Veronica Lazăr – Ce au înțeles neorecționarii despre Iluminism

Acest text reprezintă versiunea ușor modificată și prescurtată a comunicării pe care am ținut-o în august 2026 la Școala de vară „Ecologii ale emancipării” de la Câmpul Cetății, dedicată Iluminismului întunecat. Își păstrează prin urmare registrul oral și tonul speculativ de acolo. Le mulțumesc cu această ocazie colegilor co-organizatori Szilágyi Botond, Alex Cistelecan și Attila Tordai.

El s-a născut dintr-o încercare de-a înțelege de ce, în ciuda unui sentiment răspîndit de iritare față de retorica așa numitelor „principii iluministe”, ce par să sune la fel de gol ca „valorile europene”, atacul neoreacționar[i] fățiș la adresa lor produce șoc și groază.

Curtis Yarvin descrie lumea

Citind în ultimul an cîte ceva din și despre neoreacționarul Curtis Yarvin – intrări de blog mai vechi, texte programatice, interviuri (inclusiv pe cel din New York Times[ii], în care se arată foarte moderat, civil, ai spune că n-ai motive să nu-l inviți în sufragerie) –, m-au surprins una peste alta două lucruri la el.

Primul e cît de important este pentru Yarvin să insiste asupra descrierii lumii, să redea un tablou de ansamblu al societăților vestice. Ceva banal, poate, dar important. În fond platitudinile dau stabilitate. Chiar dacă multe detalii ale acestei imagini nu par decît să repete anumiți tropi conservatori și reacționari deja bătătoriți, să reformuleze lucruri deja spune și scrise, există la el acest interes pentru o descriere – să nu-i spun densă, dar una care nu se bazează doar pe abrevieri și pe de la sine înțelesuri preluate din repertoriul reacționar. Yarvin preferă să stabilească el ce va trebui să devină de la sine înțeles și creează o imagine a lumii în care trăiește și a traiectoriei sale – încotro merge ea și de ce. Un exercițiu care ne lipsește multora, și care, dacă ar fi luat în serios și făcut cu bună credință, ar scoate la iveală multe goluri, ignoranțe, inconsistențe și elemente discordante din spatele generalizărilor pe care mulți dintre intelectuali le emitem uneori fără prea multe ezitări în spațiul public. Firește, felul în care prezintă Yarvin dinamica modernității recente e o narațiune alternativă performativă, deja foarte politică, dar el face efortul de-a identifica forțele istorice și de-a le explica funcționarea, iar o parte din elocvența lui vine din această răbdare.

A doua surpriză a fost cît de mult semăna această descriere cu o imagine de sine persistentă a lumii liberale. (Doar că societatea chipurile liberală în care trăim e foarte diferită de cea pe care ar considera-o bună Mencius Moldbug – unul din pseudonimele lui Yarvin –, și care ar fi o combinație de autoritarism monarhic centralizat cu un regim corporativ.) Punctul de legătură? Catedrala. „Catedrala” e, în imaginarul lui Yarvin, acea structură ideologică liberală ce controlează guvernul american și în general statele occidentale și care a devenit hegemonică în epoca postbelică.

Catedrala, explică istoricul Arnaud Miranda, care a publicat anul trecut o dare de seamă despre mișcările neoreacționare nord-americane, „e compusă din două părți: universitățile acreditate și presa clasică. Universitățile formulează politicile publice. Presa ghidează opinia publică. Altfel spus, universitățile iau deciziile, în favoarea cărora presa produce apoi consimțământ”[iii]. Prin urmare, pentru Yarvin, guvernarea se bazează pe expertiză – expertiză pe care însă o consideră o formă de ideologie. Iar presa acționează, în ansamblu, ca un mecanism de persuadare a unei opinii publice păstrate receptive. Dar structura de putere pe care o prezidează Catedrala e mai vastă: Poligonul sau Aparatul – administrația publică permanentă și ONG-urile sau societatea civilă. „Forța Catedralei constă în faptul că e simultan descentralizată – nu are nici un reprezentant oficial – și neresponsabilă politic. Nu poate exista, prin urmare, nici o rezistență politică față de influența ideologică a Catedralei asupra guvernării.”[iv] Catedrala e dincolo de dezbaterea democratică pentru că, am putea adăuga, e temelia lumii democratice. E hors champ, e terenul pe care stăm.

Catedrala se sprijină nu doar pe un ansamblaj de structuri instituționale îmbinate care se susțin unele pe altele, dar și pe un inconștient ideologic populat de de la sine înțelesuri normative. Practic, e o nouă formă de religie – progresismul. Ea se bazează pe „credința în niște universali ca Democrație, Mediu, Pace, Libertate, Drepturi ale Omului, Egalitate, Dreptate ș.a.m.d. Progresismul e o sectă creștină secularizată, pe care [Yarvin] o numește criptocalvinism sau universalism, se sprijină pe optimism antropologic și pe fantasma creării împărăției lui Dumnezeu pe pămînt. Are patru idealuri: Egalitatea – fraternitatea universală –, Pacea – interdicția violenței –, Dreptatea Socială – distribuirea echitabilă a bunurilor – și Comunitatea – guvernarea prin funcționari înzestrați cu o voință bună”[v]. Universalismul are ca misiune eradicarea tuturor formelor de nedreptate și violență în numele egalității între oameni și să facă o lume mai bună.

Or, dacă e să ne uităm la moduri în care diverși istorici ai ideilor liberali au descris moștenirea Iluminismului în prezent, ele corespund foarte mult cu ce spune Yarvin aici. Doar că pentru ei Iluminismul în sensul său extins e un apogeu al spiritului uman, nu o fundătură dezesperantă, ca pentru Yarvin. Și o realitate istorică, în orice caz. (Aceste poziții tind uneori să trateze conflictele de clasă, ierarhiile sociale, rasismul, sexismul, exploatarea, influența lobby-urilor economice și politice, războaiele, atunci cînd se obosesc să le menționeze, ca pe efecte marginale sau reziduuri ale lumii vechi, pe cale să se topească oarecum de la sine.)

