Seria poveștilor colective, care fac nota distinctivă a prozei Liliei Calancea, continuă cu Hora înfometaților (Polirom, 2026), un roman frisonant despre foametea basarabeană a anilor 1946-1947, redată prin ochii a trei generații de femei exemplare, cu vocația sacrificiului și cu conștiința importanței păstrării active a memoriei neamului. Tot niște istorii colective erau consemnate și în precedentele romane apărute la editura Polirom – Sunt oare un călău? (2022) și Alionușka (2023), scrise și ele dintr-o dorință presantă de a spune și, astfel, de a elibera, de a întelege și, mai ales, de a nu repeta episoade critice din istoria recentă. E vorba despre experiențe extremiste, precum cea nazistă, a lagărului de exterminare de la Treblinka, în Sunt oare un călău?, sau despre cea a „patriotismului“ isteric, mutilant al anilor ‘90 dintr-o Republică Moldovă desfigurată de convertirile zgomotoase la românism. O zicere abruptă, năvalnică, uneori brutală, caracterizează literatura dureros de lucidă a Liliei Calancea, care se dovedește magistrală în disecarea mecanismelor de formare și de funcționare a minții arhaice; lipsită de iluzii cu privire la umanitate luată la modul general, prozatoarea vede omul ca pe un proiect încă aflat în stadii incipiente de evoluție. Este suficient ca memoria, legea și religia să slăbească pentru ca mentalul arhaic să se activeze și să iasă la atac,capabil de cele mai cumplite atrocități.

În Sunt oare un călău?, unul dintre gardienii torționari de la Treblinka avertizează dostoievskian asupra umbrelor pe care nu vrem să le vedem: „Omul va rămâne un animal încă mult timp pe fața pământului. Sute de mii de ani a trebuit să ucidă și tu crezi că după câteva veacuri de civilizație se gândește doar la pâine când ține cuțitul în mână? Ce îl reține? Legea. Uneori, religia îi mai alină. Nu-s de-ai tăi? Judecă, urăște, taie, spintecă! Cu Dumnezeu înainte!“ A nu ignora aceste umbre și a păstra mereu în memorie efectele pe care le-au produs, pentru a preveni recidiva, sunt misiuni pe care Lilia Calancea și le asumă cu fiecare nou roman: „Nu suntem decât memoria noastră. Atâta câtă este, atât suntem.“ – stă scris în Cuvântul înainte din Alionușka și, pornind de la aceste cuvinte, în fiecare scriere există cel puțin un personaj (de regulă, mai multe) chemat, desemnat să păstreze vie memoria, să poarte  „povara sângelui“ unui neam încercat fie de exterminările naziste, fie de valul extremist, fie de foamete. Cuvântul este principalul aliat al celui ales să înfrunte realitatea, să-i dea un sens și să se asigure că povestea ajunge mai departe, pentru a întări imunitatea generațiilor viitoare. Ceea ce s-a întâmplat trebuie spus și respus, pentru a nu se repeta. Altfel, Ivan – gardianul ucrainean de la Treblinka, cel care se achită cu voluptate de misiunea criminală – ar putea avea câștig de cauză și vorbele lui (cu privire la ce vor face torționarii după ce totul se va încheia) se vor împlini: „Ne vom odihni. Vom crește copii. Vom reveni odihniți în nepoții noștri.“(Sunt oare un călău?) Cu acest „vom reveni odihniți în nepoții noștri“ se luptă proza Liliei Calancea în ultimele trei apariții; întărind memoria, focalizând pe evenimentele perturbatoare, întreținând pulsiunea de adevăr, Șeherezadele ei nu doar salvează de la moarte, ci au și o misiune oarecum didactică, devin tot mai specializate și mai subtile într-o pedagogie a memoriei potrivit căreia, atunci când reapar violența, intoleranța, ura, teroarea, nu trebuietăcut.Demersul se dovedește unul de succes, tinerii par receptivi la literatura mărturisitoare a Liliei Calancea și la filonul ei etic.

În Hora înfometaților, mecanismul memoriei se activează încă din preambul și, deși sunt la distanță de două generații de cele întâmplate, amintirile naratoarei-autoare încep să curgă, transformându-se într-un  „pomelnic literar dedicat femeilor din neamul meu“, care au înfruntat Holodomorul moldovenesc, în frunte cu bunica de pe malul Nistrului, cea care năștea, în februarie 1947, „pe un cuptor rece, sub podul casei golit de grâne, lângă trei copii flămânzi și înghețați“. Structurat în două părți, împărțite în capitole care de multe ori pot funcționa ca proze scurte de sine stătătoare (arhitectura romanescă fiind în continuare un proiect amenințat de fragmentare, dar mai puțin decât în scrierile precedente), romanul celebrează încă o dată cuvântul, povestea care salvează. De această dată, povestea este strict apanajul femeilor; fie că este vorba despre Gafița (bunica), Serafima (mama) sau Marița (fiica), trei generații de femei își salvează neamul nu doar cu fapta, ci și – mai ales – cu vorba. Primele două sunt apariții cvasi-arhetipale, aproape numinoase: teribile și protectoare în același timp, iubesc fără rest, sunt dedicate până la sacrificiu, dar asta nu le împiedică să fie păstrătoarele complice ale unor secrete cumplit de sângeroase. Cea de-a treia, Marița, este mai individualizată; fără a fi o  „mare povestașă“, ca Gafița, rămâne o bună păstrătoare a zestrei „țesute din cuvinte“. Împreună, sunt elementele de stabilitate ale unei lumi ce se destramă, nudoar din cauza foametei, ci mai ales din cauza agenților veniți de la răsărit.Apariția lor crește tensiunea și amplifică lipsurile. Seceta produce efecte, dar foametea are și alte cauze, de care cuvinte precum zaiom, selsovet sau postavkă nu sunt străine. Cei care fug  „de sat, de mamă și de limbă“ crezând că așa te naști „om nou“ au, de asemenea, o contribuție însemnată.

