Se spune că una din metodele recomandate de a traversa cât de cât teafăr deșertul midlife crisis-ului e să-ți profesionalizezi hobbyurile, infuzând astfel în rutina activității profesionale ceva din thrill-ul și desfătarea micilor pasiuni mistuitoare din „timpul liber” – și viceversa. Din această perspectivă, sunt superinvidios pe Andrei Nae care, prin opera sa deja respectabilă de game theorist, pare să fi dus această strategie de mântuire productivă din marasm și alienare la cele mai înalte vârfuri academice. Și sunt invidios tocmai pentru că mi-s și eu gamer amator, în dublul sens de easily addicted dar și iremediabil ageamiu. Ca fost șaman de World of Warcraft care recurgea mai mult la bâtă decât la vrăjile din dotare – pentru cine nu e familiarizat cu WoW, e cam ca și cum ai vrea să joci fotbal cu umărul sau ți-ai folosi monopostul de F1 pe post de roabă – am fost și rămân mult prea ageamiu în materie de gaming ca să mai am ce profesionaliza – asta presupunând că nu sunt la fel de ageamiu și pe partea profesională de theory, ceea ce-i deja quite a presupposition. Or, Andrei Nae pare să se priceapă de minune la ambele aspecte – și la gaming propriu-zis, și la teoretizarea lui – motiv pentru care și sunt de două ori invidios pe el, sau cum spuneam mai sus, superinvidios.

Citește în continuare →