Roxana COTRUŞ

 

Amanta noastră

Azi am fost să-mi legalizez niște copii după diplomele de studii

– apropo, să știi că mi-am luat carnetul de șofer acum 7 ani.

fiu-to, adică frate-mio, mi-a cumpărat o mașină mică, un lupo roșu.

am terminat faculta’, masterul, acum îs la doctorat și profă de 3 ani.

Și mai și pictez.

câteodată chiar fain, să știi.

Odată am încercat să-ți fac portretul. N-a fost boom!

dar mie mi-a plăcut. Îl păstrez și acum lângă celelalte pânze

până oi avea curajul să te continuu.

să te fac ca la carte.

abia dup-aia te pun pe-un perete –

Și duduia notar semăna cu amanta aia a ta.

io n-am văzut-o, dar te-nștiințez că i-am realizat portretul brici!

ca și aia a ta, duduia notar avea în vârful capului o coadă

odioasă

prinsă

cu un elastic ieftin, de chinezu’.

avea un zâmbet teribil de tâmp.

întrezăream niște ochi goi

vedeam cum creieru-i joacă feste

cum puținii neuroni pe care mi s-a părut că-i avea

se jucau de-a prinselea

cu răbdarea-mi ce începea să se

evapore încet și sigur

și să se transforme-n revoltă.

N-arăta bine deloc

mi se pare că aștepta s-o-mbraci din nou frumos

și să-i iei o tarabă de-aia pe care să-și întindă pantofii

să și-i pună la vânzare

pe banii tăi.

Pe cuvânt de onor –

Era urâtă. de-aia ea și amanta ta

= ca două picături de apă

numai c-a ta e dintr-aia stătută.

 

Back to boozer

Mai ții minte Opalul?

Barul ăla de la corina, în care mergeam cu tine de mână

(cei mai buni prieteni ce eram)

aproape zilnic

cu câteva luni – sau să fi fost un an? –

înainte să te duci numai tu știi unde?!

Barul ăla în care îmi făceai cinste cu

suc și gumă de mestecat verde,

iar celorlalți cu tot ce nu băuseși tu până-n ’94?

ăla în care când intrai erai primit precum

un superstar.

Îți zâmbeau toți

mai ales gagicile de la bar

care mă ciupeau familiar sau, mă rog, încercau să comunice pe un ton oligofren

cu mine, schimonosindu-se în ultimul hal?!

De alea îmi amintesc că erau entuziasmate când apăreai

că doar, pe lângă o consumație consistentă

(nu omiteai niciodată mai puțin de juma’ de bar),

le lăsai și-un bacșiș gras.

Na, între timp, Opalul a devenit magazin de covoare,

semn c-a fost spălată pardoseala,

apoi acoperită și răs-acoperită cu jdemii de culori.

Acum e jumate-bancă ( Banca Românească )

– acolo-s un sfert din banii dvs.! –

jumate – ceva magazin de amenajări-băi

și, culmea!, au o grămadă de furtunuri.

Jumi-juma. Ca idee, nu de alta.

Cearșaful alb

nu dorm niciodată în cearșafuri albe

de când l-am auzit trosnind pe ăla

care s-a făcut

zdrențe

pe tine te vedeam pitit în colțul patului

aflat în spasme, cu mințile-ți legănate.

deși jumătate cât acum, simțeam că-n mine zace-o forță

ce-mi inflamează capul

pieptul

și voia să te-nvelească-n flori de salcâm.

câteva luni mai târziu

cearșaful-zdrențe s-a reconstituit

brusc

 – în dimineața în care-ai fost găsit atârnând –

precum un puzzle

din câteva mii de piese

fiindcă era fix pe tine

iar tu în mijlocul holului

te-am ocolit

mai mult siliți

vârâți

în casa vecinilor.

dup-aia te-am condus.

eram în ceva dubă. zdrăngăneau telescoapele.

ca o familie, numa’ că nu fericită

și nu întreagă.

ultima dată când te-am văzut

erai într-o carapace.

io chiar credeam că te ridici

și c-ai să râzi

de toți

eu de-aia n-am bocit

că știam că te ridici.

