Ioan GROȘAN
Putere și orgoliu
Etichetă / Petru Cimpoesu
Un prozator par excellence: Petru Cimpoeşu (1/5)
Argument
Întâmplarea face ca dosarul tematic al primului număr al Vetrei pe anul 2018 să coincidă cu aniversarea prozatorului Petru Cimpoeșu (n. pe 20 ianuarie 1952), căruia îi este dedicat. Și momentele aniversare solicită, de regulă, retrospective și bilanțuri, iar dacă privim asupra celor aproximativ 35 de ani de activitate literară, materializați în nouă volume de proză publicate până în prezent, două de proză scurtă și șapte romane, ai scriitorului stabilit în Bacău, descoperim o operă de o certă greutate valorică, de o uimitoare coerență internă dar și oferind dovada incontesatabilă a capacității lui Cimpoeșu de a se reinventa de la un roman la altul, de a explora noi tehnici literare, păstrându-și nealterată freatica de fond și stilul atât de caracteristic. Citește în continuare →
Petru CIMPOEȘU – Percepție greșită
Nu știu de ce nu-mi plac anumite cărți, pe care alții le laudă. Mi s-a întâmplat de nenumărate ori să citesc recenzii elogioase la o carte oarecare și, bizuindu-mă pe ele, să cumpăr cartea, iar după aceea să-mi dau seama că e păcăleală. Probabil că e o problemă de percepție. Bănuiesc, adică, ce mai, sunt aproape sigur că recenziile astea, cronicile literare sau cum s-or mai fi chemând, trebuie citite într-o anumită cheie, care mie îmi lipsește. De aici, impresia desigur falsă că unii scriu cărți pentru a-și ascunde o infirmitate sub un munte de cuvinte, pentru a o transfera altora – un fel de transmigrație a neputinței. Simt nevoia de a povesti pentru a se justifica. Dar asta, repet, e doar o impresie subiectivă generată de lipsa acelei chei de lectură care să-mi permită să văd capodopera acolo unde nu găsesc decât plictiseală și fraze înșirate ca să fie. Citește în continuare →
Petru CIMPOEȘU – Către Șoseluța nemților
„Nu mi-e clădită casa de șiță peste Trotuș,
În pajiștea cu crânguri? De ce-aș fi trist? Şi totuș…”
(Tudor Arghezi, De ce-aș fi trist?)
Aceasta este o mică poveste pentru cei care pleacă de acasă cu rucsacul în spate.
Valea Trotușului, puțin cunoscută pasionaților de drumeție, ar putea deveni o zonă turistică deosebit de atractivă, dacă s-ar găsi cine să-i pună în valoare potențialul natural și istoric. De la impozanta gară din Ghimeș-Făget, până la Palanca, unde se găsesc ruinele fostei cetăți Rákoczi (a servit secole la rând ca punct vamal între Ardeal și Moldova), apoi colea, la o aruncătură de băț, Pădurea spânzuraților, azi doborâtă de drujbe (pentru cine nu știe: în limba rusă, drujba înseamnă prietenie), cu mormântul lui Emil Rebreanu chiar la marginea drumului, iar mai la vale, pe partea dreaptă, mănăstirea Cotumba, cu cea mai mică biserică de schit din Moldova, construită pe la 1763 – aproape că ar încăpea într-o căruță! -, sate din care ospitalitatea moldovenească încă nu a plecat de tot de acasă se înșiră de o parte și de alta pe Trotuș ca ornamentele unui colier de apă. Palatul Ghica de la Comănești, proiectat de Albert Galeron, își așteaptă cumpărătorii pe OLX. Mai sunt de văzut și castelul Ghica de la Dofteana, Palatul Știrbei, de la Dărmănești, devenit între timp hotel de lux, salina din Târgu Ocna sau, aproape de intersecția ce duce către Slănic Moldova, prima sondă realizată prin foraj mecanic în România – și încă multe altele.
