A trecut ceva vreme de cînd se plîngea Cantemir că limba română e încă brudie și incapabilă să exprime lucruri pretențioase și prețioase. Oamenii vorbitori de română n-o mai reclamă acum atît de drastic, dar sînt încă mulți nemulțumiți de potențele ei. Nu știu dacă valurile de poeți de prin ultimii ani sar tam-nisam din română în engleză din pricină că româna le frustrează intențiile expresive ori doar pentru a scrie și în limba sacră a vremurilor. Dar ceva demonstrație de nemulțumire pare a fi. Cel mai nemulțumit de starea limbii e, însă, Daniel Pișcu, deși nu în calitatea lui eminentă de poet, ci în calitatea colaterală de eseist/critic literar. Daniel nu s-a străduit să fie chiar calificat în critica literară (deși ar fi putut), dar a exersat-o ca violon d’Ingres. Aceste exerciții, ținute pînă de curînd în sertar, au fost scoase acum de acolo și date public în Postlecturi (Editura Brumar, 2025). E o carte compozită – așa e și prezentată, cuprinzînd, zice subtilul, ”recenzii, interpretări, interviuri, conversații, medalioane, corespondență, remember-uri”, cam de toate, așadar, lăsate teanc în ladă și revelate acum.

Ele sînt rodul unor colaborări la reviste și ziare, ne spune Nota autorului, și în bună parte pot fi calificate drept jurnalism cultural. Recenziile, comentariile de carte sînt concise – și precise, cel puțin unele – și agreabile. Dar lucrul cel mai pregnant care le caracterizează e neologistica nonșalantă folosită de Pișcu, ba în joacă, ba pe bune. Nu e vorba de neologisme pe care le mai știu și alții, măcar de prin dicționare, ci de cuvinte – ori forme – noi, realizate de Daniel prin utilizarea tuturor mijloacelor de îmbogățire a vocabularului. Cinstit vorbind, notițele lui Daniel au nevoie de un glosar, căci iată ce variante propun ele: ”hâtresc”, ”clarmente”, ”expresionabil”, ”psihiatriecial”, ”bâtimentativ”, ”eșantionizat”, ”conductiv ființial”, ”caracteră”, ”liber-versaic”, ”trainicist”, ”katmanici”, ”vers-albatică”, ”temoignatic”, ”caliopic”, ”paralelopedează”, ”anturâmantul”, ”grațielitate”, ”haikuistică”, ”paradoxalist”, ”baptizare”, ”bisturizate”, ”impresiilelogile”, ”tiflată”, ”apolipticetic”, ”cititorizare”, ”obiceial” – și mă opresc doar la comentariile introductive, cu teama că autocorectorul va interveni și va îmblînzi euforia neologistică a lui Daniel. Și limba română și lingviștii români au a-i mulțumi lui Daniel pentru această ofensivă de înnoire. Se-nțelege că alături de acest dialect neologistic și în frățească unitate cu el, Daniel, cu spiritul lui hâtresc (iată că ne putem deprinde!), folosește din plin și jargonul cotidian și colocvial, făcînd un fel de stilistică oximoronică (ar fi putut-o face și mai bine cu arhaismele, dar era prea la îndemînă pentru ingeniozitatea lui Daniel). El vorbește de ”clenciuri”, exclamă la lectură ”ce fain!”, ”iarăși excelent”, se exprimă ”rockărește”, face mereu jocuri de cuvinte – nu văd cum s-ar fi putut abține cînd poeziile i-s pline de ele – gen ”singur(atic) în Singapur” ș.a. Nu se dă în lături nici să adjectiveze pornind de la numele poeților – vorbind, bunăoară, de ”un print deteșeanean” , cînd cu versurile lui Vladimir Deteșanu. Nu știu cît de firești i se vor fi părînd lui Daniel astfel de derivări (par glumețe), cînd el știe prea bine că nu orice nume se potrivește la asemenea flexiuni și, mai ales, nu oricine și-a cîștigat dreptul de a produce asemenea derive. Dreptul la adjectivare se cîștigă greu, iar unele nume nu sînt pretabile de la sine. Zicem firesc ”eminescian, blagian, arghezian”, obligați la asta pentru că oamenii din spatele lor au intodus noi categorii culturale și, pe de altă parte, pentru că au nume declinabile, dar nicidecum nu putem zice ”pișcian”, ca să mă folosesc doar de numele lui – pentru că el are umor, pe cînd alții poate s-ar simți în drept să emane adjective. În orice caz, Daniel are oroare de perifraze și preferă să inventeze ad hoc. Una peste alta, prima calitate a articolelor din volum e spectacolul lor lingvistic.

Asta e partea care-ți ia ochii, dar comentariile lui Daniel, cît de strînse-n menghină, dau în vileag imediat caracterul volumelor pe care le consemnează într-o – cum zice – ”călătorie printre cărți”, dar și prin ele. Daniel e un amator de prăjituri și ori de cîte ori dă peste una exclamă imediat ”excelent”, ”ce metaforă!”, ”ce fain”, ”iarăși excelent” etc., folosind interjecția pe post de acțiune critică. Nu se sfiește o clipă în fața entuziasmelor, pe care le și declamă spontan: ”un poem perfect”, ”chintesență valoric impecabilă”, ”poem integral reușit”, ”Un Poet Mare”, ”o carte deosebită”, ”un primus inter pares”, ”ce minunat”, ”une chef d’oeuvre” etc., într-o agilă gimnastică admirativă. Bucuria lecturii e evidentă și împărtășită cititorilor prin frecvente citate. Un diapazon admirativ sună tot timpul în comentarii, măcar că majoritatea poeților invocați nu țin de prim-planul literar (de aici, puțini expuși: Alexandru Mușina, Caius Dobrescu, Gheorghe Crăciun, Romulus Bucur, Liviu Ioan Stoiciu, Ștefan Baciu), ci fac parte mai degrabă dintr-o falangă brașoveană, destui dintre ei poate bucurîndu-se de singura consemnare. Din această perspectivă, cartea lui Daniel e, in nuce, și un dicționar de poeți (preponderent brașoveni, puși alfabetic) lăsați pe dinafara dicționarelor autoritare. Sînt unde trebuie și observațiile mai generale despre spiritul poemelor, fie că e vorba de ”poezia eseistică a lui Caius Dobrescu”, de ”doina modernă de amor” a lui Pavel Gătăianțu, de ”apetența numerică a lui Mușina”, acest ”generos guru-arbitru al poeziei contemporane” etc. etc. O frază cu rol de efigie primește fiecare personaj. Trei interviuri și două evocări emoționante – dedicate lui Radu Călin Cristea și Ion Stratan – încheie micul teanc scos din sertar. Nu fără o surpriză: poemele, serioase ori improvizate, ale lui Radu Călin Cristea (plus ceva corespondență cu Daniel). Într-un cuvînt, Daniel a făcut foarte bine făcîndu-și ordine prin sertare.

[Vatra, nr. 9/2026, p. 33]