Alex Cistelecan – Lungul an ’68. Cazul italian

mai 68 10

Văzut sub lupa receptării şi interpretării sale, „mai 68”-ul reprezintă ceea ce s-ar putea numi, paradoxal, un consens în dezacord (sau invers). Pe de o parte, puţine evenimente istorice au reuşit să împartă atât de tranşant opinia publică în două blocuri aflate încă la cuţite, chiar şi la patruzeci de ani de la consumarea faptelor. Pe de altă parte, rareori s-a mai întâmplat ca atât criticii, cât şi apologeţii unui eveniment să-şi legitimeze lectura faptelor şi, implicit, poziţia antagonistă prin exact acelaşi argument ca şi adversarii. Pentru criticii 68-ului, mişcările de protest care au zguduit acea perioadă au fost un fel de inexplicabilă infantilizare generală, o neruşinată răbufnire de tupeu la nivel planetar, o momentary lapse of reason a spiritului – altfel înţelept – al istoriei. Pentru nostalgici, 68-ul a fost structurat pe modelul unui vânt de primăvară, reprezentând o victorie – inevitabil trecătoare – a imaginaţiei şi creativităţii asupra organizării ierarhice, birourilor cenuşii şi fatalei zile de luni[i]. De unde rezultă că, în ambele interpretări, mai 68-ul a fost un fel de chef. Cu asta par să fie de acord ambele echipe de interpreţi. Atâta doar că unii arată cu degetul mustrător sticlele sparte, în vreme ce ceilalţi insistă asupra faptului că măcar s-a băut. Abordarea sociologică („o seamă de tineri blazaţi…”) cuplată cu o veşnic dubioasă teorie a „vârstelor istoriei” au reuşit astfel să evacueze orice dimensiune politică şi orice semnificaţie durabilă au putut avea acele evenimente. Dovadă însăşi sintagma de „mai 68”: din mişcările de protest, grevele sălbatice şi luptele de stradă ale acelor ani n-au mai rămas în memorie decât câteva seri de boemie petrecute în Cartierul Latin şi, eventual, ceva rochii înflorate fâţâindu-se prin State. Sau, şi mai bine, pentru uşurarea memoriei, amândouă la un loc, Cartierul latin şi rochiile înflorate, amestecate frumos într-un ghiveci de sensibilitate şi înţelegere artistică à la Bertolucci. Cât priveşte celelalte fronturi de luptă (Germania, Italia, Cehoslovacia) – simple ecouri, simple imitaţii. Cauzele, urmările? Nici vorbă de aşa ceva: cheful a venit şi a plecat de la sine. Ne place sau nu ne place, am crescut mari, iar bufniţa Minervei şi-a reluat rondul de veghe. Sau nu?

 

„Anomalia italiană”

 

În constelaţia mişcărilor de protest de la sfârşitul anilor şaizeci, cazul italian e unul cu totul aparte[ii]. Prin durata şi intensitatea sa – 10 ani de lupte, sute de morţi, zeci de mii de arestaţi – el iese din schema de interpretare „pacifistă” şi „juventistă” (eram tineri şi ne-am distrat puţin) aplicată astăzi în mod curent asupra acelei perioade. Mai mult, prin desfăşurarea sa aproape dialectică, el permite decantarea şi analiza tuturor acelor straturi de semnificaţie care se suprapun şi, astfel, se pierd atunci când sunt urmărite în evoluţia mult mai condensată a mişcărilor similare din Franţa sau SUA. Pe scurt, pariul nostru este că „68-ul” italian poate juca un rol de paradigmă în înţelegerea acelor chefuri care au zguduit Occidentul acum patruzeci de ani. Sau, dacă nu, e cel puţin un caz interesant.

La baza evenimentelor din Italia stau două schimbări structurale care au afectat profund relaţiile sociale şi de producţie existente. Una priveşte câmpul muncii, cealaltă – universitatea, sau, mai general, sistemul educaţional. Faptul că cele două modificări structurale s-au întâlnit şi şi-au lăsat atât de adânc amprenta asupra evenimentelor se datorează, fără îndoială, înapoierii pe care Italia o înregistra atunci în raport cu restul Occidentului; dar tot această împrejurare a făcut ca acea coordonare între protestele studenţilor şi ale muncitorilor, care a lipsit cel mai adesea din celelalte fronturi 68-iste, să fie, în Italia, aproape o constantă.

