Fetele emancipate ale prozei românești (III)

Florina-Georgiana Olaru

Ce rămâne după emancipare? Fragilitatea unei autonomii

În imaginarul tradițional, portretul feminin s-a construit frecvent în jurul vulnerabilității, gracilității și al unei poziții de subordonare. În cadrul acestei mentalități, femeii îi era atribuit un model existențial bazat pe docilitate și obediență, destinul ei fiind adesea tutelat de o autoritate masculină care aproba sau dezaproba anumite decizii, comportamente sau tipare relaționale. Femeia se afla, așadar, într-un context de inegalitate sau de inechitate ce reverbera în mai multe paliere (politice, sociale, profesionale, literare și familiale). Un asemenea context favorizează dependența și vulnerabilitatea, limitând spațiul autonomiei feminine și posibilitatea afirmării individuale. În formele sale extreme, această relație de inegalitate se poate manifesta și prin abuz fizic sau emoțional: opiniile femeii sunt invalidate, iar aceasta este subestimată constant și diminuată din punct de vedere intelectual.

Modernizarea și transformările succesive ale cadrului politic și social deschid însă un amplu proces de emancipare a femeii. Imaginea femeii întruchipează, în societatea recentă, diverse forme ale emancipării, recognoscibile în toate dimensiunile artistice (cinematografie, teatru, literatură universală și autohtonă). În toate acestea, întâlnim femei puternice, cu vervă și opinii, eroine longevive, personalități ale pionieratului de orice natură. Emanciparea nu conduce însă în mod necesar la dispariția vulnerabilității. Literatura contemporană surprinde tocmai această zonă de tensiune, în care autonomia dobândită coexistă cu fragilitatea afectivă, cu nesiguranța și cu forme mai subtile ale dependenței.

Lavinia Braniște, prozatoare cu un profil epic bine conturat, cunoscută în spațiul literar autohton pentru viziunea curajoasă, limpede și demetaforizată, dar și pentru notele și nuanțele autentice, tulburător de reale, reprezintă una dintre figurile marcante din literatura română douămiistă. Romanele ei, individualizate prin comprimare introspectivă și prin sondarea sentimentelor, sunt foarte apropiate de cititorul recent și de sensibilitatea postmodernă, actuală. Dacă Interior zero miza pe povestea tristă a secretarei Cristina, o femeie care se sufocă într-un mediu corporatist claustrant, luptându-se constant cu deficiențele unei instituții aride, fade, Mă găsești când vrei tematizează o lipsă de afecțiune care devine insuportabilă. Stilul demetaforizat, străbătut de rare inflexiuni poetice, generează impresia de veridic, de real. Pentru multe dintre eroinele Laviniei Braniște, fiecare zi devine o neputință, un memento al eșecului, o interdicție sau un mare Nu.

Spirit liber și nonconformist, Lavinia Braniște se remarcă prin independența gândirii și printr-o viziune proprie, trăsături care fac dificilă încadrarea ei într-o anumită generație literară. Dar tocmai această mefiență față de formulele convenționale devine fertilă din punct de vedere artistic: neapartenența îi oferă libertatea de a-și construi o voce autentică, temerară, capabilă să spună lucrurilor pe nume, fără să cosmetizeze realitatea și fără să ocolească subiectele delicate sau temele considerate tabu. Sceptică în privința teoretizărilor de tip generaționist, Lavinia Braniște își asumă libertatea de a ieși din rând și de a explora, fără constrângerea unei formule literare, teritorii dintre cele mai fragile ale existenței contemporane. Deși premisele narative sunt relativ simple, romanciera pune în evidență, cu o remarcabilă acuratețe, peisaje afective și microcosmosuri sentimentale (fără a aluneca în patetism sau în liricizare). Aș fi tentată să spun că nucleul romanelor Laviniei Braniște se regăsește tocmai în această pulsație interioară, în registrul acesta care surprinde fragilitatea ființei umane, alienarea și resemnarea. Resemnarea care ne arată că iubirea este provizorie și că niciun sentiment nu este permanent. Clipele vin și trec, iar iubirea este și ea pe zile, supusă unui provizorat ireversibil. Ne rămân, uitându-ne retrospectiv, doar reminiscențe ale fericirii sau ale nefericirii noastre, amintiri ale unor zile în care am fost invadați de fericire sau de tristețe.

Mă găsești când vrei surprinde atracția dintre cele două personaje, Maria și Victor, care se întâlnesc întâmplător într-un aeroport și descoperă că au aceeași destinație. De acolo, povestea se țese destul de repede, iar cei doi devin un cuplu. Dar Maria începe să fie suspicioasă, întrucât Victor nu îi povestește prea multe despre viața lui. Etapele constituirii parcursului erotic dintre cei doi sunt marcate de toate atributele și punctele cardinale specifice acestuia (entuziasmul dus la paroxism, excesul de serotonină, idealizarea, capacitatea de a-i atribui lui Victor și calități pe care nu le are, transformându-l, pe alocuri, într-un vis, într-o himeră, în bărbatul din vis). Iubirea inegală dintre cei doi parcurge un traseu spinos și surprinde mecanismul sfâșietor prin care se distruge o relație, momentul final, cel al conștientizării, fiind marcat de un șir de dezamăgiri, deziluzii sau artefacte erotice.

De-a lungul vremii, în familia ei s-au perpetuat anumite tare sau traume, generate și de faptul că tatăl ei, un reputat medic chirurg, s-a arătat înstrăinat față de propria lui familie. Contextul biografic prezentat adineauri capătă în destinul de mai târziu al personajului o forță spectrală, deoarece felul de a fi, de a se comporta, precum și sensibilitatea sau caracterul femeii vor fi în permanență modelate de angoasele corporalității și de umbrele trecutului.

Climaxul durerii este declanșat de momentul în care Maria află că Victor avusese o idilă cu iubita fratelui său, Andrada. Arhitectura fragilității corporale dublată de refuzul iubirii, al tandreții o conduce pe Maria, pe de o parte, spre autoflagelare și, pe de altă parte, spre climatul ostil al unui corporatism uniformizant și lipsit de sens, care nu-i oferă satisfacții suficiente și care nu-i dă posibilitatea de a-și găsi motivația intrinsecă. Sufletul ei nu poate rezista fără iubire, fără mediul emoțional propice pe care nu l-a avut niciodată. La Braniște, emanciparea nu înseamnă apariția unei femei invulnerabile. Dimpotrivă, personajul feminin poate fi autonom și fragil, lucid și totodată dependent afectiv, capabil să identifice mecanismele care îl rănesc fără a reuși imediat să se elibereze de ele.

Sfârșitul romanului o găsește pe Maria în același Amsterdam, într-un oraș cosmopolit și luxuriant în care spectrele traumatice ale trecutului se vor reîntoarce constant, umbrind sau luminând anumite zone ale prezentului: „Și, în momentul acela, dorul meu reprimat față de Victor a ieșit din adâncuri, acolo unde fusese îngropat cu mare efort, sub forma unui gând ciudat: că așa a fost și relația noastră, ca acel container, care era ceva, dar părea altceva. O conspirație a minții tale, un loc din care ieși bulversat, pentru a constata că l-ai iubit pe celălalt total și devastator și că așa se poate iubi numai un om pe care nu-l cunoști.”

Toate aceste partituri ale feminității: corpor(e)alitatea, identitatea feminină, tema maternității, cotidianul agresiv și alienant care destabilizează femeia modernă fac din Lavinia Braniște o exponentă a unui tip de sensibilitate, tânăra romancieră având o voce pregnantă, romanele ei fiind destinate și adolescenților. Temele care se pliază pe nișa adolescentină sunt iubirile pasagere (marcă a unui consumerism erotic sau a unui erotism desacralizat și dezintelectualizat), eterna migrație profesională (expresie a lipsei de sens) și mărcile unor tensiuni care ilustrează acel generation gap problematic.

