Cred că e evident pentru toată lumea că, odată cu desecretizarea Arhivelor Securităţii şi cu accesul liber la dosare, în loc ca adevărurile mult aşteptate să iasă la iveală cu forţa unor evidenţe, lucrurile s-au complicat exponenţial. Şi asta, pentru că „documentele nu vorbesc de la sine”, aşa cum ar crede orice spirit pozitivist care se respectă, ci necesită cam tot apanajul de metode pe care-l presupune cercetarea ştiinţifică în general: o bună punere în contextul social-politic, stabilirea principalilor termeni de referinţă sau a conceptelor specifice, dar şi buna credinţă a investigatorului, pândit la tot pasul de tentaţia senzaţionalului. Asupra acestui fapt – elementar, dar trecut cu vederea cel mai adesea – atrage atenţia din nou ultimul volum al lui Gabriel Andreescu, Existenţa prin cultură. Represiune, colaboraţionism şi rezistenţă intelectuală sub regimul comunist*.

Spun „din nou”, întrucât cartea-pereche, de acum câţiva ani, Cărturari, opozanţi şi documente. Manipularea Arhivei Securităţii (2013), încerca şi ea să propună o lectură mult mai nuanţată a Dosarelor de Securitate ale scriitorilor, care să ţină cont de toate variaţiile raportului intelectual-represiune. Cufundarea în „subsolurile” realităţii comuniste, aşa cum se exprimă la un moment dat Andreescu, nu dezvăluie cititorului o lume în alb-negru, uşor de pus pe două coloane, ci mai degrabă un teritoriu la fel de încâlcit şi de contradictoriu ca realitatea însăşi. „O lume de nebănuit, cu piscuri ample şi crevase adânci”, adică. Probabil că cel mai important lucru pe care-l susţin implicit cărţile lui Andreescu e că „sublumea” Arhivelor de Securitate nu e deloc mai puţin complexă decât realitatea de la suprafaţă. Un adevăr – din nou, elementar – pe care opinia publică românească din ultimele decenii pare să-l fi trecut cu vederea. Atât presa, cât şi (nu în puţine cazuri!) instituţia CNSAS-ului, au folosit Arhivele Securităţii pentru a stabili liste antagonice, din care să reiasă – ca în ficţiunile didacticiste – eroii pozitivi şi personajele negative. Ce-i drept, cu o atenţie specială faţă de ultimele, care au un potenţial sporit de scandal public.

Odată cu volumele lui Gabriel Andreescu, există şanse să ieşim din etapa naraţiunilor schematice şi simpliste cu privire la „colaboraţionismul” intelectualului în comunism, specifice şi ele orizontului inflamat de după Revoluţie, pentru a accede în sfârşit spre zona analizelor complexe. Mai ales că cercetătorul îşi propune să modifice însăşi perspectiva din care sunt citite Dosarele: „Un obstacol în calea cercetării şi înţelegerii Arhivelor Securităţii a fost ideea, devenită un adevărat clişeu, că «lumea dosarelor» este una a întunericului şi murdăriei, a dezamăgirilor şi a şocurilor. Susţin că această interpretare este greşită. Dosarele vorbesc despre comportarea oamenilor nimeriţi în angrenajul instituţiilor de opresiune, în situaţiile-limită în care i-a adus un regim totalitar. Istoria lor este amplă şi nebănuit de diversă. Oamenii au fost când temerari, chiar inflexibili, când fragili, unii raţionali, alţii derutaţi, au luptat sau au renunţat, au fost covârşiţi de propria drama, ori s-au salvat privind la drama colegilor, ori au găsit o satisfacţie în aducerea altora pe banca anchetaţilor, să le împartă suferinţele”. Componenta etic-umană a interpretării Dosarelor de Securitate – care nu reprezintă sintetizarea Răului metafizic, aşa cum s-au străduit destui intelectuali cu pedigree să le prezinte, ci o imagine la scară a diversităţii reacţiilor umane – e permanent în vizorul cercetătorului, care încearcă să restabilească o ierarhie mai exactă a „vinovaţilor” şi a faptelor reprobabile. Şi ar fi, într-adevăr, nevoie de mai mult discernământ şi imparţialitate într-o societate care tinde să acuze mai degrabă colaboratorii poliţiei publice, majoritatea, victime ale represiunii, decât pe agenţii înşişi ai represiunii; sau pe informatorii circumstanţiali, strânşi cu uşa într-un fel sau altul, în locul colaboratorilor voluntari, remuneraţi ca atare.