Dup-aia, nu știu dacă oi fi auzit sau doar mi-am închipuit,

dar credeam că dacă mori

te naști fix în clipa aia altundeva, te reîncarnezi în om sau în altceva.

Iar când mama zicea: „s-au făcut deja 3, 5, 7 ani”

urmăream toți copiii și câinii de 3,5,7 ani,

dar niciunul nu semăna cu tine.

m-am lăsat păgubașă după ce s-au făcut 7 ani.

                    De-atunci dorm numai în cearșafuri colorate.

Te-am strigat din spatele blocului

Nu știu de-ai fost atunci pe fază, dar,

într-o vreme, un psihopat/ obsedat sexual,

îi dădea târcoale deseori blocului nostru.

Eram printr-a 2-a sau a 3-a când l-am văzut prima dată.

Atunci m-a-ntrebat dacă în scara 224 nu stă cumva Mihaela.

i-am zis să se uite pe tabelul nominal de locatari

eu mă dădeam cu sania, cu vecinul meu ungur

era cel mai bun prieten al meu pe atunci

– doar îl știi bine, avea vreo 2 ani când tu-l întrebai:

„Cum te cheamă, pui de dac?” și cred că tot tu răspundeai:

„…….., Măria-Ta!”.

Vara trecută a ieșit din închisoare.

tare drag mi-era!

n-am mai ieșit cu el de când a intrat în clasa a 5-a și a început să fure capace de mașini. –

numai că mi-am dat seama de intențiile tulburi ale străinului,

l-am luat pe prietenul meu de mână,

am luat săniile

și-am fugit.

i-am zis mamei de el, iar ea m-a sfătuit să strig „tata!” când mai apare.

Atunci am conștientizat că „tata” e mai puternic decât „mama”

sau că așa ar trebui să fie.

Deși, pentru mine mama a fost Xena la pătrat.

În vara aceluiași an

l-am revăzut pe străin în spatele blocului nostru.

m-am panicat. nu era nimeni la mine-acasă.

dar asta nu m-a oprit din a striga: „tataaa! taaata!”

vecina de la 2 a ieșit în geam

s-a uitat îngrozită la mine.

Tu erai mort de vreo 5-6 ani.

Într-o secundă a și dispărut în casă.

străinul psihopat fugise între timp, cred,

că nu l-am mai văzut.

dar eu am focalizat etajul 2

mi-am dat seama că fusesem cel puțin penibilă,

patetică sau că femeia m-o fi suspectat de vreo boală psihică.

Oricum, n-am întrebat-o niciodată.

Aia a fost prima și ultima dată când te-am strigat la geam;

și, paradoxal ori ba, eu nu strigam în gol

te chiar strigam pe tine

în minte-mi erai tu

ca atunci când spărgeam nuci pe linoleumul muștar din bucătărie.

Așa că îți mulțumesc că mi-ai lăsat semnificantul „tata” și bonus

un semnificat.

Ultima dată când l-am văzut pe psihopat – sau o fi fost altul? –

Eram în anul I-îi la facultate. Era o iarnă fleșcăită.

Urcam scările și mi se părea că-i simt respirația psihopatului în ceafă

m-am uitat cu coada ochiului,

era cu obiectul muncii-n mână.

Am făcut un pas în dreapta, m-am întors calm, apoi am început să cobor

din ce în ce mai alert

puținele scări pe care începusem să le urc.

Am ajuns la parter. de data asta nu te-am mai strigat.

am început să bat la ap. 4, știam că e numai câinele acasă

– un lup elvețian care-a-nceput să latre –

 pe fundalul lătratului am început să țip și eu la psihopat.

să-l înjur cu o fluență de care nu știam că pot fi capabilă.