Într-un fel și Yarvin ia în serios moștenirea iluministă ca pe o realitate, nu doar o ideologie, și totodată deturnează această imagine, o virusează. E conștient că o descriere înseamnă resemnificare, că are o capacitate de mobilizare foarte mare.

Ca o paranteză, există pe undeva o tensiune în narațiunile antiliberale, în special de extremă dreaptă, despre lumea vestică postbelică: ele susțin simultan că liberalismul e utopic și că e deja implicit, împlinit. Sau poate nu chiar simultan. Mai bine zis, unii reacționari sau neoreacționari pun accentul pe prima parte – liberalismul în versiunea lui progresistă nu-și poate împlini promisiunile de ordine și armonie socială, pentru că umanitatea înseamnă conflict și ierarhie, iar liberalismul se bazează utopic pe idealizarea stupidă a omului. Iar alții pun accentul, ca Yarvin, pe deja înfăptuirea reală a liberalismului (sau marxismului etc.), care și-a făcut o lume după chipul și asemănarea sa.

Totodată, dacă e să ne uităm la programul politic al lui Yarvin, la dorința lui de-a instala o monarhie capitalistă – statul-corporație condus de un CEO, fără concurența anarhizantă a pieței libere și cu o stabilitate socială asigurată de autoritate și instituții de forță –, acest vis umed corespunde puțin, ironia face, cu vulgata imaginii unei părți a stîngii despre realitatea statului burghez capitalist. În capitalism, chiar și în versiunile sale democrate, statul (statele? dar cui îi mai pasă de varietatea situațiilor reale) n-ar fi, prin natura lui, decît un instrument polițienesc în slujba unui capital cu tendințe monopoliste, destinat reproducerii și disciplinării forței de muncă.

Îl las în urmă acum pe Mencius și voi lua puțin în serios această autoprezentare – ca pe o realitate și o nonrealitate totodată. Care e statutul acestei imagini de sine pe care, conștient sau nu, o înfățișează societățile liberale vestice? Ea e un fel de narațiune autolegitimantă, care a justificat tot mai mult în secolul XX crearea scheletului instituțional al statelor vestice și parțial al celor estice, invocînd separarea și coordonarea funcțiilor legislative, administrative, judiciare și subordonarea lor unui ipotetic bine comun decis prin consens democratic.

În epoca postbelică, această imagine substanțială despre propria funcționare e o combinație între ceea ce aș numi democrație liberală și o doxa iluministă. – Încă niște termeni insuficient analizați tocmai pentru că au colonizat prea mult limbajul de lemn curent. – Ei sînt legate în multe feluri, dar nu se suprapun și originile lor istorice nu coincid. O să mă ocup puțin de fiecare.

De unde vine și încotro merge democrația liberală

Dacă e să-l credităm pe istoricul liberalismului Duncan Bell, ascensiunea termenului „democrație liberală” se petrece în climatul tensionat al Războiului Rece, epocă în care atît istoria ideilor politice, cît și istoria a ceea ce începea să primească numele intens conotat ideologic de „civilizație vestică” începeau să fie mobilizate în marea bătălie împotriva unui nou fel de rău: comunismul.

După cum explică Bell,

„Se poate susține că cea mai semnificativă mișcare conceptuală a perioadei interbelice a fost ascensiunea ideii de democrație liberală. Aproape insesizabilă înainte de 1930, în deceniul care a urmat a început să ia locul altor moduri de-a desemna statele euro-atlantice. În anii 1940 și 1950 a devenit un loc comun.

Într-o epocă a conflictului ardent pentru stabilirea semnificațiilor juste ale democrației, calificativul de ‘liberal’ avea meritul de-a acoperi simultan o diversitate de sisteme de reprezentare parlamentară, distingându-le totodată de alți pretendenți la titlul de democrații, și mai ales de Italia, Germania și Uniunea Sovietică. Ar fi fost vorba, prin urmare, de ‘două tipuri de democrație – tipul parlamentar… și tipul dictatorial’. Democrație liberală a fost numele adoptat tot mai frecvent pentru a se referi la primul prin contrast cu cel de-al doilea. Cercetătorii din științele sociale au început și ei în scurt timp să-l adopte, un uz care s-a rafinat și normalizat după 1945. (…) Atașarea termenul de ‘liberal’ democrației a extins automat (și consistent) aria lucrurilor pe care le-ar fi acoperit liberalismul, fiindcă susținătorii ‘democrației liberale’ au fost înrolați, cu toate ezitările lor, în tradiția liberală. Liberalismul a fost astfel transfigurat, dintr-un termen ce identifica o poziție limitată și contestată în discursul politic, fie în cea mai autentică expresie a tradiției vestice, fie  chiar într-o trăsătură constitutivă a Vestului însuși. (…)

Astfel, programa universitară a furnizat autoritate instituțională transvaluării liberalismului. Cursurile despre ‘civilizația occidentală’, care au înflorit de la sfîrșitul Primului Război Mondial și pînă în anii 1960, au popularizat ‘o interpretare a istoriei care așază Statele Unite într-o evoluție comună cu Anglia și Europa Vestică și identifică această civilizație cu progresul libertății și culturii. Contribuind la construirea unei narațiuni mitopoetice despre Vest ca fiind simultan antic și modern, liber și puternic, ele au fost cursurile de istorie cele mai mult predate după al Doilea Război Mondial. (…) Răspîndirea victorioasă a liberalismului și ascensiunea Vestului au ajuns să fie privite ca unul și același lucru.”[vi]

Specifică Vestului, democrația liberală trebuia deci, am putea adăuga, să fie simultan europeană și nordamericană, capitalistă și anticomunistă, iar asumpția că democrația și capitalismul erau făcute una pentru alta era puternic înrădăcinată. Cu timpul, elementul capitalist al ecuației cîștigă teren, se folosește de celălalt ca de un instrument de șantaj – nu primești democrație dacă nu papi piață liberă –, iar economizarea tuturor lucrurilor devine cuvîntul de ordine.