Confuzia ideologică nu provine atât/ nu doar din reaua voinţă a comentatorilor, cât din incapacitatea de instrumentare corectă a informaţiilor din dosare. Astfel încât cele două volume ale lui Andreescu propun o infrastructură conceptuală a lecturii Arhivei CNSAS. Pornind întotdeauna de la cazuri particulare, cercetătorul elimină confuzii întreţinute de rapoartele CNSAS şi alimentate de presă. Premisa e că nicio etichetă nu poate fi lipită de activitatea intelectualului sub comunism fără a clarifica în prealabil distincţiile fundamentale dintre „colaborator”, „informator”, „sursă”, toţi, termeni vehiculaţi în variaţie liberă. Cea mai spectaculoasă analiză e dedicată cazului Mircea Iorgulescu unde, demonstrează convingător Andreescu, criticul a fost declarat „colaborator” pe baza faptului că informaţiile erau obţinute prin înregistrarea convorbirilor telefonice şi că erau notate ca provenind de la sursa „Dorin”. Fără alte date suplimentare, care să ateste o colaborare concretă, Iorgulescu nu poate fi învinuit. Ceea ce înseamnă că până la o reconstrucţie legislativă a mecanismului de deconspirare şi până la clarificarea termenilor juridici de încadrare a gradului de colaborare cu Regimul, hermeneutica Dosarelor de securitate va rămâne pradă unor inconsecvenţe crase. Autorul pune sub reflector cazuri celebre ale intelectualităţii româneşti (Constantin Noica, Ştefan Augustin Doinaş, Sorin Antohi, Adrian Marino) pentru a restabili ierarhii de „vinovăţie” sau pentru a furniza exemple de malpraxis al mecanismului deconspirării. Din acest punct de vedere, cărţile lui sunt manuale de bune moravuri ale judecării condiţiei intelectualului într-un sistem represiv.

Pe de altă parte, Existenţa prin cultură are o ambiţie teoretică superioară cărţii anterioare prin faptul că încearcă să elucideze problema „rezistenţei prin cultură”. O ambiţie pe care autorul însuşi o numeşte, fără exces de modestie, „o schimbare de paradigmă” în studiul raportării intelectualului la regim. Aşa-numitei „rezistenţe prin cultură”, Gabriel Andreescu îi opune formula de „existenţă prin cultură” sau „nişă culturală a existenţei”, definită ca „atributul fiinţelor umane pentru care manifestarea culturală dă sens propriei vieţi”. Or, departe de a reprezenta un instrument teoretic uşor de verificat şi de vehiculat, această definiţie dă măsura empirismului la care obligă studiul raporturilor complicate ale intelectualului cu regimul. Prin ce mecanisme ar putea proba cercetătorul cam ce loc ocupă în economia propriei vieţi activitatea culturală şi care sunt mobilurile interne ale acestei activităţi? În fond, prin opoziţia dintre „nişa culturală a existenţei” (în care autorul include cam toată intelectualitatea (auto)definită sub sigla „rezistenţei prin cultură”, de la Şcoala de la Păltiniş până la şaizecişti sau optzecişti) şi ceea ce el numeşte „nişa politică a oamenilor de cultură” (unde ar intra opozanţi deschis precum Dorin Tudoran sau Mircea Dinescu), autorul nu face decât să reia, în termeni niţel fastidioşi, opoziţia clasică dintre rezistenţii prin cultură şi disidenţi. Mai ales că, deşi pare că se disociază de opiniile care tind să exagereze rolul subversiv al „rezistenţilor prin cultură”, Gabriel Andreescu e gata să admită, într-un excurs despre activitatea lui D. Ţepeneag, că „a lupta pentru libertatea de creaţie într-un sistem totalitar are o dimensiune politică”. Punct în care ne-am întors de unde am pornit, iar relevanţa alternativei conceptuale a lui Andreescu se estompează.