– cred că-n momentul ăla am sporit limbajul suburban

cu cel puțin 10 expresii noi –

așa am scăpat de psihopat.

(Alfa) loading….

Era o zi de mai

când am ieșit de la național

se jucase căsătoria.

eram cu miha.

Berea de după

Mi te-a scos în cale, mascul feroce, deștept,

zvelt, periculos de charismatic.

După ce ne-am zis „pa-pa!”

– zgomotos, desigur!, doar îs femeie –

mi-am dat seama

 că erai tata.

fizic,

pe alocuri comportamental

 – expansiv, visător, tulburător –

dup-aia am văzut că nici stabilitatea nu vă era străină. Cred c-ați share-uit-o îndelung

sau ți-a transmis-o el.

asta numai voi știți.

în orice caz, m-a luat cu stare de greață când te-am văzut

în același borcan în care îl băgasem doar pe el

la naftalină.

Singura diferență dintre voi?

în timp ce tu începuseși de la o vreme să-mi vorbești de sfinți,

el și-a legat ștreangul de gât. sau gâtul de ștreang.

 

Marșul inițiaților cotidieni

Treceți prin viața mea lăsând dâre de durere în urma bocancilor voștri

trecuți prin alte câteva vieți

de oameni nesăbuiți, nenorociți de alții

și de voi.

treceți și mă faceți terci

mă faceți să mă-ntorc de fiecare dată la prima

rană, apoi la a doua, la a treia ș.a.m.d.

la prima cicatrice.

le iau pe toate pe rând:

una-i de când am căzut în cap pe scări,

alta-i de când m-a lovit mașina,

atunci a avut tata grijă de mine.

încă una: asta-i de când a căzut Tv-ul Diamant pe mine

– atunci m-a dojenit mama –

ah…cutia aia, cutia aia era atât de grea, și-ar fi putut fi insuportabilă;

dar, totuși, nu atât de apăsătoare ca boala provocată de marșul bocancilor voștri jegoși.

Acum voi reveni reloaded.

Pân-atunci mă loghez.

 

Amortizare

 

mă gândesc să port mai des tricoul XXL

găsit între niște cârpe de șters praful.

(de fapt, am și șters de vreo două-trei ori cu el pe jos.)

Să-mi acopere toracele adolescentin în întregime

să nu se întrezărească nici urmă de claviculă

de umeri ascuțiți

de oase

de sfârcuri.

Mă gândesc să iau perdeaua din sufragerie și să mi-o înfășor

împrejurul șoldurilor purtătoare de curbe armonioase

singurele care par să-mi trădeze anii

apoi

să-i dau drumul.

să se prelingă pe membrele inferioare

să o opresc abia când se-aude trosnitura impactului cu solul

ca și cum ar bloca simțul asumării mele.

mi-aș arunca jeanșii, tenișii, pantofii cu toc, toate rochiile vaporoase etc. etc.

și le-aș înlocui, treptat, cu zdrențe care să-mi acopere degetele, unghiile, fața

spatele, susul și josul.

m-aș vărui în fiecare dimineață

din cap până-n picioare

numai ca să pălească măsliniul în repulsia crâncenă a nonculorilor.

i-aș oferi minții întregul meu trup

mi-aș crea un sanctuar al minții în trup

sau al trupului în minte.

Promit. v-ascult

dar mai aștept puțin

 

Autoportret

Memoria-ntrece gânditorul

îl induce-n eroare la fiecare click,

la fiecare accesare a datelor de bază,

a documentelor de pe hard-disk.

Memoria-ntrece gânditorul

și

frânturi de iluzii, de reverie mă depășesc.

De fiecare dată devin „tu-ul” neîngăduitor din afara mea.

și mă privesc îndelung.

Neputincioasă, pentru a mia oară constat

că-n mine zace-un iepure creator, ciudat de creativ,

plămădit pe-un material plăpând, limitat.

