A trecut ceva vreme de cînd se plîngea Cantemir că limba română e încă brudie și incapabilă să exprime lucruri pretențioase și prețioase. Oamenii vorbitori de română n-o mai reclamă acum atît de drastic, dar sînt încă mulți nemulțumiți de potențele ei. Nu știu dacă valurile de poeți de prin ultimii ani sar tam-nisam din română în engleză din pricină că româna le frustrează intențiile expresive ori doar pentru a scrie și în limba sacră a vremurilor. Dar ceva demonstrație de nemulțumire pare a fi. Cel mai nemulțumit de starea limbii e, însă, Daniel Pișcu, deși nu în calitatea lui eminentă de poet, ci în calitatea colaterală de eseist/critic literar. Daniel nu s-a străduit să fie chiar calificat în critica literară (deși ar fi putut), dar a exersat-o ca violon d’Ingres. Aceste exerciții, ținute pînă de curînd în sertar, au fost scoase acum de acolo și date public în Postlecturi (Editura Brumar, 2025). E o carte compozită – așa e și prezentată, cuprinzînd, zice subtilul, ”recenzii, interpretări, interviuri, conversații, medalioane, corespondență, remember-uri”, cam de toate, așadar, lăsate teanc în ladă și revelate acum.

Citește în continuare →