimii treizeci de ani-, neacceptând să abandonez documentarea, oricât de dificilă ar fi fost. Iar documentarea nu a fost simplă deloc, psihologic și tehnic vorbind, ci terifiantă, uneori. Latura aceasta de cercetător a fost egală cu dimensiunea mea de scriitoare și creatoare de literatură, uneori cele două dimensiuni interferând, indiferent de voința mea de a le separa sau de a le face să fie distincte. În mod cert experiența de cercetătoare a istoriei violente a României în secolele XX și XXI (precum și a violențelor politice globale, în secolul XX) m-a secondat și ajutat să scriu trei cărți, două de proză, una de poezie: e vorba despre cele două romane-frescă despre comunism și postcomunism – Un singur cer deasupra lor (2013) și Regii gunoaielor (2024) –, precum și despre poemul civic Scrisoare către un prieten și înapoi către țară. Un manifest (2018-2019).

Precizare:

Toți termenii în cursive îi aparțin lui Mehdi Belhaj Kacem.

Post-scriptum

În primăvara lui 2026 am participat la o conferință internațională axată pe imaginar, desfășurată la Djerba, în Tunisia. Din Djerba am făcut o excursie de o zi, străbătând sate berbere și munți deșertici, dar oprindu-ne (o parte din participanții la conferință) și în orășelul Tattaouine, faimos pentru mirodeniile sale. Ne-am învârtit o oră prin Tattaouine, am cumpărat mirodenii și ne-am continuat drumul. Patru zile mai târziu, revenită la Cluj, am aflat că filosoful Mehdi Belhaj Kacem locuiește, retras din lume, în orășelul Tattaouine din Tunisia…

[Vatra, nr. 9/2026, pp. 28-30]