Există două probleme cu aceste pretenții ale termenului de democrație liberală, așa cum îl prezintă Bell aici. O problemă e descriptivă, mai precis ține de o inacuratețe istorică: liberalismul ar fi fost, chipurile, mereu hegemonic ca bloc de idei, și coerent, și unitar. Or, blocul coerent e mai curînd un construct post-factum, obținut prin decontextualizare. O decontextualizare produsă mereu și în cazul Iluminismului. (De altfel, liberalismul anilor 1940-1960, pe cînd laburiștii englezi, de pildă, naționalizau căile ferate și industria oțelului și a cărbunelui, pe cînd construiau sistemul public de sănătate, iar taxarea era puternic progresivă și foarte consistentă, e la rîndul său altceva decît liberalismul dezîncastrat, antietatist, al epocii Reagan/Thatcher.) Cealaltă problemă cu noțiunea e mai curînd normativă: mai precis ideea subiacentă că nu ar exista alternative acceptabile la acest liberalism reinventat. Că alternativele ar cădea automat în sfera totalitarismelor, iar opoziția față de totalitarisme – și mai ales față de cel sovietic, odată ce Holocaustul a fost declarat un eveniment metafizic unic și irepetabil, deci încheiat – a trecut multă vreme în timpul Războiului Rece drept cea mai veche substanță normativă a acestei civilizații pe care o numim vestică. Practic, liberalismul e el însuși deja totul. (De altfel, după mine, termenul de iliberalism pentru a desemna „extremele” politice e un revers în oglindă al acestei noțiuni de democrație liberală, cu toate distorsiunile, reducționismele și dezavantajele lui de înțelegere.)

Ca și cum Luminile

Al doilea element ce compune acest autoportret destul de flatant are un statut mai complicat, prin originea lui și mai întortocheată și indirectă, și am să-l numesc, din lipsă de ceva mai bun deocamdată, doxa iluministă.

Spre deosebire de optimiștii de serviciu, ca Steven Pinker sau, ceva mai simpatic și clar mai sofisticat, istoricul Anthony Pagden, care sugerează într-o carte cu titlul The Enlightenment and why it still matters că lumea merge sau măcar a mers spre tot mai bine, pentru că are resortul ideatic potrivit, eu cred că Luminile nu sunt astăzi nici o realitate, nici o minciună, ci că au rămas simultan un fel de ideal regulativ legitimant și un alibi. Au deci o dublă natură, iar puntea dintre cele două dimensiuni e alunecoasă și plină de tensiuni. Și, așa cum s-a tot chestionat relația dintre „socialismul real” („actually existing socialism” – un termen autodescriptiv folosit din epoca Brejnev) cu principiile comunismului marxist, non-suprapunerea lor fiind bătătoare la ochi (ceea ce le-a folosit inamicilor socialismului pentru a chestiona principiile din perspectiva deficiențelor practicii, iar filostaliniștilor pentru a pune la adăpost principiile de împlinirea lor greșită în istorie), la fel am putea pune întrebarea despre un „actually existing liberalism”[vii]. Ba chiar și a unui „Iluminism real existent”, o problemă, deloc mică, fiind aceea că istoricii nu vor cădea niciodată de acord asupra a ce anume înseamnă Iluminismul, care îi sunt conturile și nucleul intelectual ori geografic, ce e esențial și ce detașabil sau chiar ce-i e de fapt contrar.[viii]

Mai util aici mi se pare să privesc „Luminile” nu ca pe un obiect istoric sau ideologic concret, ci ca sursă de legitimitate istorică și prin analogie cu formula kantiană a lui „ca și cum”. „Ca și cum” nu desemnează vreo ipocrizie cinică, o aparență falsă, ci, dimpotrivă, încercarea de-a institui o normă și apoi a adera la normă de parcă ai putea fi perfect sigur că realitatea e făcută pentru a-i corespunde. Iar asta fără a putea cunoaște vreodată cu certitudine dacă e așa, pentru că oamenii nu pot cunoaște genul acesta de lucruri. Una peste alta, „doxa iluministă” e compusă din idei diferite, parțial independente, a căror înșurubare a fost greu căpătată și pe care acum le considerăm ca de la sine înțelese. Ele au fost dobîndite progresiv, în momente istorice diferite, și funcționează mai mult ca idealuri regulative decît ca realități efective și, tocmai prin asta, ca forme de autolegitimare a societăților pe care, în mod profund și incoerent, le modelează.

Această profundă incoerență de plecare, precum și rolul decisiv al mișcărilor sociale și politice variate de la Revoluția Franceză încoace, fac ca Luminile să nu fie un proiect al modernității în sensul lui Habermas, adică un program asumat, formulat din intențiile unor autori din secolul XVIII și manifestat mai ales în idei și aspirații, ci rezultatul involuntar, haotic, eclectic și instabil al acestor idei combinate cu mișcările politice reale de emancipare.

Mai curînd decît un set de doctrine definite, Luminile pot fi privite ca un set de întrebări ce-și găsesc inițial răspunsuri din cele mai variate, chiar divergente, un bazin de problematici noi, radicale, despre lume și limitele și capacitățile oamenilor, apărute într-o perioadă în care societățile vestice treceau prin transformări neașteptate și accelerate. Iluminismul e rezultatul unui tir de chestionări și încercări de-a înțelege și reproblematiza aceste noi situații, cu multele lor dimensiuni – epistemice, cognitive, economice, politice, coloniale, etnografice, sociale, mediatice etc. La rîndul său, a contribuit el însuși, direct dar mai ales indirect, la profundele schimbări istorice, inclusiv după Revoluția Franceză. Printre aceste răspunsuri variate, au existat unele cu potențial progresist, emancipator, altele care au dus în linie dreaptă la epistemologii rasiste, la forme noi de dominație politică sau simbolică ș.a.m.d. În corpusul de texte asociale cu Luminile se poate găsi aproape orice și contrariul și fiecare element e ușor de instrumentat pentru o interpretare generală mistificatoare a fenomenului, ceea ce, deloc surprinzător, se întîmplă și s-a întîmplat neîncetat.

Una peste alta, ce au produs, direct și indirect, Luminile, a fost o imaginație politică emancipatoare fără precedent și o extindere enormă a orizontului posibilului.

Să nu uităm nici că în societățile vestice au existat mereu, mai ales după Revoluția Franceză și reacțiunea globală declanșată atunci, și alte forțe la lucru. Contrare, ostile sau doar paralele, în conflict cu Luminile, dar la fel de active și productive.