În ceea ce priveşte câmpul muncii, se poate spune că luptele cuprinse în intervalul 1968-1977 însoţesc, practic, naşterea, creşterea şi declinul sistemului de producţie fordist. Ca atare, ele sunt expresia politică şi istorică a „muncitorului-masă”, a acestei noi forţe de producţie care, la începutul anilor şaizeci, ia locul vechiului muncitor calificat şi care va fi, la rândul său, înlocuită, în a doua jumătate a anilor şaptezeci, de muncitorul precar şi de celelalte figuri ale muncii imateriale şi post-fordiste. Ce a însemnat, mai exact, această schimbare? Principala forţă de producţie a primilor ani de după război era muncitorul calificat: politizat în spiritul luptei antifasciste, purtător al unui univers de valori bazate pe ideologia muncii, orgolios de capacitatea sa profesională, acest tip de muncitor era încrezător în misiunea sa istorică, în Partidul comunist şi în sindicat şi îşi punea speranţele într-o evoluţie mai mult sau mai puţin lină către socialism, ca efect al crizei finale şi iminente a capitalismului. Acest muncitor calificat, care fusese principalul proiectant şi actor al mişcărilor consiliste din anii 20-30, este, însă, la începutul anilor şaizeci deja o figură secundară. Odată cu introducerea masivă a lanţului de montaj şi cu migraţia din sud către nord apare o nouă generaţie de muncitori, cu totul diferită de cea precedentă: o generaţie de origine meridională, dezrădăcinată de propria-i cultură rurală şi pentru care munca e simplă trudă şi nicidecum emancipare. Colocat la periferia oraşului, în aşa-numita Corea, noul muncitor-masă se integrează cu greu în ritmul marilor metropole din nordul Italiei şi adesea provoacă reacţii rasiste din partea celorlalţi locuitori. În fabrică, este utilizat la nivelul cel mai de jos al structurilor productive, drept pentru care nu obţine nici o satisfacţie din activitatea sa. Însă tocmai această profundă alienare în muncă a muncitorului-masă îl va duce la forme sălbatice de protest care vor da cu totul peste cap nu numai calculele conducerii, ci chiar şi proiectele fratelui său mai mare, muncitorul calificat. În scurt timp, speranţele pe care conducerea fabricii şi le punea în „calităţile” muncitorului-masă – obedient, maleabil, interşanjabil, pe scurt, figura însăşi a „muncii abstracte” – sunt flagrant contrazise de fapte. Prin protestele sale violente, muncitorul-masă nu respectă nici una din regulile de protest existente, stabilite în lunga tradiţie de lupte a muncitorului calificat. În locul vechilor greve organizate prin medierea sindicatului şi cu acceptul conducerii, muncitorul-masă propune noi forme de protest, cu totul spontane şi imprevizibile, ca de pildă aşa-numita „pisică sălbatică”: la un semnal, producţia e întreruptă fără nici un preaviz, în anumite secţii, blocând astfel şi activitatea celorlalte secţii aflate în amonte. În ciuda spontaneităţii lor, aceste noi forme de protest, declanşate de la bază şi nu organizate de sus, necesită un mare grad de coeziune şi solidaritate între muncitori. În 1962, muncitorul-masă dă deja dovada acestei reuşite coordonări pe orizontală: luptele din Piazza Statuto de la Torino, declanşate în contextul renegocierii contractului colectiv de muncă şi în timpul cărora forţele de ordine încearcă în zadar, timp de trei zile şi trei nopţi, să preia prin asalturi repetate controlul pieţei, sunt prima expresie istorică şi politică a acestei noi figuri a muncitorului fordist.

mai 68 1

În ceea ce priveşte universitatea, pentru a putea înţelege schimbările care au afectat-o şi pentru a putea decela astfel circumstanţele care au dus la protestele şaişoptiste, se cuvine să facem un pas în spate şi să privim panoramic structura de ansamblu a societăţii italiene din acea perioadă. În acest sens, scandalul Zanzara ne poate oferi o rapidă cheie de lectură: în 1966, o mică revistă scoasă de elevii unui liceu din Milano publică o anchetă pe obişnuitele teme ale adolescenţei. Răspunsurile celor chestionaţi – deloc şocante în sine – provoacă însă imediat reacţia ultragiată a grupării catolice Gioventu Studentesca, patronată de venerabilul don Giussani, figură quasi-sfântă şi pentru unii de pe la noi. Sesizate de această plângere, organele de stat reacţionează profund isteric: directorul liceului este suspendat, revista Zanzara este desfiinţată, redactorii săi sunt exmatriculaţi şi judecaţi şi, mai mult, tipografii înşişi care au acceptat să tipărească revista sunt arestaţi. Mobilizarea masivă prin care societatea civilă se ridică, în scurt timp, în apărarea celor acuzaţi e primul semn al distanţei uriaşe, al golului istoric ce separă statul italian de societate.