Cât de slabă-i materia pentru gând!

 

Catharsis

Vreau să mă agăț de-un cârlig ce n-a ancorat vasul altcuiva

niciodată

și-aș mai vrea ca din vasul pe care o să mi-l cumpăr din primul salariu

ca ucenică a lui Psyche

să vă flutur tuturor disturbatorilor batista albă

pe care văd că-ncepe, treptat, să se imprime o crizantemă.

„ adio! vă las”.

Și-apoi, zâmbind, din pupă, să vă rostesc cu cea mai mare bucurie

 nedisimulată

„mulțumesc! acum vă las…”.

Să râd cu poftă, și-n pașii dansului ploii

să flutur batista

„adio, vă las,

vă las cu bine.

doar v-am făcut bărbați…”

 

Antisocially speaking…

Diferența dintre scârba pe care o ai față de mine

și mine

social vorbind…

e diferența dintre nervii pe care i-am propulsat și

i-am trecut la un alt nivel

pe când tu-nvârteai entuziasmul pe toate părțile.

Diferența dintre judecata pe care o ai față de mine

și cea pe care o am față de mine

social vorbind…

e raportul invers proporțional dintre gândurile tale,

limpezimea râsului de pe fața ta

și gândurile mele diversificate

de la omega la alfa

și râsul meu psihotic.

Diferența dintre tine

și responsabilitatea mea nevrotică

e distanța dintre resemnarea ta

și

dorința mea de a apuca mai repede soarele de-o mână

și de a-l scutura atât de puternic

încât să se teamă

să mai apună vreodată

pentru mine.

 Filming for free

 

Uitându-mă-napoi, revăd

doar scheletele celor ce-au trecut

fulminant în câteva dintre secvențele

montate

de-un regizor păpușar formidabil

dar atât de ingenuu…

De mi-or fi alunecat frâiele

și dacă monitoarele unde rulau

scenele camerelor de supraveghere

au fost vreodată dirijate,

nu știu.

nici măcar de-or fi fost mișcările gestionate

sau măcar articulate într-un

minimum de ritmicitate.

 

Prezența absenței monstruoase

Constat că monștrii n-au stat niciodată

sub perna mea, sub patul meu.

Că n-am avut nicio Babă Cloanța

ori Mumă a Pădurii.

Că atunci când m-am trezit sub Dacia vecinului de la doi

m-am ridicat cu genunchii sângerânzi

și mă uitam cum roșul șters al căpșunelor

imprimate pe colanți

se inundă

de roșul aprins al sângelui meu,

apoi, de mână cu străinul ce m-a doborât și scos

de sub caroseria daciei sale vișinii,

am urcat patru etaje

nedumerită.

Acum înțeleg –

monștrii și creaturile neantului

și-au găsit loc de taifas

sub unghia degetului

mic

de la piciorul

stâng.

 

Schizotimie

 

Nici măcar nu știu de știu identitatea instrumentului

cu pricina

îi zic liant –

liant despărțitor de suflete.

Tu știi că-n fiecare curea

și funie

și strângere de gât

în joacă

în orice atingere pe claviculă

te văd pe tine?

Tu știi.

Și-atunci mă ia frica

și simt că mă sufoc

și nu vreau să fiu călcată de turme

de vaci

de oi

de haite de câini

ce nici măcar nu știu că

netezesc pământul deasupra ta,

căci nu știu că zaci acolo

tu.

Că, nu, tu pentru ei, nici pentru ăștia de lângă mine,

tu nu ești erou.

Tu AI FOST erou

și

acum ești o istorie

de factură inspirațională

(și nu numai)

doar pentru mine.

Epilog

Mai ții minte /…/

mergeam cu tine de mână

aproape zilnic?

ca buni prieteni ce eram.

***

 

Moni STĂNILĂ

 

Jurnal de microbist

Două inimi se dau cap în cap armonic, armonic, cromatic.

