1. La mijlocul anilor ’70, publicarea Arhipelagului Gulag la Paris provoca un enorm scandal, din tumultul căruia se afirma un inedit curent de gîndire politică: antitotalitarismul francez, critica obsesivă a comunismului sovietic și est-european, apărut de nicăieri la două decenii după ce termenul, care făcuse o scurtă dar respectabilă carieră la apogeul războiului rece, atît în mediul universitar american grație Hannei Arendt, cît și în unele cercuri intelectuale aflate în orbita Departamentului de stat, fusese practic abandonat întrucît părea să nu fi ținut pasul cu noua realitate politică. Ca armă ideologică, devenise incomod în condițiile detentei ce slăbise tensiunile dintre cele două superputeri și inaugurase epoca „coexistenței pașnice”. Ca instrument conceptual fusese abandonat chiar și de Arendt, nevoită să recunoască faptul că modelul teoretic al unei societăți-monolit marcate de dominația absolută a ideologiei nu mai corespundea realității URSS-ului condus de Nikita Hrușciov. Totalitarismul părea așadar un concept circumscris la studiile istorice dedicate perioadei interbelice, analizelor comparate ale nazismului și stalinismului, unde își mai păstra eventual o legitimitate științifică din ce în ce mai contestată. Citește în continuare →