Dincolo de toate mizele tematice și stilistice, proza ei te determină să te întâlnești cu personajul în punctele nevralgice ale sensibilității și fragilității tale și să chestionezi temele majore ale vieții, nu doar ale literaturii. Aceasta este, cred eu, o proză care are capacitatea de a fi umaniza(n)tă și înduioșătoare în același timp și care te împinge spre o critică de identificare. Bovarismul, dorința de a fi consolați prin iubire, nemulțumirile legate de cadrul familial sunt teme care se încadrează în sfera laxă a umanității. Pliate exemplar pe sfera umanului, cărțile Laviniei Braniște rămân un superb interogatoriu despre condiția femeii care își găsește puterea în fragilitatea de care nu se poate debarasa, vulnerabilitatea și puterea fiind inseparabile în acest context.

Lavinia Braniște ilustrează marele tablou al feminității, într-un stil care se apropie de deficționalizare, într-o poetică a autenticității care i se potrivește ca o mănușă, punând semnul egalității între Viață și Literatură.

*

Iuliana Miu

Fetele emancipate ale prozei românești

În spațiul românesc, emanciparea feminină este strâns legată de procesul de modernizare și de deschidere către modelele occidentale produse în secolul al XIX-lea. Publiciste, scriitoare, traducătoare, venite uneori din medii europene diferite, devin repere ale participării femeilor la viața civică, culturală și educativă. Maria Rosetti, Mite Kremnitz ori Mărgărita Miller-Verghy sunt doar câteva nume care contribuie timpuriu la edificarea unui nou statut intelectual activ al femeii.

Înainte de a discuta exclusiv despre proza scriitoarelor și despre personajele create de acestea, se cuvine amintită contribuția celor care, deși nu aparțin strict domeniului literar, participă în mod semnificativ la reconfigurarea condiției femeii în societatea românească. Este cazul, de pildă, al Mariei Rosetti (n. Mary Grant), soția lui C. A. Rosetti, alături de care a împărtășit idealurile Revoluției de la 1848, modelul pentru România revoluționară a lui Rosenthal și prima ziaristă din România. În săptămânalul pentru copii Mama și copilul, redactat aproape în întregime de ea, promovează bunătatea, libertatea, dreptatea, egalitatea. Merită menționat în acest context articolul „De la o mamă la alta”, publicat în 1864 în Românul de Duminică, unde operează o mutare de accent de la registrul privat la cel social. Pornind de la imaginea unei mame obligate să-și lase sugarul singur pentru a merge la muncă, Maria Rosetti propune o asociere a femeilor în forme de întrajutorare: „Femeile muncitoare, din sat sau din oraș, să se însoțească câte șase familii și, pe fiecare zi, una din ele să adune copilașii celorlalte și să-i îngrijească, pe când celelalte se duc la muncă. S-ar putea încă ca mai multe să se întovărășească și să plătească ziua mamei la una din ele.”

O prezență la fel de importantă în acest demers, prin rolul pe care l-a avut în punerea în dialog a culturilor română și germană și în difuzarea literaturii române în spațiul european, este Mite Kremnitz. Stabilită la București după căsătoria cu Wilhelm Kremnitz, ea intră în contact cu mediile literare ale epocii și traduce din creația lui Ioan Slavici, Petre Ispirescu, Iacob Negruzzi și Alexandru Odobescu și, mai ales, din opera lui Mihai Eminescu, fiind autoarea primei versiuni germane a Luceafărului. Pe lângă activitatea de traducătoare și mediatoare culturală, Mite Kremnitz publică și proză inspirată din realitățile sociale și culturale românești.

Din aceeași zonă de preocupări face parte și Mărgărita Miller-Verghy. Formată în Elveția și doctor în filosofie la Geneva, profesoară, traducătoare, cercetătoare și prozatoare, ea face din educație și din intelect elemente definitorii ale identității. Implicată în viața culturală și în mișcarea feministă, înființează în 1925, împreună cu Adela Xenopol, Societatea Scriitoarelor Române, una dintre primele asociații profesionale ale scriitoarelor din România, într-o perioadă literară dominată de bărbați. Un an mai târziu apare și publicația acesteia, Revista scriitoarei (transformată ulterior în Revista scriitoarelor și scriitorilor români), unde Miller-Verghy susține o rubrică de cronică literară.

Traducătoare, inclusiv a scrierilor principesei Maria, se impune și ca prozatoare. În Cealaltă lumină, roman inspirat de experiența pierderii aproape totale a vederii în urma unui accident, suferința devine punctul de plecare al unei reflecții asupra individualității, a resurselor interioare. Prin Prințesa în crinolină, considerată prima scriere polițistă publicată de o autoare română, Miller-Verghy abordează un teritoriu literar rezervat până atunci aproape exclusiv autorilor bărbați.

Ideea de feminitate este rediscutată odată cu Hortensia Papadat-Bengescu. Perspectiva din interior a personajului feminin pivotează în jurul „trupului sufletesc”, concept potrivit căruia viața lăuntrică e indisolubil legată de cea biologică, iar expresivitatea frazei sale, în care lirismul se îmbină cu analiza psihologică, potențează această viziune.

Confruntate cu disensiunea dintre intimitate și constrângerile realității cotidiene, personajele din Ape adânci și Sfinxul sunt entități marcate de melancolie și de aspirația către o altă formă de existență, în care feminitatea nu se consumă doar în cadrele convenționale ale familiei, iubirii sau maternității. Problematica se consolidează în Femeia în fața oglinzei, în care autoarea pune sub semnul întrebării ideea maternității ca destin unic, iar protagonista trăiește propriul corp ca loc al unei confruntări între libertate și ceea ce numește „legile speciei”.

Dacă, într-un gest care marchează eliberarea din capcana autocontemplării și întoarcerea privirii către lumea din afară, Femeia în fața oglinzei se încheie cu spargerea oglinzii, romanul Balaurul începe cu deschiderea unei ferestre, simbol al orientării către alteritate. Ieșind din confortul domestic, Laura se oferă voluntar al Crucii Roșii și trăiește experiența războiului ca pe o inițiere în „estetica brutală a realității”. Mutarea de la oglindă la fereastră marchează și o schimbare în proza scriitoarei, care depășește introspecția și claustrarea începuturilor pentru perspectiva realității exterioare.

În ciclul Hallipilor, personajele feminine condensează conflictele unei societăți aflate în schimbare. Lenora Hallipa, Elena Drăgănescu, Coca-Aimée sau Nory Baldovin întruchipează modalități diferite de a răspunde conflictului dintre instinct și rațiune, ambiție și vulnerabilitate, constrângeri sociale și dorința de autonomie.

Dintre acestea, Nory Baldovin se distinge în peisajul prozei românești interbelice. Avocată și activistă socială, ea ocupă un spațiu până atunci aproape inaccesibil personajelor feminine. Ce face cu adevărat diferit Hortensia Papadat-Bengescu este să refuze idealizarea, să nu înlăture contradicțiile și nesiguranțele personajului.

Dacă Hortensia Papadat-Bengescu explorează conștiința feminină într-o societate încă dominată de convenții patriarhale, Gabriela Adameșteanu plasează problema emancipării în comunism, unde posibilitatea de autodeterminare este restrânsă atât de normele epocii, cât și de presiunea ideologică a statului.

Letiția Branea, protagonista romanelor Drumul egal al fiecărei zile și Provizorat, este una dintre figurile antologice ale prozei românești postbelice. Studentă la Filologie, ea se confruntă atât cu stigmatul originii sociale, cât și cu presiunea rolurilor rezervate femeilor în comunism. Distanța pe care o resimte față de propriul nume și refuzul modelului matern și domestic al generației anterioare – „Nu vreau să mă fac femeie ca voi!” – traduce dorința de a-și trăi viața după propriile opțiuni.

Emanciparea Letiției nu comportă însă accente triumfale. Gabriela Adameșteanu respinge scenariul eliberării definitive și urmărește felul în care posibilitatea de a decide pentru sine rămâne mereu condiționată de istorie, de familie și de mediu.

Vigoarea eroinelor din proza Gabrielei Adameșteanu nu rezidă în gesturi spectaculoase, ci în concentrația lor de viață interioară și în puterea da a face față vremurilor. La această autoare, emanciparea feminină se corelează cu înnoirea formulei narative: experiențe și zone ale existenței multă vreme socotite periferice devin centrul de gravitație al romanului.