Dintotdeauna le-am știut așa: mama și tata.

Buchete de copaci înghesuite la fereastră.

E o toamnă ca toate toamnele. Colorată.

În fond, nu e mare lucru din ea. Nici măcar cerșetorii nu par mai spectaculoși.

Eu, la fereastră, fac cu mâna: salutare lume, salutare lume

și dintr-o dată sunt în fața parlamentului. Spune ce ai de spus,

nebuno, vorbește, fir-ai tu să fii! Deschide gura.

Închid ochii, deschid larg ușile bibliotecii naționale, dinăuntru iese un val de aer, care îmi răsfiră părul,

Din spatele meu se năpustește lumina. Par mai înaltă, mai slabă.

Sunt tânără și frumoasă ca russel crow în gladiatorul

O muzică rece, un fundal rece. Și inima mea lovește cerul.

Un toboșar cu capul în nori și picioarele-n lună.

Vorbește odată,

și eu ce să le spun?

Două lucruri m-au uimit în viață: ce a făcut Dostoievski în proză

Și Manuel Neuer în propriul careu.

2

Deschid larg ușile bibliotecii naționale, dinăuntru iese un val de aer, care îmi răsfiră părul.

Din spatele meu se năpustește lumina, par mai înaltă, mai slabă.

Sunt tânără și frumoasă ca prinții nelegitimi din serialele coreene.

Fac cinci pași, ecoul redă răpăitul

de tobe și în fața ochilor apar munți de scări rulante.

Dar tocmai atunci portarul urlă să îmi las geanta la garderobă.

Oricât mă chinui, nu pot reface traseul.

În fața mea apar munți de femei bătrâne,

vociferând în rusă politici despre Europa.

3

Pe stradă oamenii nu îmi dau bună ziua.

Trec de mine, întorc capul și comentează. Ei comentează și cresc,

Eu îi ascult și devin mică.

Mă strecor printre picioarele pițigoilor, am ochii în lacrimi.

Și nu e nici un alt om acolo cu mine. Feresc cu grijă nisipul din calea mea,

folosesc pârghii să mut chiștoacele din drum. Nici o mână uriașă nu se întinde

iubitor spre mine ca în ilustratele iehoviștilor.

Eu sunt mic, tu fă-mă mare! Dar nu. Eu sunt mic și rămân mică.

Mă sprijin obosită pe un trunchi de troscot

și fredonez psalmul 142. Apoi, mă prind cu ambele mâini de

paltonul unui angajat.

Deschid larg ușile bibliotecii naționale, dinăuntru iese un val de aer, care îmi răsfiră părul.

Din spatele meu se năpustește lumina, par mai înaltă, mai slabă.

Sunt tânără și frumoasă ca umbra lui Mircea la Cozia.

Starea de după

Orice festival îmi dă starea de după.

E o moarte parțială.

Și o mare oboseală. Atunci, cum începe cerul să piardă din lumină,

copacii să se alungească prin balcoanele încărcate cu puf de plop,

apare și frica. Ea ține și crește. Iar noaptea când becul închide ochiul și Sandu se întoarce respirând greu în colțul lui, imagini neclare mi se îngrămădesc în minte.

Tremur și tresar. Și n-am curajul să adorm. Mereu e o cădere în gol, o tresărire puternică, un icnet dureros.

Ar fi mult mai simplu de îndurat un coșmar în care Arjen Robben mă urmărește cu un pumnal,

iar singura mea opțiune rămâne simularea unui fault în atac.

pizza

Tot ce am în minte e o pizza diavolo, cu mult ardei iute. Cu un blat subțire,

pe vatră. Mă înec cu salivă. O pizza diavolo cât o umbrelă de la terasa din centru,

cât un balon zburător,

cât Național Arena.

Cobor din autocar, cu bagajele după mine și dau fuga direct la contabilitate.

