Resurrection, cea de-a treia operă elefantină a regizorului chinez Bi Gan, e simultan elogiu și epitaf fatalist pentru cinema, precum și o apologie epatantă a escapismului. Cu adorație fetișistă, cu erudiție nesfârșită și cu ambiție pe măsură, tânărul autor dăruiește lumii ceea ce s-ar fi dorit cântecul de lebădă al celei de-a șaptea arte. Deși precoce și prodigios prin iscusință, lui Bi Gan îi lipsește o concepție substanțială despre cinema și pare prins într-un ciclu meta de pastișă peste pastișă peste pastișă. În spatele suprafețelor sclipicioase ale filmului lui se găsesc numai referințe stratificate la alte filme, iar presupusa filosofie care le leagă este cam găunoasă. Admit din start o oarecare ostilitate personală față de asemenea desfășurări de forță pretențioase, dar până la urmă este loc sub soare și pentru producții cu buget enorm. Dar mai ales dimensiunea de manifest a Resurrection și misiunea mesianică pe care și-o asumă Bi Gan sunt dubioase, după umila mea părere. Proclamarea pripită a morții cinemaului și rețeta oferită pentru resurecția sa (pe care le discut mai amănunțit în continuare) doar ar grăbi căderea acestuia în redundanță, dacă nu și trecerea în neființă.  Reiterația canonului și retrospecția reverențioase nu pot ține loc de inovație creativă, nici fabulația abracadabrantă nu are cum fi asul din mâneca cineaștilor în plină revoluție AI.

Citește în continuare →