În aceeași succesiune a reprezentărilor feminității poate fi amintită Ioana Nicolaie. În romanul Tot înainte, autoarea urmărește devenirea Arseniei din copilărie până la maturitate, arătând cum memoria transformă experiența trăită într-un proces de înțelegere și de desprindere.

Problematica feminității fusese abordată și în romanul poematic Cerul din burtă, însă dintr-o altă perspectivă. Cartea pune în prim-plan graviditatea și nașterea și, deși nu propune un model de emancipare în sensul contestării modelelor consacrate ale feminității, este relevantă prin felul în care aduce în literatură aspecte ale vieții femeii mai puțin frecventate.

Privite împreună, aceste exemple fac vizibile două istorii care se intersectează: istoria emancipării feminine și istoria transformărilor literaturii române. De la profesionalizare și participarea la viața publică până la explorarea interiorității, a corpului, a memoriei și a experienței cotidiene, reprezentarea femeii își extinde aria de expresie.

*

Violeta Savu

Rochiile mamei și rochia Varvarei

Spre sfârșitul anilor ’90, când eu abia terminasem facultatea, iar sora mea era deja de doi ani profesoară, într-o vară, mama a scos emoționată din dulap două rochii: una din jerseu, cu flori cărămizii, pe fond negru, și alta din mătase roz, accesorizată cu un cordon lat, pe talie. „Sunt rochii de-ale mele din tinerețe. Vedeți, fetelor, că aveam o siluetă subțire și că am purtat minijup?!” Eu fiind aproape brunetă, mi-am ales rochia roz, iar sora mea, cu tenul deschis, și-a ales rochia cu imprimeu. Contrastul cromatic flatează pielea tânără. Nu-mi amintesc dacă pe mine și pe sora mea ne-a surprins că mama, pe care o văzusem mereu în ținute elegante, de un rafinament clasic, dar în limitele unei anumite rigori, a purtat în tinerețea ei rochii și fuste minijup… În 1965, celebra creatoare de modă britanică Mary Quant a lansat faimoasa fustă miniskirt. Anul a marcat o deschidere culturală în România, care, din păcate, a durat doar până în iulie 1971, când regimul ceaușist a declanșat o campanie de îndoctrinare și cenzură. Schimbarea s-a văzut și în vestimentație, care s-a transformat într-una cazonă; astfel, tivul rochiilor femeilor a coborât cuminte, din nou, sub genunchi… Dar în acel „cincinal” cvasi-liberal, tinerele românce au avut șansa să poarte rochii și fuste minijup. Jurnaliștii căutau diverse tertipuri pentru a justifica scurtarea tivului fustei, afirmând că într-o astfel de ținută femeia se poate mișca (deci, și munci) mai lejer: „Creatorii noștri propun tinerețe, sobrietate și confort. Linia fustei urcă curajos deasupra genunchiului, dar texturile din lână și jerseu păstrează nota de distincție necesară unei fete active. Fusta scurtă nu este o sfidare, ci o eliberare a mișcării pentru femeia modernă”, scria unul dintre ei, pe la sfârșitul anilor ’60, în revista „Moda”. Mama a avut șansă de-a purta cât a fost tânără rochii fine, feminine, cu linii îndrăznețe. Mutată la oraș din mediul rural, în ochii unora, ținutele ei rafinate lăsau o plăcută impresie de emancipare. În fapt, emanciparea ei începuse mai devreme, dintr-o arzătoare dorință a mamei sale. Deși a iubit enorm cărțile și a fost o elevă premiantă, bunica mea a absolvit doar patru clase. A fost nevoită să renunțe devreme la școală, din cauza unui destin potrivnic – sărăcia și munca epuizantă la câmp s-au împletit nefast cu bolile timpurii ale părinților. Chiar dacă era doar un copil, fiind prima născută, a trebuit să preia pe umeri greutatea gospodăriei și îngrijirea fraților mai mici. La începutul anilor ’50, bunica, o femeie de la țară care muncea la GAC (viitorul CAP), a depășit complet mentalitatea vremii alegând să-și trimită fiica de doar 14 ani la un liceu, într-o altă regiune, departe de casă. Visul ei avea să se împlinească: fiica a absolvit liceul pedagogic și a devenit învățătoare.

Oh, rochiile din tinerețea mamei… Mi-am amintit de ele citind o scenă din romanul Hannei Bota, Să spui sau să nu spui, unde o altă rochie transpune gândurile unei femei în zilele tinereții. În partea întâi, Alex își vizitează bunica maternă, pe Varvara (alintată de cei din familie Nonna), surprinzând-o într-o postură aparent comică. Femeia se „căznea” să tragă fermoarul unei rochii foarte strâmte, care nu se mai potrivea deloc cu corpul ei deformat de trecerea anilor: „O rochie scurtă, care-i lăsa genunchii și jumătate din coapse la vedere, cusută din pânză albă, cu buline mărunte albastre, de culoarea florilor de nu-mă-uita, o rochiță de domnișoară care nu urca nicicum pe trupul îngrășat al femeii care se apropia de 80 de ani”. Scena mi s-a părut mai mult ludică, demonstrând că feminitatea și cochetăria rămân nealterate la orice vârstă. Mai mult decât atât, secvența este încărcată de sensibilitate și nostalgie. Rochia este un „pivot anamnetic” (Constantina Raveca Buleu, în revista Contemporanul). Bătrâna își cumpărase rochia de la un „second” fiindcă îi amintea de rochia purtată, cu puțin timp înainte de absolvirea facultății de subinginerie chimică, la întâlnirea în oraș cu Adrian, primul bărbat pe care l-a iubit. Lipsită de prejudecăți, l-a invitat la ea acasă, unde i s-a dăruit, încredințându-i taina primilor fiori. Dăruirea Varvarei depășea granițele strâmte ale moralității vremii, iar autonomia ei sexuală probează emanciparea. De o rară frumusețe și înzestrată cu o minte sclipitoare, Varvara era încă din tinerețe o femeie îndrăzneață, voluntară și ambițioasă. O dârzenie care încolțise în ea încă din copilărie s-a accentuat în anii de studenție. Când Adrian o părăsește, ea refuză ipostaza de victimă neajutorată. Își consumă în cea mai mare discreție dezamăgirea: „Varvara știa să tacă și să-și ascundă viața sufletească”. Varvara se va căsători cu următorul ei iubit, Vasile Ardelean, un inginer originar din Alba-Iulia. După nașterea primei lor fetițe, Elena, familia se va muta dintr-un oraș din Moldova definitiv în orașul natal al bărbatului. Din păcate, nici Vasile Ardelean nu va fi la înălțimea acestei femei. Sub masca bărbatului atrăgător, inteligent și șarmant, se ascundea un bărbat duplicitar moral, imatur, leneș și manipulator. Își exercită brutal autoritatea de soț, pretinzându-i Varvarei pe un ton ultimativ să îi mai facă un copil – o cerință deopotrivă tiranică și absurdă, căci, deși el nu știa, stilul său dezechilibrat de viață îi afectase negativ fertilitatea. Acest adevăr dureros femeia îl descoperă abia după ce trece prin calvarul a zeci de analize medicale. Varvara a făcut ceea ce știa ea cel mai bine: s-a afundat în tăcere. Această tăcere o ajută să se remonteze.

Polii de dominare se schimbă în cuplu, chiar dacă nu în mod evident. Aflarea secretului slăbiciunii soțului declanșează o metamorfoză profundă în Varvara, care renaște spiritual. Ca într-un joc de domino, un prim secret va provoca un altul, mai teribil. În plan profesional, Varvara întruchipa modelul ideal; era o șefă de laborator exemplară, cu fotografia expusă permanent la panoul de onoare. În pofida fațadei de femeie-model, în viața personală ia o decizie care sfidează flagrant regulile aspre și cutumele dogmaticilor ani comuniști. Într-un fel, ea alege ceea ce am numi astăzi un „donator”: pune ochii pe Johann Müller (alias Fritz), un coleg de serviciu, un intelectual rafinat, poliglot, dar retras din fire. Folosindu-și farmecul, îl cucerește și rămâne însărcinată fără ca el să bănuiască adevăratul plan, aducând-o pe lume pe Crina. Printr-o nouă farsă a destinului, Sile Ardelean – a cărui viață se va sfârși prematur și violent – va ajunge să o iubească pe această fetiță mai mult decât pe Elena, sânge din sângele lui. La câțiva ani după moartea lui Sile, Varvara se recăsătorește cu Fritz. Dar nici acest bărbat nu a reușit să o facă fericită, fiind prea monoton pentru spiritul ei rebel. Ea îi va supraviețui lui Fritz, bărbatul care n-a aflat niciodată că el este tatăl biologic al Crinei. Mărturisirea făcută fiicelor ei la bătrânețe le-a părut acestora nechibzuință, dar pentru Varvara a reprezentat o eliberare și o emancipare a propriei conștiințe.