Diana îmi zâmbește, eu îmi rețin gâfâitul. Ochii ei, ca două măsline pe o diavolo.

Dar când mă roagă să mai încerc zilele viitoare,

mă chircesc ca Neymar când doctorii i-au spus

că nu va juca un an.

Marcel

Pârtia noastră era bifuncțională, pentru șmecherii cu patine

şi proletarii cu săniuțe. În formă de mare S, cu bucăți de gheață curată, pârtia mică

– se prea poate aşa să îi fi spus. Atunci echilibrul universal nu era restabilit. Cimitirul nu era încă în inima pârtiei.

Pârtia mare cotea prin spatele școlii, iar cea mică

lua brusc curba la stânga.

Eu eram cu patinele șmechere ale unei prietene, eu – proletara

care abia începusem să merg la adunarea penticostală. Eram încântată de mine.

Nu de evangheliile pe care Zepa și Isac ni le explicau, pe cât le înțelegeau și ei. Eram încântată de mine, când Marcel,

a pus sechestru pe pârtia mică.

M-am proptit în vârful patinelor, față în față cu el. Copiii plângeau pe margine cu săniile parcate. Și când eram gata-gata de o artistică bătaie pe patine – Marcel pe ale lui, unele albe și noi, eu pe ale prietenei mele – mi-au răsunat în minte, în ropot de toacă și tunet de clopot (deși la adunare nu aveau nici una, nici alta) cuvintele lui Domnu’ Iisus (pe vremea aia cu un singur i): întoarce obrazul!

Așa că Marcel a început să îmi care pumni și patine.

Mă ridicam și strigam din nou: dă, mă, dă ca să împlinesc evanghelia.

Parcă eram Schweinsteiger la finala cu Argentina. Un erou terfelit.

N-am rezistat până la capăt. Am spus, bine, Iisus nu vrea să dau, dar ticu?

Am fugit la fabrica de sticlă, l-am dat pe ticu jos de pe cuptor, m-a ascultat, s-a scărpinat de-a-ndoaselea și a zis: dacă mai vii bătută acasă, îți trag și eu o mamă de bătaie.

Ovații

Domnul Burac întreabă retoric de ce nu mai citește Manolescu,

iar Mihai refuză să intre în dialog. Așa că dosesc o țigară,

îmi mut scaunul fără sunet și tot fără sunet mă ridic privind țintă spre ușă când șiretul bocancului stâng se infiltrează în gaica metalică a bocancului drept.

Văd doar vitrinele de sticlă ce adăpostesc cărțile lui Goma și aud doar hiiiiul prelung

al celor prezenți. Nu știu cum, ce hocus-pocus, ce scamatorie nouă, ce îndemânare veche

mi-a permis în cădere o redresare spectaculoasă, ba

am și ajuns direct cu mâna pe clața ușii.

Din cădere / ridicare îmi dau de pe față părul cu mâna rămasă liberă și zâmbesc spectatorilor. Sunt ca fotbalistul stelist ce dădea gol din greșeală stârnind ovații

așa că nu e nici o mirare că în capul meu un stadion întreg striga „nicolițăăă”!

Casillas și Piți și Capello

La FILIT, cei care nu știau că n-am fost invitată,

mă priveau cum l-ar privi un amator de fotbal, care nu

a văzut mondialul din Brazilia, pe Iker Casillas.

În fiecare vineri, eu și Pițurcă, suntem cei mai înjurați oameni din

România. Bun, și Ponta.

Când Buzu și Hose nu vin la cenaclu,

parcă aș fi Fabio Capello și aș lua banii

bibliotecii degeaba.

***

 

Alexandru VAKULOVSKI

 

O privire pe strada Alexei Vakulovski

nu știu dacă îți convine să te calce în picioare

toți vecinii acum.

s-au săpat șanțuri adânci

chiar și tu ai dat bani pentru asta.

la început a ajuns gazul, apoi apa.

am scos țevile lungi, negre, de plastic din pod și pe cele metalice.

cu țevi și cabluri am înconjurat casa ta.

