1. La mijlocul anilor ’70, publicarea Arhipelagului Gulag la Paris provoca un enorm scandal, din tumultul căruia se afirma un inedit curent de gîndire politică: antitotalitarismul francez, critica obsesivă a comunismului sovietic și est-european, apărut de nicăieri la două decenii după ce termenul, care făcuse o scurtă dar respectabilă carieră la apogeul războiului rece, atît în mediul universitar american grație Hannei Arendt, cît și în unele cercuri intelectuale aflate în orbita Departamentului de stat, fusese practic abandonat întrucît părea să nu fi ținut pasul cu noua realitate politică. Ca armă ideologică, devenise incomod în condițiile detentei ce slăbise tensiunile dintre cele două superputeri și inaugurase epoca „coexistenței pașnice”. Ca instrument conceptual fusese abandonat chiar și de Arendt, nevoită să recunoască faptul că modelul teoretic al unei societăți-monolit marcate de dominația absolută a ideologiei nu mai corespundea realității URSS-ului condus de Nikita Hrușciov. Totalitarismul părea așadar un concept circumscris la studiile istorice dedicate perioadei interbelice, analizelor comparate ale nazismului și stalinismului, unde își mai păstra eventual o legitimitate științifică din ce în ce mai contestată. În Franța, termenul a fost puțin prezent în peisajul intelectual pînă în momentul în care apariția cărții lui Soljenițîn a declanșat ubicuitatea sa inflaționară. Totalitarismul nu ar fi oferit doar o posibilă grilă de lectură a istoriei recente, ci ar definit chiar prezentul politic est-european al anilor ’70. Mai mult decît atît, spectrul totalitarismului ar fi amenințat chiar și democrația franceză, în condițiile în care Partidul comunist (PCF), spre deosebire de cel italian, păstrase o strînsă legătură cu Moscova.

2. Cartea istoricului american Michael Scott Christofferson, Intelectualii francezi împotriva stîngii*, își propune să răspundă așadar la o dublă interogație: cum se explică această inexplicabilă întîrziere și această bruscă apariție a antitotalitarismului francez? Efortul de reconstituire a genealogiei antitotalitarismului, de stabilire a condițiilor de posibilitate a discursului antitotalitar, îl obligă pe Christofferson să acopere o perioadă de trei decenii, de la Eliberare la momentul apariției sale. Ținta sa este clară: actul de auto-legitimare a antitotalitarismului, mitologia sa auto-fondatoare. Pentru discursul antitotalitar, orbirea durabilă a intelectualității franceze față de caracterul represiv al regimurilor comuniste s-a datorat „hegemoniei de lungă durată a tradiției revoluționare iacobine în cultura politică franceză”. A fost nevoie de revelațiile lui Soljenițîn, „combinate cu eșecul politicii revoluționare de după 1968 și cu colapsul utopiilor revoluționare ale Lumii a Treia”, pentru intelectualii, treziți din somnul dogmatic, să întreprindă într-un tîrziu o critică a comunismului și a politicii revoluționare. Christofferson se străduiește să demonstreze falsitatea acestor presupoziții: nu a existat o orbire a intelectualilor de stînga în fața represiunii interne sovietice. Dimpotrivă, realitatea Gulagului era în general cunoscută. Prezentarea cărții lui Soljenițîn ca pe o revelație nu era decît efectul unei abile strategii de marketing. După 1956, stînga intelectuală se distanțase de modelul sovietic, chiar dacă continua în general să creadă că „socializarea sovietică a mijloacelor de producție reprezenta un progres important față de regimurile capitaliste”. Acest fapt a fost evidențiat atît de dezertările din partid cît și de căutarea unor căi alternative: „anul 1968 a… dat politicii intelectuale de stînga o orientare profund antiautoritară, antiinstituțională și direct-democratică”. (Mai ’68 a fost profund anti-marxist, remarca și Foucault, fapt probabil adevărat dacă avem în vedere doar revolta studenților și mișcarea intelectuală).În fine, momentul erupției antitotalitare nu a fost determinat de trezirea unei somnolente conștiințe morale, ci a fost decis de contextul politic. Antitotalitarismul virulent a fost arma ideologică îndreptată împotriva alianței dintre socialiști și comuniști, a cărei victorie la alegerile din 1978 părea inevitabilă.