Elena seamănă cu Varvara prin independență, ambiție și dârzenie. Amândouă dau dovadă de o emancipare spirituală admirabilă, fiind unite de aceeași pasiune profundă pentru lectură. O zgâtie de copil până la dispariția tatălui ei, Elena își începe procesul de emancipare odată cu anii de liceu, perioadă în care natura ei rebelă s-a transformat profund, prin conștientizarea feminității și lărgirea orizontului cunoașterii: „S-a dus la coafor într-o zi și s-a tuns: o freză de domnișoară modernă, dar care îi descoperea pielea fină a obrajilor, pomeții bine conturați și ochii negri de sub sprâncenele frumos arcuite […]. / În perioada aceea a descoperit liniștea și cărțile. Tot neastâmpărul corpului ei s-a mutat într-un neastâmpăr spiritual, înfometat după lumi noi, necunoscute, atât de ușor de găsit în cărți […] Acum citea la întrecere cu mama. […] Fără efort, înghițea cunoaștere ca un burete”. Mai târziu, după Revoluție, deschizându-se granițele țării, la insistențele iubitului ei Andy, Elena și-a îmbogățit orizontul cultural prin călătoriile în SUA, urmărind și obiective de creștere profesională, ajungând o titrată și apreciată profesoară universitară de limba latină. Însă nu s-a integrat acolo, simțindu-se străină și lipsită de rădăcini. După o dezamăgire amară, va lua decizia de a se întoarce definitiv în România, fără soțul ei, doar împreună cu fiica ei, micuța Tania.

Crina, sora mai mică a Elenei, are o evoluție mai lentă. Față de mama ei și de Elena, ea se lasă adesea copleșită de relațiile toxice cu bărbați abuzivi, infideli sau imaturi. Totuși, din portretul ei nu lipsesc acțiunile intempestive, cel mai elocvent exemplu fiind decizia de a-și crește singură fiul, pe Alex. Din fericire, crescut cu multă dragoste mai mult de bunica lui, Nonna, băiatul se dezvoltă frumos: în clasa a XI-a, are rezultate școlare excelente și se pregătește asiduu pentru facultate. Dar personalitatea lui Alex este modelată de firea nonconformistă a bunicii, mamei și mătușii sale. Influența acestor femei puternice din viața lui îl face capabil să ducă o viață secretă. Deși vocea lui se suprapune cu cea a naratorului, în opinia mea, nucleul romanului Să spui sau să nu spui îl reprezintă triada feminină formată din Varvara și fiicele ei, Elena și Crina. Prozatoarea Hanna Bota construiește o excelentă frescă de familie într-un autentic roman de analiză psihologică, în care cele trei femei evoluează în pofida traumelor, a societății rigide, a relațiilor toxice și a secretelor de familie. În final, emanciparea lor se dovedește a fi profund interioară.

*

Iulian Boldea

Trecutul în fotografii neretușate

Ioana Nicolaie a publicat cărți de poezie (Poză retușată, Nordul, Credința, Cenotaf, Lomografii și Autoimun), proză (Cerul din burtă, O pasăre pe sârmă, Pelinul negru, Cartea Reghinei, Tot înainte!) și literatură pentru copii (Aventurile lui Arik, Arik și mercenarii, Ferbonia și Vertijia). Poezia Ioanei Nicolaie se definește prin capacitatea de rememorare, de restaurare a unui trecut revolut, amintirile neavând simplă „valoare ilustrativă, de poze într-un album”, căci ele „mijlocesc interiorității să se limpezească, să-și cristalizeze propriile obsesii” (Sanda Cordoș). Dinamica și rafinamentul atmosferei asigură „legături subterane” din care decurge „o sensibilitate atipică pentru timpurile noastre, de o originalitate frapantă” (Andrei Bodiu), dar și o „amărăciune impetuoasă” (Dan C. Mihăilescu). Lomografii (2015) are câteva secțiuni (Poză retușată, Nordul, Credința, Autoimun) ce accentuează latura confesivă, revelațiile anamnezei, prin care sunt inventariate vârstele unei biografii neromanțate. Relevant e relieful identitar al poemelor, cu aluviuni și fragmente de memorie și de timp, neretușate, neostentative și discrete, prin care sunt repudiate mutațiile drastice de umoare, accesoriile stilistice sau excesele afective. Scriitura e fundamentată pe adevăr și pe descinderea în arheologia vârstelor, în care desenul copilăriei e perceput ca sumă de detalii, notații și gesturi anodine. De altfel, autoarea însăși relevă dimensiunea confesivă, dinamica expresivă, obsesia reveriei („Cărțile mele de versuri sunt povești. Au crescut pe un schelet narativ, s-au vertebrat epic, deși formal s-au folosit de artificiile stilistice ale poeziei”). Expresivitatea derivă din punerile în scenă ale unor instanțe ale liricului (fantasme, ambianțe, reverberații ale ludicului etc.), căci, uneori, mișcarea încremenește tandru în câte o metaforă fericită, prin abolirea curgerii clipelor în ascunzișurile și fulguranțele unei emoții neștiute, astfel încât, pe ruinele timpului trecut, eul își alcătuiește un edificiu al amintirilor, gesturilor și ritualurilor de trecere, de la o vârstă la alta, de la un spațiu la altul, de la o trăire la alta, depășind bariere și limite sau ispășind ultragii neștiute. Acesta e timbrul autentic al vocii poetice a Ioanei Nicolaie: evocator și melancolic, cu reverberări de emoții și fulgerări de trecut, cu ironii și subînțelesuri, cu note acute reprimate nostalgic și cu bemolul unei iubiri ce alcătuiește chiar ființa de carne și himeră a lirismului. Trecerea de la poezie la proză nu a fost prea abruptă, în măsura în care proza conservă, în inflexiunile ei, o acută vibrație în fața realului, sensibilitate la detaliu, dar și reflexivitate empatică, transpuse în evenimente narative, întâmplări, personaje, tramă. În O pasăre pe sârmă, Ioana Nicolaie „caligrafiază delicat, feminin, un text al aspirațiilor juvenile” (Bianca Burța-Cernat). Pelinul negru (2017) e o narațiune dramatică a „copiilor Cernobâlului“, în care dilemelor identitare ale Agustinei li se adaugă imagini ale frustrării, ale iluziilor destrămate și ale unui univers infernal, dominat de imagini și culori ale ororii, întunericului și fricii. Simona Sora observă că, în Pelinul negru, Ioana Nicolaie „reface o lume de după o apocalipsă ținută sub obroc, un univers (deloc paralel) care glisează – din neștiință, complezență, cruzime – în oroare”. Pentru Tania Radu Pelinul negru și Cartea Reghinei „torc din acest caier inepuizabil, cu unelte nevăzute, dar care sunt ale timpului de acum, ale acestui postmodernism proteic, generos, învățat și alunecos, în care libertatea scriitorului e mai mare ca oricând.”