Una peste alta însă, există totuși niște principii după care societățile vestice pretind cel puțin că se ghidează, care oscilează între dimensiunea regulativă și cea de alibi, și ele se trag din idei iluministe.

1.         Primul e foarte elementar, de bază. Egalitatea.

Cu toate uzurile excluzionare, ipocrite ori vagi ale termenului, Luminile – anumite curente puternice ale lor – au făcut credibilă ideea că oamenii sînt egali de la natură și ar trebui să fie egali și prin politică. Nu există inegalități de esență între indivizi, iar culoarea pielii, genul, originea familială sînt irelevante politic și nu ar trebui investite moral și transformate în structuri ierarhice. Ceea ce-i diferențiază în principal pe oameni sînt circumstanțele naturale sau sociale. Dacă există inegalități majore, ele sunt sociale și/sau accidentale, ele pot fi și trebuie corectate prin mecanisme instituționale racordate mereu la cunoașterea societății.

Egalitatea e și condiția imaginării unei umanități comune, a apartenenței la o lume comună, nesegregată pe caste și stări sigilate între ele, pe genuri, religii, etnii, profesii, avuție. O lume comună care nu mai fusese imaginată decît de creștinism, pentru care însă ea putea fi împlinită doar în ceruri. Dacă unele curente ori texte din Lumini vor alimenta, direct sau indirect, rasismele științifice viitoare ori noile forme de dominație patriarhală, tot acum se produc instrumente intelectuale puternice care să combată și rasismul, sexismul și alte mecanisme de ierahizare esențialistă, dar și pasiunea de-a găsi mereu noi și noi criterii de distincție și de justificare a propriei superiorități a unor comunități umane asupra altora.

Societățile postbelice mai ales sunt construite pe această asumpție teoretică. Iar astăzi e nevoie de teorii contorsionate care să explice de ce, în realitatea empirică, oamenii nu sînt egali, în ciuda principiilor pe care constituțiile noastre le afirmă sus și tare. Cea mai de succes justificare a acestui paradox e teoria meritocrației, una din ideologiile principale ale ultimelor decenii, care pretinde să explice în termeni individualizanți, făcînd abstracție de structuri sociale și sedimentări istorice, traiectoria persoanelor și poziția lor de clasă. Însă tocmai pentru că oamenii ar fi egali prin natura și șansele lor ar merita premiat succesul și capacitatea unora de a-și mobiliza calitățile personale pentru a ajunge undeva sus și privi insuccesul ca pe rezultatul unei responsabilități personale. Fără egalitate nu există merit. Fără premisa egalității nu există meritocrație, nici superioritate morală a succesului, bogăției, premianților acestei lumi.

Oricît de izbitoare e în societățile noastre inegalitatea, mai ales dinspre stînga, dacă egalitatea nu ar fi o normă elementară, n-am mai resimți ca pe un șoc și ca pe o noutate contestarea de principiu a neoreacționarilor ca Yarvin sau Peter Thiel, ori rasismul fățiș, biologic, și sexismul esențialist care în ultimii ani ies în plină lumină din colțurile infame ale politicii și ale internetului, uneori chiar și ale lumii academice, și erodează consensul adormit, inconștient, al egalității.

2.         Sursa ultimă a legitimității guvernului și puterii politice formale e poporul, care e suveran. De aici coordonarea și diviziunea muncii între diferitele funcții ale societății – legislativă, executivă, judecătorească, de informare, dar și educația publică, sănătatea, toate celelalte servicii publice. Toate ar trebui să funcționeze pentru binele comun, așa cum și-l definește subiectul său politic, care e poporul. (Firește, sensul termenului de popor e mereu flotant, conflictual, contestat și exploatabil demagogic – tocmai pentru că a căpătat această forță de legitimare –, și la fel de instabil e cum anume se exprimă suveranitatea.) Legitimitatea are deci o dimensiune care trimite la originea sa – voința populară, chiar dacă se exprimă printr-o ficțiune electorală –, o dimensiune formală – procedurile și exercițiul executiv care ar trebui s-o pună în aplicare – și una teleologică – scopul ei e binele comun.

O viziune fundamental contractualistă care, în paranteză fie spus, e în profund conflict cu logica guvernării algoritmice în plină ascensiune, unde nu există control colectiv, în schimb apar goluri mari de decizie și responsabilitate, daunele sociale sînt difuze, există decalaje mari între acoperirea globală a platformelor și AI și autoritatea națională a statelor sau organismelor politice care ar putea reglementa activitatea platformelor ș.a.m.d.[ix]

3.         Un corolar important al egalității e ideea că legea, legea de stat, ar trebui să fie aceeași pentru toți. În conținut și în practică, fără condiții speciale pentru grupuri sau comunități definite prin credință, etnie, gen, avere ș.a.m.d.

Istoric vorbind, a câștigat principiul uniformizării juridice – Beccaria și Condorcet –, nu particularismul juridic – Montesquieu. (De altfel, particularismul a putut fi invocat și împotriva unui universalism abstract, eurocentric și despotic, dar și pentru a apăra dreptul stăpînilor albi din colonii de a-și exploata sălbatic sclavii la adăpost de reglementările metropolitane. Promiscuitatea ideilor, capacitatea lor de-a se lăsa apropriate de interese din cele mai diverse, e absolut remarcabilă.) Dar asta și pentru că jocul l-au pierdut privilegiile – un termen neutru moral, care se referea înainte de Revoluția Franceză la tot alaiul de legi speciale sau de excepții de la legea generala de care se bucurau diverse stări – clerul, nobilimea – sau grupuri sociale mai mari sau mai mici, orașe, profesii, regiuni ș.a.m.d. Uneori privilegiul însemna o autorizație – cum era cea de publicare a Enciclopediei, retrasă însă repede. Dar însemna mai ales scutiri de taxe sau alte avantaje obținute în virtutea unei identități politice, de statut sau administrative. Practic, în Franța Vechiului Regim de pildă, grosul taxelor îl plăteau tot săracii sau cei din Starea a Treia care munceau.