3. Pentru Christofferson specificul vieții publice franceze era dat de proeminența rolului politic asumat de intelectuali, care a dus la apariția unei rivalități între politica de partid și „politica intelectuală”. Grupați în funcție de orientare în jurul diverselor cotidiene și reviste care au continuat să apară și dispară pe parcursul întregii perioade (L‘Esprit, Les Temps Modernes, Liberation, Le Nouvel Observateur etc.), promovîndu-se cu succes în noile media, intelectualii s-au bucurat de un prestigiu nemaintîlnit în altă parte și au format astfel centre de putere informală capabile să influențeze atît opinia publică cît și deciziile partidelor. Două momente au accelerat, după Christofferson, mutațiile din interiorul stîngii intelectuale și au cristalizat evoluția sa către îmbrățișarea finală a tezei anitotalitare: mai ’68 și mișcarea Gauche Prolétarienne din prima parte a anilor ’70.

Cum poți milita în favoarea revoluției socialiste fără a neglija libertatea personală? Aceasta este dilema care, în opinia istoricului american, a definit stînga intelectuală pe parcursul anilor ’60. Iar dacă pentru o scurtă perioadă adeziunea la structuralism și perspectiva sa anistorică reflecta o anumită resemnare în fața gaullismului, într-o epocă în care posibilitățile de schimbare istorică păreau a fi închise, la sfîrșitul deceniului turația motoarelor istoriei părea din nou în creștere. Doar că mutațiile sociale, ascensiunea unei burghezii salariate (les nouveaus couches moyennes) au aruncat în criză proiectul intelectual revoluționar. Succesul gaullismului în rîndurile clasei muncitoare s-a reflectat în teorie ca o fragmentare a subiectului revoluționar, determinînd o serie de intelectuali de să susțină că proletariatul nu mai era o clasă revoluționară și că pepinierele revoluției urmau să fie sectoarele educației și culturii[Lefort, Castoriadis].Dacă capitalismul rămînea unul din polii conflictului, celălalt apărea definit, tot mai nebulos, de creativitate și autonomie [Gorz]. „Aproape oricine, cu excepția clasei muncitoare, era considerat a fi revoluționar”, notează cu ironie Christofferson. Noii actori sociali ai epocii (studenții, cadrele, intelectualii, artiștii) au inversat raportul indicat mai sus: exigența libertară lua prim-planul celei revoluționare. Teama că revoluția ar putea avea un rezultat autoritar a marcat din start turbulentul an ’68: pentru mișcarea studențească, libertatea și democrația directă erau principii ce trebuiau înscrise la baza organizării revoluționare. Astfel, a fost respinsă în mod explicit „politica de confiscare a puterii și, chiar mai radical, orice subordonare a democrației directe a comitetelor de acțiune unei organizații mai largi”.

După Christofferson, stația următoare din drumul spre antitotalitarism, La Gauche Prolétarienne, etala aceeași viziune spontaneistă a luptei revoluționare. În numele unui „maoism” cu care nu avea în comun decît cel mult fervoarea anti-instituțională a revoluției culturale, GP profesa democrația directă (singura capabilă să conserve exigența libertară în cadrul proiectului revoluționar), afirma multiplicitatea revoltelor, critica reprezentării și a organizării politice, suspiciunea față de putere, refuzul ierarhiei. De unde și sprijinul pe care care militanții săi l-au primit din partea unor staruri ca Sartre și Foucault, intelectuali animați de aceleași idealuri. În ciuda intențiilor sale declarate, acest mediu gauchistea produs la rîndul său o elită intelectuală (între alții, André Glucksmann, intelectual mediatic și figură cheie a „noii filosofii” antitotalitare a avut parte de experiența formativă „maoistă” a GP). Iar pentru Christofferson, antitotalitarismul avea să rezulte din conflictul dintre această politică intelectuală gauchiste tîrzie și alianța stîngii (ce grupa Partidul Socialist și PCF), în momentul în care aceasta a ajuns suficient de aproape de puterea politică, în anii 1970.