Romanul Cartea Reghinei (2019) pare să fie un fel de cronică a unui „Iov feminin”, epicul derulându-se pe diverse paliere cronologice și ontologice interconectate, configurând un destin contorsionat, într-o structură narativă policromă, ce evocă relieful vieții Reghinei, într-un spațiu în care se întâlnesc fantasme, demoni și reprezentări ale cotidianului. Cartea are și valoare de document prin evocarea unor repere ale satului tradițional (pețit, nuntă, șezătoare), dar și prin recapitularea unor episoade ale propriului drum existențial (nașterea copiilor, dragoste, frică, umiliri etc.). Ioana Nicolaie redă aici o adevărată alchimie a gesturilor cvasirituale prin care este recuperată fenomenologia unei lumi proteice, vulnerabile și consubstanțiale cu ritmurile universale, suferințele Reghinei, mamă a doisprezece copii fiind redate cu naturalețe și acuitate. E aici și o strategia a confesiunii și a  notațiilor, prin care tensiune, traumă și lirism, iertare și vină toate sintetizate în finalul romanului („Am ajuns, dragii mei! a zis la sfârșit Reghina. De-acum vom fi mereu, laolaltă, în vara de trei ani. Și i-a scos pe toți afară, în grădina care se umpluse de soare care n-avea să mai apună niciodată”). Episoadele cărții pendulează între prezent și trecut, între vină și iertare, fiind ritmate de tonul clar și liniștit al unor adevăruri rostite pe îndelete, pe un fundal ontologic și etic, fundal pe care se proiectează gesturi, momente, ritualuri, întâmplări și virtualități, ierarhii și limite, suferințe și sacrificii, redate într-o tonalitate expresivă diversă, uneori arborescentă, alteori contrasă, eliptică. Romanul e și un joc al conștiinței narative cu propriile resurse: autenticitate, sinceritate a dicțiunii, exprimare a emoției nude, trăire împinsă până la limitele ei cele mai vagi, printr-o alternanță a descrierii alerte și a dialogului tensionat. Să faci vizibilă suferința prin cuvinte, enunțuri și fraze ce alcătuiesc mecanismul narativității, să aduci la suprafață trăiri instinctuale și impulsuri obscure, să percepi suferințele feminității: acestea sunt atuurile cărții Ioanei Nicolaie, o carte despre vină, iertare și revoltă, o cronică a curajului și a sacrificiului cotidian într-o lume apăsătoare și nepăsătoare. Trilogia Ioanei Nicolaie impresionează prin fragmentele de istorie personală evocate în grilă realistă, prin detalii revelatoare și experiențe-limită ce reunesc trei destine umane feminine ipostaziate diferit. 

În romanul Tot înainte, mărturisește autoarea, „n-a trebuit decât să elimin o parte din straturile vieții și să cobor până la mine, cea de departe, prinsă în chihlimbarul din copilărie. Ajunsă acolo am povestit. N-a fost nevoie de cine știe ce ficționalizare, căci lucrurile, oricât de incredibil ar părea, așa au stat.” Romanul este un joc al conștiinței narative cu propriile resurse și limite (autenticitate, sinceritate, exprimare a emoțiilor și trăirilor, alternanța descrierii și a dialogului). Meritul autoarei e acela de a semnifica prin intermediul mecanismelor și procedeelor epicului suferința, trăiri obscure, instincte, impulsuri afective, revolte, iertări și spaime. Romanul debutează sub zodia bolii, într-o stare de sărăcie extremă („casa noastră de două luni încoace e ca magazinul, nu găsești nimic de mâncare în ea.”), detașându-se ca formă de reconstituire neretușată a unui trecut tragic. Narațiunea articulează, astfel, forme de revoltă, de evadare, fiind, totodată, un document uman al resemnării și eșecului într-o societate totalitară care abolește vise, destine, aspirații. Viața fetiței care are ambiția de a merge tot înainte până când se lovește de realitatea dramatică e un exemplu de tenacitate prin aspirația de a se afirma, în ciuda limitelor constrângătoare care îi blochează accesul la fericire și împlinire. În proza Ioanei Nicolaie ficțiunea și autoficțiunea se întretaie în mod fericit în evocarea infernului totalitar românesc cu concursul unei memorii afective ce înglobează documentul, trăirea nudă, excursul autobiografic și regimul evocator al unui timp neretușat, recuperat în culori crude, insolite, obiectivate.

***

Diana Iepure

Maia

(Fragment de roman)

Repartizarea

La începutul carierei, după absolvirea Colegiului Național de Coregrafie și angajarea la Teatrul de Operă și Balet, ca tânără speranță a culturii naționale, Maia avusese norocul să se pricopsească și cu o cămăruță în căminul de nefamiliști de pe strada Viilor. Un început, ca toate începuturile, plin de speranțe.

Viața din căminul de nefamiliști nu se deosebea cu mult de viața din căminul Conservatorului, unde locuise în ultimele patru luni. Zece etaje de oameni relativ tineri, majoritatea cuplați, care trăiau, de fapt, într-o mare familie. Se întâlneau mai ales dimineața și seara, în bucătăriile comune, toate dotate cu balcon și scări de incendiu. Beau cafea și fumau, scuturând scrumul peste chiloții care fâlfâiau în bătaia vântului, și priveau în zare spre Complexul Memorial Eternitatea. Acolo își dormeau somnul de veci soldații sovietici căzuți în luptele împotriva ocupanților germano-români, după cum era scris frumos pe o placă roșie de marmură, deasupra focului veșnic, care încă se mai aprindea, inclusiv după căderea Uniunii, de 9 mai și de 23 august.

Așadar, vecinii își cunoșteau foarte bine nu doar zilele de naștere, când se putea bea și mânca moca, ci și lenjeria intimă. Își dădeau seama, fără probleme, după dantelă, culoare și finețe, ale cui erau rufele întinse la uscat înainte de răsăritul soarelui. Apoi își așteptau rândul la cele două veceuri și la dușuri, iar când simțeau că nu se mai poate, băteau nerăbdători cu pumnul în ușă. Un mușuroi. Zece etaje de oameni, înzestrați de Dumnezeu cu oareșce talent, care petreceau împreună anul vechi și îl întâmpinau pe cel nou. Își împrumutau bani și alimente, se uitau împreună la filme, făceau schimb de cărți, învățau partituri, se bârfeau, se certau și se împăcau cu pasiune, toate astea într-o hărmălaie fantastică de vocalize, sunete de vioară, acordeon, oboi, clarinet, gemete, mormăituri, exclamații, scăpate, inevitabil, de sub control.

— Măi, ce i-o face ăstuia? se întrebau uneori, curioși, când gemetele care veneau de alături se transformau treptat în schelălăit, apoi în urlet și treceau, ca printr-o perdea de fum, prin pereții subțiri ai camerelor.

Așadar, erau zece etaje de balerini și balerine, instrumentiști, soliști debutanți și simpli coriști, sufleori, personal tehnic, șoferi, casierițe, toți salariați ai Teatrului de Operă și Balet, la care se mai adăugau câțiva angajați ai unor muzee și biblioteci, școli de muzică și de pictură, instituții subordonate tot Ministerului Culturii. O populație relativ omogenă, care visa la celebritate, să danseze și să cânte pe marile scene ale Europei (sau măcar la București), să expună în galerii prestigioase, să vândă un tablou și să-și cumpere cu banii ăia un apartament, în timp ce abia adunau de-o pereche de ghete mai de Doamne-ajută, de-o geacă, de-o geantă, de-un parfum franțuzesc.

În acei minunați ani ai tranziției, ani plini de speranțe și lipsuri, cel mai bine o duceau, paradoxal, coriștii, care aveau câștiguri suplimentare mărunte, dar dese, cântând la Catedrală, la Ciuflea, la Sfânta Teodora, la Sfântul Ierarh Nicolae și la alte biserici din oraș, mai puțin centrale. Care nu erau deloc de disprețuit, pentru că acolo, pe lângă un bănuț cinstit, mai făceau rost și de ulei, făină, vin, chifle, colaci, dulciuri și fel de fel de pomeni: ceșcuțe de porțelan, boluri de metal ori de sticlă, umplute cu fructe de sezon, batiste, prosoape mici de bucătărie. Uneori le pica chiar și câte un prosop flaușat sau, cu puțin noroc, prosoape mari, de baie.

