Anchetă (continuare)

Nicolae LEAHU

1.

Începând să citesc literatură română aproape în condiții de clandestinitate, am înțeles destul de repede că literatura ciopârțită, care mi se preda în școală și la facultate, adică aceea cu iz „moldovenesc”, este, de fapt, o năpastă pe capul bietului basarabean, menținându-l într-un limbaj literar de țarc, nu tocmai capabil să se împrospăteze din româna auzită la posturile de radio și tv din Țară, parțial căzută ea însăși în capcanele „limbii de lemn”. Prin urmare, scriitorii formați în anii  ʼ80 (de la Emilian Galaicu-Păun, Ghenadie Nicu, Vasile Gârneț, Teo Chiriac, Vitalie Ciobanu, Mircea V. Ciobanu, Margareta Curtescu, Maria Șleahtițchi ș.a.), n-au încercat o acomodare la realizările unei rostiri localiste, regionale, fie ea oricât de atractivă (cum fusese, pentru… șaptezeciștii basarabeni, aceea a lui Ion Druță), ci, dimpotrivă, ei au căutat un limbaj în stare să ne scoată din provincialismul lingvistic și intelectual. Iată de ce, odată cu apariția antologiei Portret de grup (1995) de Eugen Lungu, optzeciștii basarabeni vor fi văzuți în Țară ca niște poeți normali, iar la ei acasă ca niște… extratereștri. Ruptura se produsese.

Citește în continuare →