Celălalt element important e non-arbitrariul legii și al autorității politice. Principiul e că legislația și regulamentele ar trebui racordate la o raționalitate comună, la un bine comun, și la o serie de proceduri standard, transparente, publice, nu la hermeneutici judiciare ad-hoc.

4.         Logica de funcționare a statului e prin urmare și ea corelată cu binele comun al comunității politice: în primul rînd, statul e o entitate publică, nu privată. Nu e un oikos, o gospodărie, nu e nici o mare familie, nu e o mare firmă, nu e reprezentant al unui grup privilegiat. Nu e o oligarhie. Asta spune teoria, și spune bine.

Asumpția de plecare e că imperium și dominium nu se suprapun și nici nu trebuie, ci că există în stat un conflict potențial, dar structurant, între interesul public și diverse interese private. Teama că o forță armată internă ar putea pune mîna pe stat, ori că niște aristocrați bogați sau un grup de interese economice precum Companiile Indiilor i-ar putea deturna și privatiza funcționarea e o anxietate din cele mai vechi. Dacă avuția poate cumpăra autoritate politică, statul devine corupt, și o știau deja republicanii greci și romani. Nu în sensul în care cineva ar lua mită, ar încălca o lege – aceasta e o formă superficială a corupției –, ci pentru că astfel s-ar corupe chiar substanța instituțiilor și spiritul legilor. E mai curînd o excepție la scara istoriei încrederea de care par să se bucure în epoca noastră gigacompaniile cele mai puternice, care oricînd altcîndva și altundeva ar fi fost privite ca rivali periculoși ai statelor, oricum ar arăta aceste state. Astfel că statul ar trebui, prin diverse metode, să gestioneze această tensiune, privilegiind interesele publice ca distincte de cele private. Pe lîngă separarea oficială a puterilor publice, mai există numeroase mecanisme de control care să asigure că instituțiile de stat sau private funcționează după niște principii ale veracității – controalele alimentare și ale calității apei, inspecția muncii, regulamentele de construcții ș.a.m.d. –, care trebuie să se asigure și că nimeni nu profită din înșelarea publicului. Corolarul e că, atunci cînd, din rațiuni numite generic de austeritate, se reduc bugetele acestor instituții de control, cînd se restrînge personalul care le face funcționale, atunci legile muncii, regulamentele alimentare ori de construcții devin și ele fără acoperire și că principiul protejării interesului public e vătămat puternic chiar de cei care ar trebui să-l consolideze.

Pentru că statul e o entitate publică, nu una patrimonială – nu e proprietatea unui tată sau a unui mare șef de trib sau păstor de oameni –, e în logica fiscalității ca impozitele să aibă o bază universală, și nu identitară, ci economică sau profesională. Iar ce se face cu taxele, rațiunea lor de-a fi e, pe lîngă asigurarea securității generale, tocmai construirea și ameliorarea serviciilor publice și infrastructurii – școli, servicii medicale, locuințe, drumuri, servicii de control. Un principiu care rupe radical cu spolierea fiscală din Vechiul Regim vestic ori din Țările Române premoderne, unde impozitele și taxele nu se bucurau nici măcar de un consimțământ popular fictiv, ci hrăneau, pe lîngă războaie, în special luxul curților și al particularilor bogați și neproductivi. Fiscalitatea modernă e una care se legitimează mai ales prin faptul că se întoarce la populație sub forma de servicii și investiții publice fără de care viața modernă ar fi de neimaginat și că e gîndită pentru a răspunde unor nevoi pe termen lung.

5.         O altă idee care se trage din Lumini e aceea că viața umană e o valoare în sine, că ea trebuie conservată și luată doar în circumstanțe bine formalizate și legale – printre care însă se numără mai departe și războiul. Cu timpul, se coagulează și ideea că ar trebui îngrijită într-un fel sau altul, cultivată și ameliorată. Viața tuturor oamenilor, cel puțin a oamenilor din Vest. – Încă o dată însă, aici semantica – „umanitate” – diferă adesea de referent – cine sînt membrii umanității.

Iar căutarea fericirii personale a devenit legitimă și firească; fericirea însăși nu mai înseamnă virtute, ca pentru antici. Nu mai înseamnă glorie. Ea capătă o puternică dimensiune psihologică, subiectivă, și oamenii nu mai au de ce să se teamă de invidia zeilor.

6.         Cruzimea e un lucru rău și evitabil. A fi crud cu semenii umani – și cu animalele – e ceva imoral și trebui sancționat de legi. În Lumini se formulează primele proiecte politice și teorii morale bazate pe descrierea și evitabilitatea suferinței umane, iar de la începutul secolului XIX apar și legi care interzic maltratarea animalelor. În conjuncție cu o mai mare atenție față de valoarea morală a sensibilității – care extinde sfera ființelor demne de preocupare de la cele raționale la cea, mai vastă, a celor care simt durere și plăcere –, o anumită logică utilitaristă susține că, pe cît e de grotesc și de inuman, pe atît e de inutil și să torturezi oameni ca pedeapsă pentru transgresiuni. Pentru Bentham deja, e inuman și inutil să reprimi homosexualitatea – și iată că, aparent paradoxal, se petrece astfel o deflație și totodată o extindere a ceea ce ar trebui judecat în termeni morali.

La Beccaria, vedem primele proteste împotriva – iarăși, inutilei și sadicei – pedepse cu moartea. Împotriva transformării execuțiilor într-un spectacol popular, destinat distracției și înfricoșării. (Zilele trecute, ministrul Războiului din Statele Unite, Pete Hegseth, a anunțat că una din execuțiile planificate pentru lunile următoare ar urma să fie transmisă în direct la TV. Din cîte știu, pînă recent doar Iranul și Afghanistanul mai îndrăzneau ceva atît de barbar ca execuțiile publice, dar nu le și televizează.) Dreptul penal ar trebui reorientat spre prevenție, în loc să fie o răzbunare a statului și o demonstrație de forță, pedeapsa ar trebui să fie aceeași indiferent de clasa socială a vinovatului, rapidă, previzibilă, proporțională cu culpa și absolut minimală. Prevenția înseamnă deja pentru Beccaria înțelegerea culpei ca fapt social, adesea produs de sărăcie sau de alți factori dezavantajanți, iar dreptul penal ar trebui întemeiat deci pe o (proto)sociologie și pe o analiză a probabilităților și circumstanțelor actelor de violență.