În timp ce femeile au ochi pentru durere și cuvinte pentru înțelegerea și exprimarea ei, bărbații neamului nu prea au nici una, nici alta. Sunt fie absenți, fie inerți sau, într-o altă serie tipologică, fie nevolnici, fie ticăloși. Atunci când cuvântul/povestea intră pe mâna lui Sintion, de exemplu, valențele sunt altele; și el povestește, dar nu se pune în slujba memoriei neamului, ci o face ca simplu entertainer. Pentru Sintion, povestea e glumă, divertisment, voluptate; nu prezervă, nu conservă, nu participă la supraviețuire. Cuvintele lui sunt vorbe care  „gâdilă“ plăcut, cu eficiență temporară. Pe acest fundal dominat de femei exemplare (autoarea atașându-se de ele până la idealizare), bărbații își iau câmpii sau se retrag pe posturi de observatori. Pe Nicanor, de exemplu, „îl scotea din minți smerenia Serafimei, cumințenia Pachiței, mereu gata de sacrificii“; personaj complex, bogat în lumini și umbre, el este și cel care declară moartă  „gura lumii“:  „Gura lumii e ocupată. Gura lumii caută ce să mai mănânce. Prinde câini, motani și guzgani. Nu cumva de oamenii ăștia ar trebui să-mi fie rușine? De gura lor spurcată?“ Odată cemoare„gurasatului“, instanță de reglare și de cenzură, mor și ordinea, coerența, decența; relațiile se degradează până devin complet nefuncționale, frica, violența, dezumanizarea iau locul omeniei. Totuși, există excepții, cele ale femeilor care se solidarizează și reușesc să treacă prin urgie. Doar ele au capacitatea să vadă că nenorocirea nu e chiar atât de compactă, că există breșe prin care intră lumina, iubirea, speranța. Lilia Calancea este prozatoarea unor astfel de breșe.

Pe lângă  „gura satului“ ca instanță etică, există în roman și o instanță estetică – țesutul. Atunci când nu țes cu vorba, căutând sensul și supraviețuirea, femeile din Hora înfometaților țes cu firul, căutând frumosul; dar nu numai, căci  „aici nu-i de lucrat numai cu ață, dar și cu inima“. Viața lor sufletească e pusă în joc prin țesut, însă foametea o va distruge și pe aceasta: țesăturile din zestre vor fi schimbate, finalmente, pe-o pâine. „Gura lumii“ (eticul) amuțește, țesutul (esteticul) încetează, doar sacrul se salvează, prin imaginea Mariței adunând icoanele din casele în care nu a supraviețuit nimeni și urcându-le în podul devenit biserică. În cele din urmă, foametea se încheie cu o nuntă, cu  „o horă a înfometaților“ care nu e doar ritual nupțial, ci și funerar: „Și hora se ia după naș. Hora se mișcă. Hora prinde viață. Bine le zice doba. Ei sunt vii, ei trebuie să danseze. Viii cu viii, morții cu morții. Fiecare cu hora cui îl are. Morții cu hora strămoșilor, sub pământ. Viii cu hora urmașilor, pe pământ. Hora memoriei. Hora înfometaților.“  Această  „jumătate nuntă, jumătate înmormântare“ își are cântecul specific: bocetul de nuntă (LiliaCalancea este autoarea unui volum intruvabil de proză scurtă, apărut în 2019, cu titlul Bocete de nuntă) –  „bocetul morților, bocetul sângelui, bocetul neamului.“ O lume a fost distrusă, dargrație femeilor viața continuă, chiar dacă fundamental mutilată. În prezent, Marița își privește nepoții fără să mai înțeleagă nimic: pierd vremea pe telefoane, sunt traumatizați de Capra cu trei iezi și se gândesc să creeze o aplicație care să socotească nimic altceva decât numărul de calorii dintr-un cuvânt… Cuvântul care cu doar optzeci de ani înainte a ținut piept foamei, frigului, fricii este redus astăzi la un număr de calorii. E drept că nu chiar de tot, pentru că există printre nepoți și unul care îi tot cere bunicii să-i spună povestea neamului lor. El pare desemnat să ducă mai departe „povara memoriei“, cea „fără de care nu poate crește un neam“.

Lilia Calancea este numai ochi și urechi la lume, la trecut, la punctele nevralgice din istoria recentă, care sunt mai aproape ca niciodată să producă din nou efecte(dacă nu cumva se-ntâmplă deja). Sperând să poate împiedica sau măcar diminua această compulsie la repetiție, și-a transformat scrisul într-un proiect multifațetat, dar, în esență, unitar ca viziune și stilistică, de pedagogie a memoriei: ceea ce nu știi, pentru că a căzut în uitare sau a fost înghesuit dincolo de conștient, nu te lasă să trăiești – aceasta pare să fie convingerea adâncă, mereu repetată a prozei Liliei Calancea.

[Vatra, nr. 9/2026, pp. 34-35]