La repartizarea camerelor nu s-a ținut niciodată cont de departament. Chiar și o simplă casieriță de la teatru, dacă o ducea capul, putea să-și facă rost de o cameră mai bună. Asta însemnând, de obicei, mai mare și cumva mai bine poziționată. Circulau diverse zvonuri cu privire la taxe și la tot felul de cadouri, cum ar fi purcei gata tranșați, butoaie cu vin, curcani de 10 kile, saci de ardei și de vinete sau alte produse specifice pentru o regiune preponderent agricolă. Se spunea că, dacă făceai rost de produse din astea, strategice, și mai plusai cu o taxă suplimentară, puteai să capeți chiar două sau trei camere alăturate și să te pomenești cu un ditamai apartamentul, practic în centrul orașului. Și asta datorită faptului că odăile căminului erau grupate câte șase, iar cele șase, la rândul lor, câte trei, separate de un coridor comun. Îți puteai izola coridorul printr-o ușă metalică și, cum s-ar zice, au-revoir hărmălaie și bun venit intimitate și spațiu privat! Certurile cele mai mari de aici porneau. Unii își doreau doar un ungher unde să-și odihnească oasele, alții, însă, mai mult. Și nu era deloc simplu.

De exemplu, când se dusese la teatru să-și ridice ordinul de repartiție, Maia asistase la o discuție aprinsă a directorului adjunct pentru probleme de gospodărie cu unul dintre viitorii ei vecini, un șofer scund și durduliu care, în timp ce ieșea din biroul directorului, îi aruncase, enervat, peste umăr:

— Sigur, dacă n-am pizdă, n-am cum să mai capăt o cameră!

— Ei, asta e deja fix problema matale! îi strigase din urmă adjunctul pentru probleme de gospodărie, fără urmă de emoție. 

Maia primise atunci cămăruța din colț, de la șapte, cea pe care presupunea că și-o dorise șoferul, pentru a-și lărgi cuibul și a-l marca printr-o ușă de metal. 15 metri pătrați, un perete comun cu bucătăria etajului, de pe geamul căreia se vedea, ca în palmă, fosta cantină universitară Drujba și căminele Facultății de Istorie. Pentru început, era o variantă onorabilă, căci Maia n-avea habar cum să facă rost de produse strategice, n-avea nici bani de pus în plic. Cu alte cuvinte, părea un caz pierdut, doar că, după cum se vede, intervenise forța divină. O ajutase enorm recomandarea de la colegiu și, nu în ultimul rând, faptul că trupa de balet avusese nevoie urgentă de o completare, după plecarea intempestivă a unui grup de balerine la Berlin.

Dragostea

Urma să se instaleze în noua ei locuință cu Keanu, un actor de la Teatrul Național, începător și el, de care se îndrăgostise nebunește și pe care îl botezase așa, imediat după ce văzuseră împreună Pact cu diavolul, deopotrivă uimită și speriată de cât de mult semăna iubitul ei cu actorul de la Hollywood.

Într-adevăr, Keanu, în brațele căruia căzuse accidental, la o frână bruscă a microbuzului, undeva la intersecția străzii Livezilor cu strada Pușkin, era frumos. Frumos ca un zeu, îi trecuse atunci prin cap exact această comparație, cum întâlneai în romanele acelea de dragoste, care împânziseră brusc tarabele chișinăuiene. Mă rog, nici ea nu trecea neobservată, cu părul ei blond, cu ochii negri, migdalați, cu pielea fină, cu mișcările ei de libelulă imponderabilă. Frâna aia, era sigură, nu fusese nimic altceva decât mâna destinului. Cum îi spusese mama, cândva: de ți-e scris, în frunte ți-e pus. E adevărat că mama se referea la talent, la plasticitate, la profilul ei de mare divă. O mică Plisețkaia, dar blondă.

Cât timp Plisețkaia de pe malul Bâcului își făcuse loc spre ieșirea din microbuz, pentru a coborî la stația Gemenii, tânărul o urmărise în tăcere. S-a tot ținut după ea, prin spatele Catedralei, pe lângă chioșcurile cu flori, spre Teatrul de Operă, unde în vreo jumătate de oră începea repetiția pentru Silfida, baletul cu care avea să se deschidă stagiunea de toamnă.

Fantastică repetiție! Mica Plisețkaia zbura, plutea realmente deasupra scenei, iar nările, nările îi erau pline de Fahrenheit, un miros care a însoțit-o pe tot parcursul acelui zbor diafan. Sunt un animal diafan, i-a trecut prin minte titlul cărții unui poet de la Iași, pe care-o găsise la Librăria din Hol. Nu avea corp, nu avea mâini, nu avea picioare, simțea doar poantele, simțea palmele care o atingeau, parfumul care o învăluia, poalele rochiei și, din când în când, undeva, în preajmă, tremurul celor două aripioare străvezii de libelulă.

La ieșire, descoperise că băiatul din microbuz o așteptase cu ochii ațintiți spre ușă. Nici nu se mișcase de-acolo, de la intrarea din spate, de pe Mitropolit Dosoftei. Dacă iese cumva cu vreun grup de colegi și pleacă fără să-l observe? Dacă uită de el, în compania aia zgomotoasă de balerini și instrumentiști? Dar ea nu uitase.

Au pornit-o spre Ștefan cel Mare pe stradela Teatrului. La monument, au traversat bulevardul și au intrat în Grădina Publică Centrală. Cu același succes, puteau să meargă tot înainte, pe trotuarul din stânga, până ajungeau la Porțile Orașului. Nu conta pe unde umblau, chiar nu conta. Nici ce vorbeau nu prea conta în momentele alea, deși vorbeau totuși lucruri care-i interesau pe amândoi. Au vorbit despre muzică și despre balet, despre teatru și despre film, despre soarta artistului în spațiul postsovietic, despre perspectivele lor aici și în altă parte. Nu-i venea să creadă că omul ăsta exista cu adevărat și nu era doar o proiecție, o reclamă, un vis, un afiș din fața cinematografului Patria, o reclamă la Fahrenheit.

Maia descoperise Fahrenheit-ul de ceva vreme. Își mai lua, din când în când, câte o mostră, dintre acelea care, în țările civilizate, se dădeau gratis, la cumpărarea unui parfum. La Chișinău însă mostrele se vindeau. Îți puteai lua de la Gemenii, la alegere. Jurase să-și cumpere, cât mai curând, poate din primul turneu, cea mai mare sticlă pe care-o găsește. Și ce dacă e bărbătesc? Soarta îi adusese acum parfumul, la pachet cu căldura acestui băiat, în brațele căruia se pomenise, cum a zis el, ca o pană albă de lebădă.

Început de genealogie

Maia venea dintr-un oraș din nordul Moldovei. Crescuse într-o familie mixtă sau, cum i se spunea înainte, internațională.

Mama Maiei, Maria, fiică de țărani dintr-un sat de pe malul Nistrului, absolvise cu note foarte bune Școala de Iluminare Culturală, din care ieșiseră mai multe vedete ale lumii artistice din stânga Prutului. Această școală era numită și CultProsvetUcilișce1, CultProsvet sau, și mai prescurtat, Cult. Mă rog, moldovenii îi ziceau, CurProstvet, căci oamenii de artă nu erau priviți de țăranii moldoveni decât prin prisma frivolității, a dezmățului și a neseriozității. Dar, dincolo de asta, școala era recunoscută pentru pregătirea temeinică oferită studenților și confirmată, zeci de ani la rând, de succesul absolvenților ei, care-și continuau studiile la Institutul de Arte de la Chișinău, transformat după 1991 în Conservator. După absolvirea secției de biblioteconomie la Soroca și câteva peripeții profesionale, Maria a ajuns bibliotecară la Biblioteca municipală a orașului Bălți, supranumit și capitala de nord a Moldovei Sovietice. La Bălți l-a cunoscut pe cel care avea să-i devină soț.

Tatăl Maiei, Andrei, era din Ucraina. Se născuse la Zaporojie într-o familie de ucraineni și absolvise Facultatea de Transporturi a Politehnicii din orașul de pe malul Niprului. Era spiritual, chipeș, cu simțul umorului, dar și cu un pronunțat simț al dreptății. Fusese trimis, după facultate, pe la începutul anilor 1970, ca inginer la căile ferate, tocmai la Bălți, cum ar veni la dracu-n praznic, cu misiunea să ridice până la ceruri economia R.S.S.M. Culmea e că verișorul Mariei, care tocmai absolvise Institutul Politehnic de la Chișinău, fusese trimis să lucreze, tot ca inginer la căile ferate, unde credeți? La Zaporojie!

