Marea petrecere* e un roman al ratării: pseudomodelul patern, proximitatea constantă a morţii, mizerabilismul cotidian dus până la limitele lui cele mai tragice. Din  fericire, variantele minimalismului douămiist sunt depăşite de o scriitură matură, cu nuanţe jurnaliere, cu inserţii analitice subtile, perfect compatibile cu formula prozaică a lui Petre Barbu. Dumnezeu binecuvântează America, Blazare, Până la capătul liniei sunt momente ale lumilor întârziate, incompatibile, ale iubirilor denaturate în urma modificărilor sociale, ale trăirilor incurabile, măcinate de boala ce desfigurează umanitatea. Între IOB şi gară, între Bucureşti şi Ţiglina, între apartamentul nevestei disperate şi casa surorii măcinate de cancer, Marea Petrecere e o continuă zbatere între viaţă şi moarte, un demers de iniţiere în boală, în spaimă, în disperare.

Povestea lui Leonid Damian, jurnalist al unei reviste bucureştene mediocre, e o încercare inutilă de evadare de sub semnul morţii. După şedinţe prelungite de chimioterapie, Olga sfârşeşte conform ritualului familiei: „A murit Olga, dragă mamă, şi mă simt vinovat. A murit la 44 de ani, în aceeaşi cameră şi în acelaşi pat în care te-ai prăpădit şi tu, în urmă cu şapte ani… Pe noi, cei din familia Damian, trenurile ne-au legat. Voi aţi ales moartea, iar eu, până una alta, am urcat în trenuri cu disperarea de a ajunge înaintea morţilor voastre”. Temporalitatea se suspendă, ritmurile discursului se precipită odată cu accentuarea traumelor morţii, flashbackurile se multiplică într-o încercare aberantă de recuperare a dialogului cu tatăl, cu mama, cu sora şi de instituire a unei mărturisiri testamentare Mirunei.

Or, problematica gravă a destructurării familiei, ca centru de echilibru, este, pentru Barbu, un al doilea nucleu narativ. Când vechea instituţie familială eşuează prin incapacitatea de a sustrage morţii, noua familie Damian e doar un avatar nereuşit al ei. Reproşurile injuste ale Simonei, frustrările în prezenţa surorii condamnate unui destin implacabil, crizele unei maternităţi inflamate sunt compensate prin tot felul de reîntâlniri discursive: „Numai în creierul tău de femeie zărghită ai putut să crezi că surioara mea bolnavă de cancer pancreatic poate să-i facă rău fetiţei noastre venind la noi, de trei ori pe lună, pentru a face chimioterapie la IOB, numai tu ai putut să gândeşti aberaţia asta: că Olga îţi violează intimitatea, că îţi distruge familia, că traiul cu un bolnav de cancer în apartamentul nostru cu două camere o să ne termine pe toţi, dracu’ să te ia!”. Sarcina parţial nedorită, fibromul uterin ce periclitează dezvoltarea normală a fătului, depresia prenatală a unei mame hiperafectate sunt episoade ale unei maternităţi disfuncţionale, ale unui univers familial dizarmonic.

Mirosul de Stalinskaya din tren, experienţele cumpărăturilor din piaţă de mână cu mama, primele vizite la medicul surorii, bacşişurile oferite asistentei sunt câteva forme compensative ale unei realităţi pe deplin ratate. Ultima relaţie de iubire se fragmentează, însă, în momentul verdictului: „Am scos din nou foaia cu concluziile examenului tomografic şi abia atunci, uitându-mă la data înscrisă lângă parafa medicului radiolog, a izbucnit în plâns: era ziua Olgăi, dragă mamă! Era ziua ei de naştere! Fiica ta împlinea 41 de ani, în pizda mă-sii de viaţă!”; din nou, ritualul tomografiilor repetate, a şedinţelor de chimio la IOB, pentru ca şocul anafilactic să fie mereu concluzia încercărilor zadarnice. Destinul e implacabil până la capăt, întrucât toate semnele par a fi conspirative, anticipând distrugerile din final: ziua primirii rezultatelor tomografiei coincide cu ziua de naştere a Olgăi, lunea ca zi fatidică ce prezice morţile viitoare din familia Damian, trenul ca spaţiu de trecere, ca periplu apotropaic şi disculpativ.