Alexei Vakulovski Nr. 5.

sub pământ sunt nodurile din care

trag gaz mai multe case.

pe drumul neasfaltat

s-a făcut trotuar, pe strada de care râdeai că se numește Florilor,

de la prea multe flori.

te  calcă Frăsâna, căreia îi plăcea să-ți spună că sunteți de-un neam,

doar-doar să cobori până-n beci după înc-un ulcior. Badea Michea, Grișa, Dumitru nu mai. te calcă și cumătra Lida, cumătrul Vasile, dar, am înțeles, nu prea mult, doar ați fost colegi de clasă. te calcă vacile, caprele.  mama suferă. o știi.

brigada de tractoare își șterge urmele. prietenul tău, Tolea Basu, a arat-o. garajul s-a-nchis.

a rămas doar ZIL-ul vecinului Steopa și tractoarele lui Sașa. cel cu șenile nu cred că-i plăcut. pictorul, Veceslav Semionovici, care ți-a făcut ultimul portret, a ajuns la celălalt capăt al străzii – la cimitirul baptist.

la casa ta, de pe strada ta, mama a schimbat ușile și geamurile. dar nu și lacătul și se tot întreabă unde o fi cealaltă cheie. e și alt gard, iar poarta de care te-ai rezemat, când inima s-a oprit, e cu jumătate de metru mai sus.

de fapt, știi toate astea de la ea. mamei i-e teamă să te calce, ea fuge la școală prin harman, povestindu-ți: uite, Alexei, ce struguri s-au făcut.

uite, Alexei, ce frumos.

uite, Alexei, cât te-ai fi bucurat.

prin harman vine, tot mai rar, și unchiul Valeriu. stă puțin și mă cheamă la iaz. bem un pahar două, în numele tău. Alexei, îmi zice, așa era. Alexei, zice, totul știa. acum câțiva ani, unchiul Valeriu s-a pornit să te vadă, dar n-a mai ajuns. doctorii i-au zis să nu bea, iar el râde.  într-un sfârșit, tată, de pe strada ta, cu toții la tine ajungem.

dar nu știu dacă ți-ai fi dorit așa ceva.

Notă: notele tatălui la Ieudul fără ieșire de Ioan Es. Pop

deși știai că nu-mi place să-ți notezi în cărțile mele totuși ai subliniat:

– viața se bea și moartea se uită.

– și ei zic la ce și după asta îndoim

totul cu apă și-ncepem să fim fericiți.

– e ziua noaptea

– unde totul e posibil și

nimic nu mai are rost.

– când a murit în iunie mircea

– mircea zubașcu

– afară nu se mai poate vedea prin ferestre nimic, de

afară nu s-a putut auzi începutul

– îi strigăm vino, amice, să te sărbătorim.

– cară-te iute, urlăm spre amicul, ia-ți-o și cară-te,

altfel dăm cu toții de belea.

– -s un palton bețiv și bolnav

– cum m-am dezbrăcat de el.

– cine ești, întrebi tu, căci tu ești biruitorul și pe tine

nu te mai caută nimeni.

– nici nimicul

nu ne mai iese ca lumea.

– cine mă va     ?

– se-ntunericise.

– om singur lângă om singur.

– de la noi din casă, sfârșitul se vede limpede în orice zi.

– nu țip, pentru că m-aș trezi.

– sunt pulbere de treaz.

– la zece ani mi-au cumpărat primii pantofi.

erau lungi și galbeni ca niște sicrie.

nu i-am purtat niciodată. m-au pedepsit

mulți ani pentru asta. n-am mai râs de atunci.

mâna mea a început să scrie.

Ai citit și popescu, o privire spre viitor…  și nici prin cap nu ți-a trecut.

 

 

[Vatra, nr. 5/2015]