În acest context de manifestă înapoiere a aparatelor de conducere, era aproape natural ca prima gură de aer oferită de stat să producă o adevărată furtună. Acest prim gest de deschidere democratică a structurilor educaţionale este reprezentat de unificarea şcolii gimnaziale, prin care principiul egalităţii şanselor ia locul vechii structuri clasiste pe care erau organizate studiile. Apar noi facultăţi – cea mai importantă fiind sociologia, în care pentru prima dată au voie să se înscrie şi absolvenţii şcolilor tehnice, până atunci destinaţi numai şi numai debuşeelor practice. Se deschid universităţi experimentale, precum cea de la Trento, extrem de importantă în mişcările ce au urmat. Se face tot mai simţită figura studentului-proletar (doar la Milano, în 1970, se numără 80 000 de astfel de studenţi proletari). Toate aceste schimbări conturează deja noile aspecte ale mişcării studenţeşti: caracterul de masă; acţiunea directă, care saltă peste organizarea reprezentativă; asumarea unei conştiinţe politice, în care studentul e purtător al unor idei cu o portanţă ce depăşeşte cadrul strict universitar; şi, în fine, chestionarea universităţii prin prisma raportului dintre muncă şi capital, şi a studentului ca figură internă clasei muncitoare. În februarie 1967, universitatea Sapienza e deja ocupată. În martie, rectorul universităţii din Trento e nevoit să cheme poliţia pentru a calma fervoarea dezbaterilor studenţeşti. Unul câte unul, studenţii sunt duşi la secţie, fotografiaţi şi înregistraţi, ceea ce însă nu face decât să provoace un salt de nivel în gradul de politizare al acestora. Ca urmare, în septembrie universitatea e ocupată, iar anul academic 67-68 nici nu poate fi inaugurat. În noiembrie, universitatea din Torino intră şi ea sub controlul studenţilor. În doar câteva luni, mişcarea se răspândeşte în toată Italia: anul 1968 se deschide cu majoritatea universităţilor ocupate.

mai 68 2

 

1968

 

Conform schemei deja încetăţenite de interpretare, perioada italiană 68-77 se împarte în trei etape. Şi dacă-s trei, e loc de dialectică: spontaneitatea primului moment (anii 67-68) e astfel negată de nevoia de organizare ce marchează momentul succesiv (de la „toamna caldă” a anului 1969 până la ocuparea uzinei Fiat Mirafiori din 1973), iar contradicţia astfel născută e depăşită şi conservată în cadrul momentului final (autonomismul anilor 73-77). Memoria comună n-a fost însă la fel de generoasă cu fiecare din aceste etape: 68-ul e încă aniversat şi sărbătorit, el reprezentând partea „bună” a mişcării, filonul ei spontan, creativ şi tineresc; din „toamna caldă” şi, cu atât mai mult, din autonomismul anului 77, nu ne mai amintim decât gradul tot mai mare al violenţelor, birocratizarea mişcării, terorismul organizat; la limită, se înţelege, am prefera să nici nu ne mai amintim de ele. Şi totuşi, dacă tot e să luăm în serios schema dialectică de interpretare, atunci aceste momente finale, pur negative, ale mişcării nu sunt decât urmarea firească a momentului iniţial. Departe de a reprezenta o trădare a acestuia, ele îi sunt adevărul.

Originea imediată a insurgenţilor din 68 se găseşte în grupările provos şi beat, active în intervalul 1965-1966. Formele de protest ale acestora erau caracterizate de o puternică doză de ironie, ceea ce provoca şi scotea şi mai mult în evidenţă natura isterică a reacţiei forţelor de ordine: tinerii oferă flori poliţiştilor, depun coroane pe treptele comisariatelor atunci când unul dintre ei e arestat, intră în secţia de poliţie cu mâinile sus, sau, nici mai mult nici mai puţin, deviază suporterii juventini care sărbătoresc câştigarea titlului înspre piaţa în care armata se pregăteşte de o defilare militară. Însă, spre deosebire de evoluţia evenimentelor din America, în Italia se înregistrează o ruptură între mişcarea studenţească din 68, puternic politizată, şi aceste grupări provos sau beat, înclinate mai degrabă spre existenţialism. Intrate în umbră odată cu declanşarea luptelor şaişoptiste, aceste grupări, responsabile cu partea creativă şi imaginativă a mişcării, vor redeveni protagoniste în ultima parte a deceniului şapte.