Lui Andrei, crescut într-o familie de profesori, îi plăceau cărțile. Ele îi ofereau cea mai mare distracție într-un Bălți plin de gropi, care, și în anii 1970, ca și la începutul secolului, nu-și dezmințea numele. Așadar, trecea des pe la biblioteca municipală a orașului, unde rămânea în sala de lectură până la închidere, când tânăra bibliotecară se ridica de la masa de lucru, își trecea mâna prin părul ei blond, apoi îi făcea semn că e timpul să închidă, punea alarma și încuia ușa principală.

Câte n-au vorbit ei în perioada aia, în rusă, dar și în ucraineană, căci Maria, care se scălda de mică în același râu cu ucrainenii, le înțelegea bine limba. Știa multe cântece ucrainești, știa de Taras Șevcenko, de Ivan Franko, știa chiar și de Lesia Ukrainka. Cumpărase într-o zi o carte veche de Lesia Ukrainka de la un moș nebun, care rătăcea cu o desagă de cărți în spate prin bazarul din Iampol, un orășel ucrainean de peste Nistru, unde ajungea și ea în fiecare duminică.

Andrei o asculta uluit, nu se așteptase să întâlnească la Bălți o moldoveancă atât de  inteligentă. În plus, una frumoasă, care își exersa cu el abilitățile lingvistice. Nu s-a mai întors la Zaporojie, așa cum preconizase, dar nici verișorul Mariei nu s-a mai întors în Moldova, după anii obligatorii de repartiție, pe care îi datora statului sovietic pentru cei cinci ani de studii superioare gratis.

În sfârșit, s-a născut primul lor copil, o fetiță, și au decis că o va chema Maia.

Maia

Când au adus-o acasă de la maternitate, în apartamentul proaspăt mobilat din centrul orașului Bălți, au pus-o în minunatul pătuț de lemn, care se legăna pe patru roți metalice de culoarea coralului, și au desfășat-o. Fetița, eliberată brusc din strânsoare, s-a întins și, prin boarea de lapte matern care o învăluia, mânuțele ei s-au mișcat cu atâta grație, că tinerilor părinți li se s-a părut că numai Plisețkaia, în Lebăda lui Saint-Saëns, a mai avut atâta elasticitate. Maia, au murmurat ei într-un glas.

Dacă mai aveau uneori păreri diferite, în privința Maiei nu exista nicio disensiune. Maia trebuia să se facă balerină, una mare, iar primul pas era să o trimită la Chișinău, la Colegiul de Coregrafie. Decizia pe care o luaseră în privința fetiței nu s-a schimbat nici când în familie a mai apărut un băiețel.

N-o duceau chiar pe roze, dar nici nu trăiau greu. Se străduiau să le asigure copiilor toate cele necesare. Să meargă vara la mare, la Zatoka, la Koblevo sau chiar la Mariupol. Să ajungă cel puțin o dată pe an la bunici, la Zoporojie și, neapărat, la deschiderea stagiunilor Teatrului de Operă și Balet de la Chișinău. Maria a insistat să vorbească acasă cu copiii moldovenește, chiar dacă la Bălți se vorbea exclusiv rusește. Și, cum era destul de înfiptă, chiar a reușit să se impună. Rusa e oricum peste tot, spunea ea, dar lasă-i să știe și limba mamei. Andrei n-a fost împotrivă, era printre puținii veniți care au învățat limba localnicilor și o vorbea nu doar acasă, de dragul Mariei, ci și cu țăranii, la piață.

Viața își urmă cursul. Ca un harbuz răscopt, imperiul sovietic începu să trosnească, apoi să crape, desfăcându-se în bucăți. Cincisprezece bucăți. Problemele materiale se înmulțiră și ele, dar totuși, la timpul potrivit, fetița a fost trimisă, conform planului, la Colegiul de Coregrafie, devenind foarte curând feblețea profesorilor.

În capitală, când îi era mai greu, Maia își amintea cu drag de părinți, de sărbătorile lor de acasă, de serile în care aceștia își turnau câte un păhărel de vișinată, după care mama începea cu Vai, sărmana turturică, iar tata continua cu Нiч яка мiсячна.

Iar amintiri de genul ăsta începură să o năpădească tot mai des.

Probleme

Povestea Maiei cu Keanu s-a declanșat rapid, ca un foc de paie într-o mare secetă, și s-a potolit la fel de repede. Se invocau cine știe ce treburi, delegații, repetiții prelungite, beri cu oameni importanți. Apoi același șofer durduliu i-a spus, nu fără satisfacție, că l-a văzut pe ăla al ei pupându-se cu cineva pe treptele Teatrului Național. Maia nu-l crezuse, însă, după ce așteptase fără succes trei nopți la rând, își dăduse seama că venise, de fapt, sfârșitul. Dar, vorba cântecului, un sfârșit e un început. De sarcină. Pe care nu se hotăra să o întrerupă.

Pe de altă parte, părinții o duceau greu. Obișnuiți să trăiască din cele două salarii ale lor, să drămuiască fiecare bănuț, dar să se descurce onorabil, acum nu se mai descurcau. Mama primea puțin, dar și banii ăia veneau cu întârziere, devalorizați. Odată, după vreo două luni de așteptare, primise un sac cu orez. La tata era mai bine, dar nu într-atât încât să-i scape de nevoi. Bunici la țară, care să le mai trimită găini, varză, ceapă, ouă și cartofi, nu aveau. Fratele ei termina școala, trebuia să intre la facultate. Alte cerințe, alți bani.

Maiei îi venea tot mai greu să se concentreze la repetiții. Deși își dădea seama că sarcina e încă într-un stadiu incipient și n-avea cum s-o tragă în jos, nu mai putea zbura.

În plus, se zvonea că întregul cămin din strada Viilor urma să treacă din proprietatea teatrului în proprietatea locatarilor și luptele pentru spațiul vital s-au întețit.

Bomboana de pe colivă a fost plecarea teatrului în turneu. Fără ea. N-au riscat și, după două luxații serioase, i-au oferit o pauză. S-a hotărât s-o folosească cumva, dar cum?

Soluția a venit, pe neașteptate, din partea șoferului durduliu cu care se intersectase într-o dimineață, la bucătărie. De obicei îl evita, dar atunci, când l-a văzut pe pragul ușii ce da în balcon, cu căștile în urechi și țigara între dinți, l-a atins ușor pe umăr, adică să o lase să iasă.

— Nu pune mâna că mi se scoală și sufletul, i se adresă el scoțându-și căștile din urechi.

Cum ea nu-l băgă în seamă, omul își încercă din nou norocul:

— Și, nu te-au luat în turneu, ai? Lasă, nu te necăji, vine și vremea ta. Folosește timpul ăsta cu cap, fă și tu un ban cinstit. Uite, am eu o cunoscută, de aici de la noi, stabilită la Moscova. E băgată în niște afaceri la ruși, angajează personal pentru Balșoi. N-ar fi mare brânză, stai ca plasatoare, împarți niște programe, arăți și tu oamenilor unde-i bufetul, unde-i sala, din astea. Dacă vrei, îți aranjez. Să ne ajutăm, așa, ca între vecini. În trei zile ești plecată, iar până se întoarce teatrul din turneu, tu ești deja înapoi aici, cu un ban cinstit grămadă, nu ca alea care se duc să danseze la bară.

Balșoi

Un Bechstein alb trona în centrul foaierului imperial, alb și el, orbitor. Oglinzi aurite, tapet purpuriu de Damasc, goblenuri franceze de atlas, aur, mult aur, aurit părea până și aerul pe care l-au respirat, la vremea lor, Ulanova, Vasilieva și, ah, Maia Plisețkaia.