Reîntâlnirile cu tatăl funcţionează prin identificare, prin repetarea gesturilor violente, anterior detestate, în relaţia lui cu Simona: furia dezinhibată împotriva comportamentului degenerat, a concepţiilor de fierar-betonist supus ideologiei Partidului Comunist, a lipsei tratamentului precoce a cancerului cu Prostamol Uno, un portretul al tatălui care nu corespundea celui specific: „Sunt furios, băi, tată! Este furia unui adolescent inhibat, care mă făcea să mă zvârcolesc noaptea în patul din camera mea, imaginându-mi cum ar fi să sar pe tine, ca s-o feresc pe mama de pumnii pe care îi cărai în cap şi în spate, cum ţi-aş trage o bucată în gură şi cum ţi-aş da borşul pe nas… Pe atunci nu existau fundaţii care să lupte împotriva violenţei domestice, nici linii de telefon gratuite pentru femeile maltratate şi nici televiziuni înfometate de fapt divers. Exista doar partidul comunist care juca rolul de psihoterapeut, de avocat, de judecător, de ştergător la cur, era Dumnezeul vostru”. Ca omonim al tatălui în cuplu, Damian salvează totuşi comunicarea cu Miruna prin poveste, prin basm, aşadar, prin ficţiune. Reinfantilizarea e, mai mult, o recuperare a inocenţei pierdute prin subminarea lui odată cu moartea celorlalţi.

Experimentele erotice nu reuşesc, decât pentru scurt timp, să simplifice trăirile-limită. Relaţia Olgăi cu Iulian Bolozan, a cărui istorie preia locul recuperărilor anamnetice ale personajului principal – ca o cădere într-o ficţiune de care se detaşează şi care anulează amintirile personale –, încetineşte ritmul alunecării în boală şi, implicit, în moarte. Navetist intrat, în ciuda condiţiei materiale, la liceul „Vasile Alecsandri”, membru al UTC-iştilor, iar apoi student al facultăţii de Metalurgie şi lector devotat al lui Cehov şi Dostoievski, Iulian compensează, o vreme, incapacităţile Olgăi. Tot astfel, Leonid Damian revine la relaţia cu Manuela sau cu Ligia, substituind eşecul căsniciei prezente: „Ne ţinem de mână şi ne sărutăm până nu mai avem aer. Respir adânc. Iartă-mă, dragă mamă, cred că am o erecţie! Suntem împinşi de spate de nişte dansatori… Picioarele ei sunt mişto pentru o femeie de aproape 50 de ani, dragă mamă!”. Orice potenţială manifestare sexuală e, aici, incestuoasă. Raportările constante la mamă, renegarea Simonei în urma refuzul ei de către familie, maturitatea partenerelor sunt disculpări la reacţiile întârziate în faţa metastazelor mamei, a mimărilor prelungite a reumatismului ca substituent al diagnosticului fatal.

Marea petrecere e povestea unui travaliu existenţial universal. Lupta continuă cu boala, cu moartea, cu şpaga în instituţiile publice, cu puterea financiară nejustificată, cu capitalismul mecanicizant sunt doar câteva dintre simptomele cangrenei sociale imposibil de amputat: „Sting ţigara în scrumieră. Lângă scrumieră e o jumătate de coală dictando pe care scrie cu litere mari: MAREA PETRECERE. Tanti Vera a găsit biletul înfipt cu un bold în costumul gri-închis. Iulian a organizat marea petrecere”. Denunţarea litigiilor sociale, cu demagogia şi birocraţia ei inutilă, cu tradiţiile şi concepţiile ei aberante, într-o literatură în care crizele personale sunt mai accentuate ca oricând e, fără îndoială, un act de curaj scriitoricesc, mai ales când pretextul narativ e dublat de o voce puternică, individuală, autentică şi de o ţesătură epică greu încadrabilă în douămiism.

Traumele individuale ale familiei Damian, ale contabililor Poşircaru, ale lui Iulian Bolozan, inteligent pasibile unei lecturi naive, de identificare, se suspendă în convenţiile sociale deja pomenite, ce pretind analize critice atente, demascări ale strategiilor de construcţie narativă, reveniri la pasaje sugestive, aparent descriptive. Amprenta jurnalieră, fragmentele confesive şi sinceritatea scriiturii alături de posibilităţi narative inepuizabile situează romanul lui Petre Barbu în raftul întâi al prozei de tranziţie, al literaturii cotidianului, al epicităţii detaşate de formulele actuale hipersexuale, ostentativ revoluţionare, detabuizând tematica înaltă. Marea petrecere impune, cu siguranţă, alte tipuri de responsabilităţi romanului românesc actual.

_______________________

* Petre Barbu, Marea petrecere, Cartea Românească, Bucureşti, 2014, 264 p.

 

 

[Vatra, nr. 1-2/2016]