4. Revoluția era așadar trimisă la colț și repudiată pentru relația sa suspectă cu puterea; în imaginarul GP singura formă de acțiune politică legitimă era rezistența „plebei”, a cărei libertate și spontaneitate erau contrastate pozitiv cu proletariatul aflat sub controlul represiv al partidelor și organizațiilor sindicale. Dar, paralel cu populismul rebel al GP, calea politicii ierarhice de partid își urma cursul. Istoricul american urmărește evoluția acestor manevre politice care vor fi declanșatorul imediat al curentului antitotalitar. În orice caz, alianța stîngii avea să fie marcată de tensiuni ideologice înscrise chiar în programul său comun: între socialismul de stat dorit de PCF și cel autogestionar contemplat de PS. La rîndul său, PS era scindat intern între o aripă mai radicală, apropiată de PCF, și una reformist-moderată. Intelectualii mediatici au sprijinit în totalitate reformismul PS, acuzînd o tentativă a PCF de subordonare ideologică a PS, precum și pretinse tentații totalitare nedezavuate ale comuniștilor. În acest peisaj conflictual, complicat și mai mult de scandalul Soljenițîn și de activitatea diverselor grupuri de susținere pentru disidenții din est, și-a făcut apariția în scenă noua filosofie. Iar acest ultim venit va extrage un maxim de profit ideologic.

5.După cum remarcă Christofferson, noua filosofie a fost în primul rînd o abilă campanie mediatică, orchestrată de B.H. Lévy, care a impus la editura Grasset o colecție de autori cvasi-debutanți și i-a promovat cu sprijinul influentei prese culturale. Acest grup de tineri intelectuali, foști militanți pe baricadele lui mai ’68 sau activiști GP, pretindeau că totalitarismul este rezultatul inevitabil al unor proiecte și discursuri revoluționare, mai ales cel marxist. Exploatînd la maxim expunerea din mass-media burgheză, ei s-au prezentat totuși ca disidenți ai unui totalitarism venit din viitor, după cum notează malițios Christofferson: agitînd spectrul unui totalitarism care s-ar fi aflat la orizont în Franța anului 1977, intelectualul antitotalitar era „disident nu în raport cu liderii nealeși din Uniunea Sovietică, ci în raport cu viitorul guvern francez ales al uniunii stîngii”. După abandonarea trecutului său „maoist”, această pseudo-disidență publicitară i-a adus o neașteptată notorietate lui Glucksmann, devenit, alături de Lévy, figura emblematică a „noii filosofii”. Vulgarizator al tezelor lui Foucault despre relația dintre putere și cunoaștere (aceasta din urmă înțeleasă ca instrument de opresiune), Glucksmann a căutat originile totalitarismului în sfera ideilor. Astfel, totalitarismul a devenit produsul ideologiei revoluționare, ba chiar al rațiunii occidentale. Dacă marxismul este „ideologia gulagului”, tot ce i se mai poate opune statului represiv (evident, la rîndul său, instanțierea unui proiect de dominație înscris în „metafizica” occidentală) este rezistența elementară și difuză a „plebei”, ca formă romantică de rebeliune pentru care contează mai mult revolta în sine decît rezultatul acesteia. Iar Lévy a dus cu un pas mai departe această transformare a discursului universalist revoluționar în moralism individualist burghez: etica și moralitatea sunt bastionul luptei împotriva mirajului ideologiilor care sunt totalitare tocmai pentru că promit schimbarea lumii. Altfel spus, în cuvintele lui Chistofferson, noii filosofi „descopereau amenințări ale totalitarismului în orice proiecte politice, cu excepția celor mai impotente”. În fine, un capitol separat este dedicat lui François Furet, istoricul a cărui activitate a condus la instituționalizarea antitotalitarismului. În interpretarea pe care a dat-o revoluției franceze, Furet nu a făcut decît să proiecteze asupra trecutului istoric teza antitotalitară a determinismului ideologic, afirmînd că dinamica ideologiei revoluționare, dezvoltată în iacobinism, a dus în mod necesar la Teroare și a fost singura cauză a acesteia. Rezultatul a fost o politizare a istoriei revoluției în cheie antitotalitară. Prin consolidarea unei baze de putere la Ecole des Hautes études en sciences sociales (EHESS), Furet a reușit să asigure o poziție hegemonică pentru interpretarea sa în mediul academic francez.