Violența împotriva copiilor și femeilor. Bătaia. Violența fizică și mai tîrziu cea psihică. Pedepsele corporale aplicate din moși strămoși elevilor, soldaților, servitorilor, calfelor, subordonaților: la un moment dat, interdicția de-a te atinge de corpul aristocraților altfel decît în duel, cu spada, se va generaliza ca deziderat, ca cerință legitimă, chiar dacă nu și ca practică. Discursurile autoritariste care reclamau ca familiile să fie redate capilor lor naturali, tații, care să stabilească regulile de conviețuire în virtutea libertății și a unui drept suveran inalienabil, chiar și la violență fizică, erau și sunt și azi foarte adesea o răzvrătire împotriva amestecului exterior în treburile despotismului familial.

7.         E un clișeu. Dar e un clișeu astăzi, nu era acum trei secole: acela că oamenii își fac și desfac lumea, chiar dacă nu în condițiile alese de ei. Și asta înseamnă că trebuie să o cunoască ca atare, ca o lucrare măcar în parte umană, și să o controleze. (Nu e întîmplător că la mijlocul secolului XVIII se naște ideea însăși de societate ca sferă seculară, distinctă de guvernarea propriu-zisă și condusă de regularități proprii.) De unde decurge importanța științelor naturii, dar mai ales a științelor sociale, aceste instrumente care vor deveni indispensabile cunoașterii și guvernării, și care sunt foarte mult sub asediu astăzi în regimuri politice cu ideologii fățiș antiintelectualiste[x] sau pur și simplu puse pe eviscerat sisteme de educație publică și de cercetare din pretinse rațiuni economice, ori în care universitățile sunt deturnate de la misiunea lor de-a educa și produce cunoaștere cerându-li-se să devină o sursă de profit. Și mai decurge, deși nu direct și nu imediat, importanța istoriei critice înțelese ca genealogie: de pildă, pentru a înțelege și apoi corecta mecanismele și procesele care au construit istoric raporturile de inegalitate între grupuri sociale, națiuni sau genuri. Pentru a descifra un mecanism social dinamic – iată o altă imagine decît cea a ceasornicului -, pentru a-i prevedea sau modela viitorul, ar trebui să-i descifrezi parcursul, cu regularitățile și accidentele lor de parcurs.

8.         Între un filosof și un hamal de rînd, diferențele vin din formare și habitus social, din circumstanțe, spune Adam Smith în Avuția Națiunilor, în ton cu o idee ce se încetățenește printre contemporanii lui, care descoperă că umanitatea e plastică și modelabilă, și individual, și colectiv, prin factori inclusiv educaționali, politici și sociali. Unii vor trage de aici o concluzia fatalistă care consfințește diviziunile și ierarhiile sociale deja instituite, alții una mai curînd constructivistă, deconstructivistă, reconstructivistă și emancipatoare: dacă schimbăm mediul social, putem corecta comportamentele personale și mai ales dezavantajele acumulate datorate acestui mediu. Pentru primii, dacă nu există esențe metafizice predeterminate, locul în societate vine din alegeri personale și din merit individual. Pentru ceilalți, organizarea socială produce neîncetat decalaje și dezavantaje și ele ar putea fi astfel controlate, corectate, prevenite printr-o bună guvernare.

9.         Pacea. Și menționez pacea nu pentru că ar fi devenit vreodată o realitate stabilă (n-a devenit, cu excepția unei insule, și vreme de cîteva decenii, anume spațiul occidental postbelic, o pace pe care mulți dintre noi am luat-o ca de la sine înțeleasă și durabilă pînă la invazia Rusiei asupra Ucrainei. Sau poate ce ne-a surprins e perspectiva ca războiul să năvălească peste noi, nu doar să-l ducem noi asupra altora din țări îndepărtate.) Ci, mai curînd, fiindcă pentru prima oară în perioada Luminilor pacea a devenit ceva ce ar trebui căutat, un lucru dezirabil, conceptibil și demn de eforturi. Inclusiv pacea între națiuni – fiindcă, pînă atunci, dacă războiul civil fusese mereu privit ca cea mai grozavă catastrofă ce poate lovi un popor, războiul între state, în schimb, era perfect legitim și glorios. Deveneau deci imaginabile mecanisme și instituții de drept internațional. Noțiunea de crime împotriva umanității e, pare-se, tot de proveniență iluministă.

Tot în ultima treime a secolului XVIII sînt formulate și primele critici de principiu la adresa imperialismului, care nu mai e vizat doar prin excesele lui discutabile (mai ales că, altminteri, de la o cultură imperială rivală la alta mereu se aruncaseră acuze de inumanitate: englezii denunțau sălbăticia spaniolilor în Lumea Nouă, justificîndu-și astfel propriile practici de spoliere modernă și rațională, americanii pe cele ipocrite ale englezilor ș.a.m.d.). Imperialismul putea fi acum denunțat ca atare, eventual cu simpatie față de viitoarele rezistențe ale popoarelor colonizate. Într-un moment singular de autoreflecție – o fereastră care se va închide odată cu noile forme de imperialism ale secolului al XIX-lea –, unele texte ale lui Diderot sau Condorcet contestă ideea că europenii ar avea dreptul să subjuge restul lumii, și asta în numele unei superiorități închipuite.

„If no authority, then only power”

Luminile ajung o narațiune dominantă a modernității fiindcă, în afară de distrugerea miturilor trecutului, din repertoriul lor foarte bogat s-au putut produce mituri proaspete pentru construcția vremurilor noi, postrevoluționare. Ideile de mai sus au devenit ideologie, normă, doxă în sens bourdieusian, și de la un punct încolo au fost luate ca de la sine înțelese, măcar ca achiziții deja câștigate, dacă nu ca aspirații de urmat mai departe – așa cum ziua de muncă de opt ore ori concediul legal ori dreptul de vot al femeilor sînt dincolo de orice chestionare chiar pentru bunii mei concetățeni cu opțiuni politice de dreapta, care altminteri ar respinge oripilați eforturile de inspirație socialistă ori feministă de-a cere mai departe ceva în avantajul explicit al muncitorilor ori femeilor. În fond, în urmă cu un secol și jumătate, revendicarea de-a pune capăt muncii în fabrici a copiilor mici era denunțată ca ultragiu comunist care risca să distrugă buna funcționare a economiei. Era într-adevăr o revendicare din Manifestul Partidului Comunist. Dar nici o civilizație nu s-a prăbușit cînd s-au obținut asemenea concesii, iar ce trecea ieri drept comunist și diabolic azi ni se pare tuturor că ține de principiile minime ale civilizației.