Petru CIMPOEŞU – Între Breban şi Ianuş
De fiecare dată când îl întâlnesc pe maestrul Nicolae Breban la vreo manifestare culturală, nu pierde ocazia de a mă certa, de faţă cu cât mai mulţi martori, pentru un presupus afront ce i-aş fi făcut în urmă cu mai bine de zece ani, pe vremea când era vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor. Deşi de fiecare dată îi prezint scuze pentru acel presupus afront, pe care el, cu binecunoscuta-i generozitate, le primeşte, la următoarea întâlnire o luăm de la capăt: el acuzându-mă de ingratitudine şi lipsă de respect, eu cerându-mi încă o dată scuze şi promiţându-i că nu voi mai greşi. Printre altele, pentru a mă face să mă simt şi mai vinovat, domnul Breban crede a-şi aminti că afrontul cu pricina a venit la puţină vreme după ce el mi-a dat premiul Uniunii Scriitorilor pentru romanul „Povestea Marelui Brigand”, iar eu mă văd nevoit să-l corectez de fiecare dată, precizându-i că nu „Povestea Marelui Brigand” a primit acel premiu, ci romanul „Sexagenara şi tânărul” al Norei Iuga. Încât, în final, am ajuns să cred că reproşurile domnului Breban nu sunt altceva decât manifestarea unei afectivităţi uşor exagerate (eventual ulcerate). Citește în continuare →
Petru CIMPOEȘU – Adio, domnule Bălăiță!
Am publicat aici, în urmă cu câteva luni, un text în care îi făceam un cât mai discret elogiu. Era în preajma aniversării zilei sale de naştere şi aş fi vrut să-i ofer o mică bucurie. N-a mai apucat să-l citească. A murit în zorii zilei de 16 aprilie, către sfârşitul slujbei de Înviere. Împlinise, în urmă cu puţine ore, optzeci şi doi de ani. Oficial, data sa de naştere era 17 aprilie, dar o aniversa oarecum în secret pe 15 aprilie, fiindcă tatăl său îi spusese mai demult că i-ar fi înregistrat naşterea cu o întârziere de două zile.
În Vinerea Mare, pe la patru după-amiază, m-a sunat ca să-mi mulţumească pentru bucăţica de miel pe care i-o trimisesem, aşa cum obişnuiam de mai mulţi ani – mai precis, din momentul când încetasem să mai mănânc miel de Paşte, fiindcă îmi spusese cineva că mielul e copilul oii, iar când îl iei de la mama lui, ea behăie amarnic şi îl caută apoi ore în şir prin toate cotloanele… Mă rog, între timp, criza asta de sentimentalism mai diminuase. Mă aflam în grădină, tocmai terminasem de curăţat câţiva butuci de vie şi, când am văzut pe ecranul telefonului numele Bălăiţă, am tresărit temându-mă că uitasem să-l sun de ziua lui. În ultimele săptămâni vorbiserăm la telefon ceva mai des decât de obicei, după ce aflasem că avea probleme la un picior, cărora medicii nu reuşeau să le dea de capăt. Pe fondul unei mai vechi flebite, complicată de insuficienţa venoasă, apăruse o eczemă care îi subţiase într-atât pielea încât o hemoragie era oricând posibilă şi chiar se întâmplase de câteva ori, vederea sângelui prelins pe parchet speriind-o teribil pe doamna Lucica. M-am interesat încă o dată de problema lui cu piciorul, l-am întrebat dacă a fost la medic şi ce tratament i-a prescris acesta, căutam să-l ajut în vreun fel, fără să-l pot ajuta propriu-zis. Părea într-o formă bună. Tocmai aflase de la fiul-său bancul cu Picasso şi se grăbi să mi-l spună. Picasso vrea să-şi facă o casă de vacanţă, stă de vorbă cu un constructor, îi schiţează pe o hârtie cam cum ar vrea să arate casa, iar la urmă îl întreabă de preţ. La care acela îi răspunde: nu vă costă nimic, doar semnaţi-mi desenul ăsta cu schiţa casei! – izbucni în râs, două, trei hohote. Am râs şi eu puţin, din politeţe, cu impresia că mai citisem pe internet ceva asemănător. Pe urmă, am comentat un pic împreună prestaţia unui anumit personaj public, iar eu am ţinut neapărat să fac pe deşteptul spunându-i că, după părerea mea, corectitudinea politică este o specie de sentimentalism. Ehei, dacă ar fi numai asta!… Îi plăcea bârfa, sau mai degrabă şueta. Pe un dulap din bucătărie lipise un citat cules din metroul new-yorkez: Să nu ai încredere în oamenii care urăsc bârfa şi n-au purtat niciodată blugi. La ora aceea, moartea era o ipoteză îndepărtată, improbabilă.
Petru CIMPOEȘU – Admiratorul meu din Franța