6. Există o critică principială a lui Chirstofferson la adresa antitotalitarismului, a modului în care acesta fetișizează ideologia, deducînd matematic represiunea politică din discursul filosofic. Evidentul idealism al simplificărilor care vedeau totalitarismul și Gulagul drept consecințe logice ale metafizicii occidentale (în special ale marxismului) sunt respinse de cercetătorul american, în numele unei metodologii pentru care „procesele istorice funcționează în moduri incoerente sau, în cel mai bun caz ironice din perspectiva filosofiilor politice”. Altfel spus, concretul istoric nu poate fi derivat din principii abstracte, istoria nu este reductibilă la ideologie, totalitarismul este în primul rînd produsul condițiilor sociale și istorice. În ce privește discursul antitotalitar, Christofferson insistă asupra cauzelor imediate ale apariției sale, conflictul politic intern dintre alianța stîngii și intelectualii mediatici. Totuși, el pare să privească momentul antitotalitar ca pe o mutație în interiorul stîngii, poate și din cauza punctelor de contituitate conceptuală dintre mai ’68, gauchisme și noua filosofie. Dar dacă totul se rezuma la un conflict în interiorul stîngii, în contextul politic al anului 1977, dacă virulența antitotalitară se putea explica ca un influx de anticorpi democratici în fața unui pericol totalitar, chiar și imaginar, traiectoria ulterioară a antitotalitarilor ar fi inexplicabilă. O altă perspectivă ar putea să rezolve acest paradox: se poate argumenta că moralismul rebel și individualist al noilor filosofi a doar o stație de tranzit către liberalism (considerat ca antipod al totalitarismului), în ciuda atașamentului lor declarativ față de „plebe” și marginali. Și astfel, în numele unui intervenționism moral, Glucksmann a adoptat începînd cu anii ’80 o poziție radical atlantistă, susținînd intervențiile sau războaiele din Irak, Iugoslavia, Libia, Siria, etc. Iar sarkozismul său este continuat azi cu brio de macronismul lui Lévy.

7. Secvența mai ’68 – gauchisme – antitotalitarism reflectă așadar o deplasare mai profundă spre dreapta a întregului cîmp intelectual francez. Antitotalitarismul a oferit doar pretextul și prilejul abandonului ideilor stîngii fără ca acest abandon să apară ca o trădare. Desprinși de relația cu stînga, antitotalitarii și-au pus capitalul simbolic în serviciul unei alte dominații. În cuvintele lui D. Bensaïd, care parafrazează celebra formulă a lui Gramsci, și-au asumat în cele din urmă rolul de intelectuali ai puterii sau „intelectuali organici ai claselor dominante”, capacitatea lor de a produce și reproduce discursul hegemonic fiind asigurată de utilizarea unei „nebuloase de reviste și instituții statale sau para-statale”. Cum se explică această evoluție de la autogestion și maoism la atlantism și sarkozism? Un răspuns detaliat (care să ia în considerare și ultimele două decenii) ar solicita probabil un studiu sociologic, după coordonatele schițate de Bensaïd. Cartea lui Christofferson propune un răspuns incomplet, dar solid. Cert e că antitotalitarismul a fost doar un moment de tranziție. Anii ’60 au produs o nouă clasă de mijloc. Deja în anii ’70, stînga intelectuală franceză reflecta mai degrabă poziția „prosperilor nemulțumiți”, categorie din care acești intelectuali făceau de fapt parte. Se pare că, odată cu trecerea timpului, prosperii au devenit tot mai puțin nemulțumiți.

___________

* Michael Scott Christofferson, Intelectualii francezi împotriva stângii. Momentul antitotalitar din anii 1970, traducere din limba engleză de Maria-Magdalena Anghelescu, prefață de Veronica Lazăr, Tact, Cluj, 2018.

Vezi și: Minirecenzii (14)

[Vatra, nr. 1-2/2019, pp. 36-38]