Doar că femeia care stătea în fața ei nu era un ghid de la muzeul teatrului, care să-i povestească detalii din istoria clădirii, din timpul montării celor mai celebre spectacole sau din viața iluștrilor dansatori. Ceea ce trebuia să facă era să spele veceurile și podeaua magazinului teatral, aflată la același nivel cu toaleta. O toaletă simplă, care făcea notă discordantă cu frumusețea luxuriantă a clădirii.

Câteva lavoare albe.

Câteva oglinzi.

Câteva cabine.

Vase de veceu montate în perete.

Nu, nu se va plimba prin sălile și coridoarele teatrului, îndrumând spectatorii și ascultând sunetele instrumentelor din groapa orchestrală. Nu, nu va trage cu ochiul la ce se întâmplă în culise. Nu, nu va auzi cum poantele ating scena aia de vis.

Ce știa Maia despre sărăcie și umilință?

Adunase destule povești cu intelectuali scăpătați care măturau străzile la Moscova, cu fesurile trase peste ochi, ca să nu-i recunoască cineva. Știa pățania profesorului de fizică Ivan Stepanovici, hamal într-un depozit imens de la periferia Sankt-Petersburgului. Îl sunase băiatul într-o zi: nu-i ieșea o problemă grea și îl rugase pe taică-său să-l ajute. Ivan Stepanovici desfăcu repede o cutie de carton și o acoperi cu formule. Problema se dovedi într-adevăr grea, dar Ivan Stepanovici îi veni de hac și se pregătea bucuros să sune acasă când se apropie șeful de tură și îl întrebă, arătând spre cutie:

— Что за каракули?2

A aflat și l-a alungat: ,,Aici încarcăm cutii, descarcăm cutii, încărcăm cutii, descărcăm cutii. Atât!”

Maia n-a zis nimic, a privit lung spre femeia cu părul ca pana corbului, cu ochii arcuiți și unghiile sângerii, s-a întors și a pornit spre ieșire, încurcând des direcția. Zici că era un copil mic rătăcit în Labirintul Hampton Court. Când s-a văzut, în sfârșit, în fața celebrelor coloane, a izbucnit în plâns.

Trenul rapid de pasageri nr. 47 Moscova-Chișinău

Trenul rapid de pasageri nr. 47 Moscova-Chișinău pornea din Gara Kiev la ora 10 și 15 minute. Parcurgea cei 1.062 de kilometri în 27 de ore.

Maia își luă imediat bilet si găsi un loc în sala de așteptare.

Alături, vreo trei moldoveni discutau că au șanse mari să fie angajați iar, că li s-a promis ferm, că la Moscova n-au suficienți șoferi de troleibuz pentru cele 100 și ceva de linii. Șoferii ruși, când se văd cu banii în pungă, dispar pe o săptămână sau pe zece zile, până îi dau pe toți pe băutură. Asta dacă nu-i așteaptă nevestele la poartă, în ziua de salariu, să-i  scutească de-o grijă. Moldovenii, niște bărbați tineri, să fi avut câte treizeci și un pic de ani, nu vorbeau nici prea tare, nici prea încet, dar nu-și mai dorea să-i audă. Își puse în căști o înregistrare cu George Cziffra, care o liniștea și o incita în același timp.

Când trenul trase pe peron, urcă, găsi repede cușeta, își puse geanta în ladă și se așeză resemnată, în așteptarea lenjeriei de pat curate. Pe lângă cușeta ei au trecut, cărând câte o geantă enormă, cei trei moldoveni care visau să se întoarcă înapoi la Moscova, apoi mai trecu un cuplu. Apoi, în ușa cușetei se opri o fată frumoasă de vreo 20 de ani, subțirică și străvezie. cu buzele roz, vopsite strident. În spatele ei, își făcu imediat apariția un bărbat sub 40, care nu arăta nici el rău, doar că avea o figură mai dubioasă, și o împinse pe fata străvezie ușor înainte.

— Zdarste! Kuda edem? întrebă dubiosul jovial. V Kișiniov?3

Maia dădu afirmativ din cap.

— A, mî blije!4

Tot atunci intră în cușetă un tânăr militar, elegant și bine făcut. Îi ceru Maiei voie să se așeze lângă ea, până le vor aduce lenjeria de pat.

Maia mai călătorise cu trenul la Moscova, la Leningrad și Riga, în copilărie. Dar acelea erau alte călătorii, pline de speranță, de suspans, de imprevizibil, de mirosuri și de sunete noi. Când trenul trecea prin pădurile din Belarus, cu aerul lor nordic, cu vegetația lor mustoasă și umedă, Maia deschidea geamul, trăgea aerul ăla în piept, asculta glasul roților de tren și își lăsa părul în bătaia vântului. Dar ce farmec aveau haltele mici, cu precupeții care se grăbeau să propună pasagerilor tot felul de produse autohtone: mere, pere, flori și fructe de pădure, pateuri, biscuiți de casă, alune! Însă nimic nu se compara cu ceaiul în paharele speciale în suporturi metalice.

De la Riga Maia s-a întors odată cu o geantă mare, încărcată până la refuz cu cutii de șprote în ulei. O rugase nana Marusea, cu fată de măritat. Căci nu erai considerat om serios, dacă nu aveai la nuntă, pe masa înzorzonată, șprote de Riga, acei peștișori mărunți și aurii, adevărat simbol al bunăstării. Dacă simțeai vreo nuntă la orizont, era musai să te pricopsești cu rezerve de șprote. Și oamenii își făceau rezerve. Nana Marusea avea fată de măritat, șprotele ei erau gata, gata să expire, dar fata nu se grăbea cu măritatul, așa că nana Marusea găsi cui să le vândă – unui vecin mai norocos, care își mărita fata, dar nu-l dusese mintea să facă rost de peștișori de aur. Ea își luase acum altă rezervă, cu un termen de valabilitate mai lung. Maia se gândea și la vârful de ac ce creștea încet în burta ei, la mama, la muntele lor de  șprote din debara, care, iată, nu-i vor folosi la nimic.

A scos-o din reverie urletul tipului dubios care sărise în picioare urlând:

— Ai pus ochii pe el, ai pus ochii! Te-am observat cum i-ai rânjit! Ai uitat de unde te-am luat! Așa-mi trebuie, mi-au zis mie băieții, mi-au zis!  Nu te lega la cap, nu lega! Și eu, ca prostul, m-am legat! Dacă-s prost, sunt prost, prost, prost! Ultimul prost de pe fața pământului!

Și, într-un moment, scoase de undeva, din buzunarul pantalonilor lui de trening, un cuțit scurt și ascuțit. Fata străvezie începu și ea să țipe. Maia căscă ochii și simți ceva cald, lipicios, scurgându-i-se pe picioare, dar nu avu timp să se gândească mai departe, căci o bufnitură puternică o aruncă peste masa de la geam și filmul i se rupse.

Se trezi într-un salon de spital. Vecina de pat îi povesti că nimeriseră într-un accident feroviar. Trenul lor avusese o coliziune cu un marfar între stațiile Bekasovo și Naro-Fominsk. Că fuseseră 6 morți și 20 de răniți. Că un container se desprinsese de trenul de marfă și se izbise de trei vagoane ale trenului lor.

Apoi a venit un medic și i-a zis de sarcină, adică i-a zis că a pierdut-o.

Peste câteva zile, pe înserate, Maia urca încet scările căminului de nefamiliști. Acasă nu se schimbase absolut nimic. Același lift care nu pornea. Același aer îmbâcsit. Aceeași beznă în coridorul comun. Dibui cheile și descuie ușa camerei. Copleșită de lumina amurgului, de aerul acela familiar, care nu era neapărat al ei, dar nici străin nu era, de soarele roșu, ce se reflecta în oglinda de pe dulap, Maia nu observă plicul alb ce zăcea pe podea, chiar la intrare. Doar când acesta foșni sub talpa pantofului, se aplecă și îl ridică. Era o scrisoare de la Keanu. Se așeză resemnată pe canapea și se gândi dacă să o deschidă sau nu.

____________________

Școală de Iluminare Culturală.

2 Ce e cu mâzgâlelile astea? (rus.)

3 Bună, încotro ținem calea? La Chișinău? (rus.)

4 A, noi coborîm mai repede (rus.)

[Vatra, nr. 9/2026, pp. 68-75]

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.