Ideile de mai sus au insuflat filosofia oficială de funcționare a multor instituții naționale sau internaționale. Dar ele nu sunt naturale și se pot destrăma – treptat, incoerent, cum au și apărut: ca rezultate ale unor procese istorice și politice multistratificate, datorate unor lupte colective, uneori incendiare și violente, pentru reguli care dovedesc azi cît sîntem de domesticiți și de civilizați. Au fost cîștigate și prin urmare pot fi oricînd pierdute.

S-au format treptat și saturat progresiv, de pildă condamnarea morală a cruzimii s-a făcut prin extinderea semnificației cruzimii la, să spunem, tortura psihologică. Dar și prin extinderea referenților – de pildă la animale. La copii. Copiii au devenit o categorie definită printr-o vulnerabilitate specială.

Și cu cît sînt ele mai asediate azi de mișcări neoreacționare, dar și de logica profund antidemocratică și antiiluministă a austerității pe care o numim generic neoliberală (ca să descriem o formă de capitalism care distruge mijloacele de realizare a unui bine comun, dar și subiectivitățile politice care s-ar putea preocupa de el, ori competențele profesionale, posibilitățile de proiectare colectivă politică etc., sănătatea mintală), cu atît devin mai vizibile în negativ.

În spațiul dintre semnificația unor termeni și referenții lor s-au strecurat adesea diavolii – incoerența vinovată și ipocrizia practicilor suprematiste de supunere sau chiar distrugere a altor popoare și civilizații. Universalism, desigur, a clamat cultura politică ce se revendica de la Lumini, dar universalism al cui? Cine intră în categoria de umanitate? Cetățenia urma să fie universală, iar oamenii egali, pentru revoluționarii francezi – cărora le datorăm, indirect, faptul că nu mai sîntem în majoritate iobagi analfabeți care pe deasupra mai plătesc și taxe. Dar servitorii și femeile nu intrau la socoteală, de la sine înțelesurile epocii îi excludeau cu seninătate. Ei și ele ar fi rămas frumușel aserviți mai departe în lipsa mișcărilor de emancipare feministe, ori a celor populare și proletare, care au dus mai departe Luminile împotriva Luminilor. Sau a mișcărilor care au cerut drepturi civile pentru evrei invocînd rațiuni iluministe împotriva practicilor antisemite ale statelor epocii Luminilor. Olympe de Gouges, o revoluționară și ea, scriind Declarația drepturilor femeii și cetățenei, a preluat și păstrat semnificația și forța politică emancipatoare a termenilor de om și cetățean, denunțându-le aplicarea deficitară din Declarația machistă originară care a inspirat-o.

De altfel, militantismul aboliționist antisclavagist nu excludea defel la unii autori vederile rasiste, cum nici antiesențialismul rasial ori ideile antiautoritare, sau argumentele noi și creative pentru denunțarea inegalităților nu excludeau sexismul adesea insuportabil pentru cititorul sau cititoarea de secol XXI. Coerența cauzelor e doar în mintea noastră, în versiunea cea mai progresistă și mai intransigentă a prezentului, uneori teribil de satisfăcută de sine și de plină de autoritate morală, dar e o construcție ea însăși lentă și labirintică, o achiziție prețioasă și relativ recentă de sedimentări de idei și mișcări politice.

Cînd mă pregătesc să închei acest text, în Franța elevii și studenții declară din nou, în stradă, că tăierile de fonduri pentru școli duc la construcția unui sistem de educație cu două viteze, pentru două etaje de populație. Se aleg în schimb deocamdată cu o represiune de-o violență sălbatică cum numai poliția franceză, din toate cele europene, știe să aplice, și cu calomnii venite dinspre medii conservatoare sau guvernamentale care, pe lîngă distrugerea de obiecte, deplînge prezența masivă la proteste a extremei stîngi și a tinerilor din familii de imigranți. Culoarea pielii i-ar delegitima politic pe cei din urmă: ei nu pot decît trăda, prin prezența lor, substanța republicii – care constă, putem deduce, în obediență sau violență, eventual acoperite cu un sos retoric care invocă valorile iluministe ale Republicii. Și mai acuză că, ici și colo, la manifestații apar mesaje de sprijin pentru populația Palestinei. Acești critici nu văd coerența în fond foarte iluministă a mișcării de protest: antiausteritate, antifascism, antirăzboi. Ni patrie, ni patron, ni Le Pen, ni Macron. Convergența luptelor se scrie singură. Se dau astfel lupte pentru semnificația universalismului și pentru recucerirea lui în spirit și în aplicare. E o revoltă împotriva unei ordini pretins liberale, înfricoșate mai mult de roșu decît de brun, de socialism decît de fascism. Felul în care se reconfigurează „red scare” din zilele noastre, în România și în lume, amintește că uneori e mai definitoriu de cine, de ce fel de idei și forțe politice sau ideologice ne e frică, decît cum anume vrem să arate o societate.