Din păcate, noua terminologie elaborată de cercetător n-are puterea de a scoate studiul Arhivei Securităţii din empirism. Deşi poate că acest empirism nu e numaidecât cel mai mare rău al disciplinei, de vreme ce el înseamnă atenţie la context şi respect faţă de experienţa individuală în faţa mecanismelor represive. Tocmai în direcţia efortului de impersonalizare şi în cea a angajării cât mai multor parametri de evaluare studiile lui Gabriel Andreescu sunt exemplare. Cel mai adesea, el face lumină în cazuri complicate pornind de la variabile precum: situaţia intelectualului respectiv în câmpul politic-cultural al epocii, angajamentele sale cu Securitatea, conţinutul şi frecvenţa notelor, aprecierile venite dinspre instituţiile oficiale, predispoziţia la şantaj, ba chiar gradul de „autenticitate” al mărturisirilor în faţa ofiţerului poliţiei secrete, puse în balanţă cu declaraţiile publice. E, aici, un angrenaj foarte greu de gestionat, pe care Gabriel Andreescu îl mânuieşte cu abilitatea unui magistrat din vremuri mai bune. Excelente, din acest punct de vedere, corecţiile aplicate unor poziţionări instituţionale cel puţin neprofesioniste, precum raţionamentele judecătoarei Monica Niculescu în cazul Iorgulescu (un exemplu de sentinţă bazată pe formule vagi: „prin atitudine”, „a contribuit”, „atitudini considerate nepotrivnice” etc.) sau gafele Colegiului CNSAS, care se antepronunţă înainte de expertiza Direcţiei de Investigaţii.

Tocmai de aceea, în momentele rare când se produc, alunecările de raţionament devin vizibile. Primul e legat de selecţia intelectualilor reprezentativi pentru gradul de represiune a regimului: faptul că numele lui Gabriel Chifu, personaj inofensiv înainte de 1990, e dezgropat din dosarele informative de cel puţin trei ori de-a lungul cărţii poate induce senzaţia că poetul se afla în avangarda mişcărilor de subversiune şi că era unul dintre inamicii cei mai temuţi ai regimului. La un nivel atât de ridicat al rigorii şi al imparţialităţii, natura exemplelor e crucială.

Al doilea aspect, mai delicat, ţine tocmai de natura subiectivă a judecăţilor. Cu argumente adesea convingătoare (de care eu însumi n-am avut cunoştinţă când am recenzat volumul lui George Neagoe, Asul de pică), Gabriel Andreescu reuşeşte să cureţe imaginea lui Ştefan Aug. Doinaş, insistând asupra faptului că angajamentul cu poliţia politică a fost sporadic (doar trei note pot fi atestate) şi că actele de curaj ale lui Doinaş ar trebui să contrabalanseze compromisurile. El se dovedeşte, aşadar, nu fără îndreptăţire, îngăduitor faţă de viaţa dublă a lui Ştefan Aug. Doinaş, pe care n-o poate nega întru totul. Las la o parte faptul că, în acest binevenit – repet – proces de reabilitare, cercetătorul compune o adevărată diatribă la adresa denigratorilor lui Ion Omescu, Haralambie Grămescu şi Ion Negoiţescu (cărora le rezervă un colţ de pagină). Ceea ce e surprinzător, în schimb, e faptul că echidistanţa îl părăseşte în analiza altui caz interesant, Bujor Nedelcovici. Gesturile scriitorului de nesupunere faţă de regim, în contradicţie cu cuminţenia care reiese din dosarele de Securitate, sunt citite drept „o adevărată dedublare, fără comparaţie cu orice alt caz din acest volum”. De ce, se poate întreba cititorul, Nedelcovici n-ar ilustra şi el acea tipologie a intelectualului pentru care „energiile vitale erau dirijate spre trăirea actului cultural” – şi care a făcut scuzabilă, din punctul de vedere al lui Gabriel Andreescu, această scindare în cazurile Balotă-Doinaş? Mai mult: cine decide, în cadrul exponenţilor „existenţei prin cultură”, că într-un caz e vorba de „comportament interesat”, iar în altul de „complinire a unei vieţi trăite întru creaţie”?

Sunt dileme care, cu puţine excepţii, au fost rezolvate cât se poate de echitabil, omeneşte vorbind, de volumele lui Gabriel Andreescu. Singurul meu regret e că cercetătorul nu poate fi clonat, astfel încât să gestioneze şi să interpreteze un procent cât mai mare din Arhiva CNSAS.

____________

* Gabriel Andreescu, Existenţa prin cultură. Represiune, colaboraţionism şi rezistenţă intelectuală sub regimul comunist, Polirom, Iaşi, 2015, 376 p.

[Vatra, nr. 1-2/2016]