Alex GOLDIŞ – Arhiva CNSAS. Instrucţiuni de utilizare

 

andreescu

Cred că e evident pentru toată lumea că, odată cu desecretizarea Arhivelor Securităţii şi cu accesul liber la dosare, în loc ca adevărurile mult aşteptate să iasă la iveală cu forţa unor evidenţe, lucrurile s-au complicat exponenţial. Şi asta, pentru că „documentele nu vorbesc de la sine”, aşa cum ar crede orice spirit pozitivist care se respectă, ci necesită cam tot apanajul de metode pe care-l presupune cercetarea ştiinţifică în general: o bună punere în contextul social-politic, stabilirea principalilor termeni de referinţă sau a conceptelor specifice, dar şi buna credinţă a investigatorului, pândit la tot pasul de tentaţia senzaţionalului. Asupra acestui fapt – elementar, dar trecut cu vederea cel mai adesea – atrage atenţia din nou ultimul volum al lui Gabriel Andreescu, Existenţa prin cultură. Represiune, colaboraţionism şi rezistenţă intelectuală sub regimul comunist*.

Spun „din nou”, întrucât cartea-pereche, de acum câţiva ani, Cărturari, opozanţi şi documente. Manipularea Arhivei Securităţii (2013), încerca şi ea să propună o lectură mult mai nuanţată a Dosarelor de Securitate ale scriitorilor, care să ţină cont de toate variaţiile raportului intelectual-represiune. Cufundarea în „subsolurile” realităţii comuniste, aşa cum se exprimă la un moment dat Andreescu, nu dezvăluie cititorului o lume în alb-negru, uşor de pus pe două coloane, ci mai degrabă un teritoriu la fel de încâlcit şi de contradictoriu ca realitatea însăşi. „O lume de nebănuit, cu piscuri ample şi crevase adânci”, adică. Probabil că cel mai important lucru pe care-l susţin implicit cărţile lui Andreescu e că „sublumea” Arhivelor de Securitate nu e deloc mai puţin complexă decât realitatea de la suprafaţă. Un adevăr – din nou, elementar – pe care opinia publică românească din ultimele decenii pare să-l fi trecut cu vederea. Atât presa, cât şi (nu în puţine cazuri!) instituţia CNSAS-ului, au folosit Arhivele Securităţii pentru a stabili liste antagonice, din care să reiasă – ca în ficţiunile didacticiste – eroii pozitivi şi personajele negative. Ce-i drept, cu o atenţie specială faţă de ultimele, care au un potenţial sporit de scandal public.

Citește în continuare →