Ironia face ca, într-un anumit sens, decolonizarea postbelică și procesele de migrație care au urmat dinspre fostele colonii sau țări afectate de războaiele inițiate de Vest să indice, prin urmașii lor de azi, spre o lume comună pe care teoria iluministă o cere, dar pe care practicile imperialiste, neocoloniale, capitaliste care s-au sprijinit și ele pe Iluminism au împiedicat-o mereu. La scară istorică, dacă vor evita capcana neotribalismelor identitare, ele au potențialul de-a deveni omologul simbolic al Revoluției din Haiti și al lui Touissant L’Ouverture, care au împlinit, pentru un moment măcar, visul revoluției împotriva revoluției, universalismul drepturilor omului împotriva drepturilor omului alb.[xi]

În ciuda materialismului fundamental al doctrinelor marxiste – pentru care ideile provin într-un fel sau altul din structuri materiale, nu invers –, societățile comuniste și-au avut propriile narațiuni despre sine, idei și idealuri substanțiale despre lumile pe care voiau sau susțineau că vor să le creeze. Lumi doar într-o anumită măsură diferite de cele liberale și avînd în comun cu ele cîteva valori oficiale umaniste, egalitariste, esențialmente iluministe. Poate promisiunile au fost trădate, poate, după cum susțin unii, ele n-au fost niciodată luate în serios, ci au fost emise ca niște minciuni cinice disimulînd o simplă voință de putere, dar chiar și așa, la conținutul acestor promisiuni sau minciuni merită să ne uităm cu atenție, fiindcă din ele a provenit autoritatea morală și politică a unei mișcări politice care i-a avut de partea ei inițial doar pe cei slabi, săraci și needucați, nu avuții și armate. Autoritatea simbolică și politică a crescut nu doar din resentiment – vechi de cînd lumea –, ci și din capacitatea mișcărilor anticapitaliste de-a-și afirma o imagine de sine. 

„If no authority, then only power”, spune undeva filosoful britanic Bernard Williams. Dacă nu înțelegem autoritatea ca autoritate – cu nucleul său mistic, niciodată dezlegat pe deplin –, ne rămîne doar forța brută. Care poate fi contrată mai apoi doar de o forță și mai mare.


[i]Numesc „neoreacțiune”, pe urmele lui Arnaud Miranda, o constelație de idei, mișcări și persoane care s-a coagulat în ultimul deceniu în jurul MAGA sau prin alianță reală ori simbolică cu regimul Trump și care face un aliaj între un fundamentalism al profitului, ostilitatea față de democrație și egalitate, credința în ierarhiile naturale între oameni, pesimismul antropologic și optimismul tehnocapitalist.

[ii]https://www.nytimes.com/video/podcasts/100000009910862/curtis-yarvin-says-democracy-is-done-powerful-conservatives-are-listening.html.

[iii]Curtis Yarvin, « Open Letter to Open-Minded Progressives : Chapter 8 », 5 juin 2008, citat în Arnaud Miranda, Les Lumières sombres. Comprendre la pensée néoréactionnaire, Gallimard 2006 (epub).

[iv]Idem.

[v]Ibidem.

[vi]Duncan Bell, ”What Is Liberalism?”, Political Theory, December 2014, Vol. 42, No. 6.

[vii]Am preluat întrebarea dacă a existat un „really existing liberalism” de la Ana Țăranu, care a menționat-o în treacăt într-o discuție publică.

[viii]Despre această dificultate de definire și circumscriere a Iluminismului am scris aici: https://letstalkaboutbooks.blog/2018/09/13/cum-putem-scrie-despre-iluminism-despre-constructivismul-iluminist-si-cateva-observatii-plecand-de-la-o-carte-a-lui-steven-pinker/.

[ix]Vezi, de pildă, Chung, Chee Hae and Schiff, Daniel, ”AI and the Social Contract”, August 11, 2025,. Proceedings of the Seventh AAAI/ACM Conference on AI, Ethics, and Society (AIES-25), Available at SSRN: https://ssrn.com/abstract=5387141.

[x]Printre multele exemple posibile, partidul francez de extremă dreaptă Le Rassemblement National a depus recent un amendament la bugetul pentru 2027 care urmărește să taie toate fondurile publice pentru Fundația Maison des Sciences de l’Homme – un pol esențial al cercetării științelor sociale din Franța – și să suprime campusul Condorcet, care urma să reunească unsprezece sedii ale unor universități și instituții de cercetare pariziene. Motivația e simultan financiară – se invocă constrângeri bugetare – și ideologică – științele sociale franceze ar fi antiuniversaliste și lipsite de obiectivitate științifică.

Pe de-o parte, e remarcabil că limbajul universalismului și republicanismului a fost capturat într-o asemenea măsură de mișcări politice născute din fascismele istorice și capabile să reînvie fascisme aduse la zi, și pe de alta că asemenea mișcări nu se dau la o parte în a pune la bătaie, la nevoie, retorici neoliberale din cele mai hard. Umanioarele nu vor fi nici ele la adăpost într-un stat condus de astfel de partide de extremă dreaptă, în afară poate de anumite versiuni patrimoniale și ornamentale, gata să servească noi mitologii politice regresive.

[xi]Așa intrerpretează C. L. R James în enorm de influenta sa carte The Black Jacobins relația dintre Iluminism și Revoluția din Haiti. Am putea spune că, într-un anumit sens, tocmai faptul că teoria democrației liberale are doi inamici principali, comunismul istoric și nazismul, are drept corolar efasarea colonialismului și a moștenirii sale atît de prezente în societățile vestice.

Aimé Césaire insista în Discoursul despre Colonialism (1955) că Hitler păruse neobișnuit de crud doar fiindcă produsese „umilirea omului alb”, fiindcă „aplicase în Europa niște procedee colonialiste rezervate pînă atunci doar arabilor din Algeria, coolilor din India și negrilor din Africa”, după cum susține Pankaj Mishra într-un eseu publicat recent (The World After Gaza: A Short History, Penguin Random House, 2005). Dar centrale nu sunt doar imperialismele ce precedă al Doilea Război Mondial, ci și Hiroshima și Nagasaki, războaiele purtate de Franța și Statele Unite în Indochina și Algeria ș.a.m.d. „Scriitorul austriac Günther Anders a fost una din puținele voci ale anilor 1960 care s-au întrebat de ce aceia care vorbiseră despre Auschwitz n-au vorbit deloc despre Hiroshima”, amintește Mishra, pentru care cea mai relevantă evoluție din istoria recentă a Vestului e decolonizarea – mai mult chiar decît războaiele mondiale, nazismul ori stalinismul. Pentru Mishra, Luminile europene însă sînt o glumă. O glumă ipocrită.

[Vatra, nr. 10-11/2026]

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.