Cristina TIMAR
De la criza doctoratelor la criza literaturii carcerale postdecembriste
-
În căutarea „adevăraților Arnoteni”
Etichetă / Petru Cimpoesu
Un prozator par excellence: Petru Cimpoeșu (4/5)
KOCSIS Francisko
Între avers şi revers
Petru Cimpoeşu ţine să ne prevină de la bun început, într-un scurt excurs explicativ, nici prea echivoc, nici deloc, ce conţine volumul Nouă proze vechi • Ficţiuni ilicite* şi cum au luat naştere povestirile pe care le vom citi; la o primă vedere, pare un apel la indulgenţă, ceea ce, să recunoaştem, n-ar da prea bine, de aceea nici nu mă las cu toată greutatea pe scaunul acesta şubred, măcar că sunt de bună credinţă şi nu-l suspectez de nici o tentativă de mistificare pe hâtrul autor moldovean, îl cred că încearcă să scuze stângăciile tânărului autor care, e de presupus, a făcut în anii formării sale tot felul de exerciţii de păcălire a cenzurii pe lângă micile concesii voite şi nevoite inerente, s-a molipsit de formule ori a căutat să-şi uşureze în vreun fel calea spre debutul editorial, lucruri cu totul de înţeles şi care nu merită să li se acorde o atenţie peste măsură de mare. Citește în continuare →
Un prozator par excellence: Petru Cimpoeșu (3/5)
Claudiu TURCUȘ
Simion Liftnicul, după 15 ani
Perioada de tranziție a societății românești dinspre comunism spre un capitalism haotic și ambiguu a fost marcată nu doar de lentoarea ineficientă a creării unor instituții democratice, ci și de o dinamică gradată a reprezentărilor identitare. În anii nouăzeci, pe fondul euforiei postcomuniste, dar și în absența unor edituri profesioniste și a unor mecanisme coerente de finanțare, literatura a fost lăsată în urmă, ca preocupare secundară. Cultura română avea o treabă mai importantă: trebuia să își confrunte – cum era oarecum normal după patruzeci de ani de comunism – trecutul. Efectul acestei datorii morale a însemnat un aflux de memorialistică. Citește în continuare →
Un prozator par excellence: Petru Cimpoeşu (2/5)
Ioan GROȘAN
Putere și orgoliu
Când am citit prima oară un text de Petru Cimpoeşu („Firesc”, unul din cele mai bune romane nu numai ale generaţiei optzeciste, ci ale întregii noastre proze postbelice, apărut în 1985), am fost foarte curios – şi, recunosc, temător, căci el mi se anunţa drept un concurent absolut redutabil – să văd cum va evolua autorul, care stăpânea foarte bine construcţia epică, avea o curgere… firească a paginilor, fără nimic redundant, cu personaje memorabile ş.a.m.d. Iar de ce mi-a fost frică, n-am scăpat: cu fiecare roman, Cimpoeşu îşi confirma şi augmenta calităţile iniţiale, în cărţi pe care nu le puteai lăsa din mână: „Povestea Marelui Brigand” (ce i-a plăcut mult şi lui Nicolae Breban), „Simion Liftnicul”, „Christina Domestica şi Vânătorii de suflete”, „Celălalt Simion”.
Un prozator par excellence: Petru Cimpoeşu (1/5)
Argument
Întâmplarea face ca dosarul tematic al primului număr al Vetrei pe anul 2018 să coincidă cu aniversarea prozatorului Petru Cimpoeșu (n. pe 20 ianuarie 1952), căruia îi este dedicat. Și momentele aniversare solicită, de regulă, retrospective și bilanțuri, iar dacă privim asupra celor aproximativ 35 de ani de activitate literară, materializați în nouă volume de proză publicate până în prezent, două de proză scurtă și șapte romane, ai scriitorului stabilit în Bacău, descoperim o operă de o certă greutate valorică, de o uimitoare coerență internă dar și oferind dovada incontesatabilă a capacității lui Cimpoeșu de a se reinventa de la un roman la altul, de a explora noi tehnici literare, păstrându-și nealterată freatica de fond și stilul atât de caracteristic. Citește în continuare →
Petru CIMPOEȘU – Percepție greșită
Nu știu de ce nu-mi plac anumite cărți, pe care alții le laudă. Mi s-a întâmplat de nenumărate ori să citesc recenzii elogioase la o carte oarecare și, bizuindu-mă pe ele, să cumpăr cartea, iar după aceea să-mi dau seama că e păcăleală. Probabil că e o problemă de percepție. Bănuiesc, adică, ce mai, sunt aproape sigur că recenziile astea, cronicile literare sau cum s-or mai fi chemând, trebuie citite într-o anumită cheie, care mie îmi lipsește. De aici, impresia desigur falsă că unii scriu cărți pentru a-și ascunde o infirmitate sub un munte de cuvinte, pentru a o transfera altora – un fel de transmigrație a neputinței. Simt nevoia de a povesti pentru a se justifica. Dar asta, repet, e doar o impresie subiectivă generată de lipsa acelei chei de lectură care să-mi permită să văd capodopera acolo unde nu găsesc decât plictiseală și fraze înșirate ca să fie. Citește în continuare →
Petru CIMPOEȘU – Către Șoseluța nemților