Una din marile realizări ale mişcărilor din 68 a fost conştientizarea caracterului difuz al puterii. Scopul insurgenţilor nu mai e ocuparea palatului de iarnă, ca sediu central al suveranităţii clasice. Ci aceste puncte în care autoritatea statală îşi are originea tind să se multiplice şi să se suprapună peste harta oraşului. Metropola începe să fie codificată în termeni de tactică şi strategie, iar paralel cu organizarea funcţională şi productivă a oraşului ia naştere un teritoriu în care memoria imediată a luptelor este încastrată în locurile însele: „bătălia din Valle Giulia”, „masacrul din Largo Gemelli”, „bătălia din via Solferino” etc. Ceea ce înseamnă că, pe lângă punctele nevralgice tradiţionale (comisariatele de poliţie, sediile partidelor), ţintă a asalturilor insurgenţilor devin tot mai mult centrele consumului şi ale spectacolului. Nu întâmplător, reacţia forţelor de ordine e cu atât mai intensă cu cât vizate sunt tocmai aceste centre „postmoderne” ale puterii: asaltul cu ouă asupra teatrului Scala din Milano, în timpul unei opulente prezentări de modă, provoacă reacţia cu bastoane şi gaze lacrimogene din partea poliţiei; bombardamentul cu roşii asupra unui luxos restaurant în care burghezia lombardă sărbătoreşte revelionul pe malul mării este contracarat cu focuri de armă din partea forţelor de ordine (un student moare împuşcat). Dar nu întotdeauna reacţia poliţiei îi găseşte pe insurgenţi nepregătiţi. În ciuda spontaneităţii care a caracterizat aceşti primi ani ai revoltei, mişcarea a dat adesea dovadă de o capacitate de organizare aproape militară. Reprezentativ, în acest sens, e boicotul cotidianului Corriere della sera, prima manifestare de veritabilă gherilă urbană: întrucât forţele de ordine se aşteptau la un asalt direct asupra sediului ziarului, ruperea cordonului de manifestanţi în mai multe tronsoane a fost interpretată de către acestea drept un semn că demonstranţii s-au răzgândit şi că sunt pe cale să renunţe. Până să-şi dea seama că e vorba de o încercuire şi că vizat nu e sediul redacţional, ci furgonetele care urmau să distribuie ziarul, e deja prea târziu. Chiar dacă nu e definitivă, victoria e una semnificativă: furgonetele, de pe care inscripţia cu Corriere della sera va fi prudent camuflată, nu vor putea porni decât cu o întârziere de şase ore, şi doar însoţite pe tot parcursul de o prezenţă masivă de forţe de ordine. O altă astfel de memorabilă victorie e cea care a rămas sub numele de „bătălia din Valle Giulia” („non siam scappati più” – n-am mai fugit), în care studenţii facultăţii romane de arhitectură reuşesc, în urma unor ciocniri violente, să reocupe universitatea şi să pună pe fugă carabinierii. Rezultatul a fost atât de surprinzător încât a încurcat schemele de interpretare ale multor comentatori altfel, de obicei, inspirați: în acest sens, antologică a rămas lectura lui Pasolini care a concluzionat că, din moment ce studenţii au învins poliţia, înseamnă că cei buni erau poliţiştii (fii de oameni săraci), şi cei răi erau studenţii (copii de burghezi). Efectele acestei bătălii au fost însă pregnante în interiorul mişcării: a doua zi se duc lupte cu poliţia în numeroase universităţi italiene, iar numai la Milano sunt ocupate inclusiv 15 licee.

mai 68 3

68-ul muncitoresc îşi are epicentrul la Milano. Nou înfiinţatul Cub Pirelli (Comitato unitario di base) aduce cu sine o nouă formă de organizare, directă, orizontală şi care ocoleşte medierea tradiţională a sindicatului. Succesul acestor noi organisme alcătuite din muncitori şi studenţi duce la răspândirea lor în toată Italia. Şi în fabrică, ciocnirile dintre grevişti şi forţele de ordine sunt extrem de violente; şi ca în orice război, ele se încheie adesea prin veritabile schimburi de prizonieri. Noile forme de protest sunt nu doar spontane şi imprevizibile, ci inclusiv ironice şi, deci, provocatoare: fie la nivel individual, ca în cazul acelui muncitor care a venit în uzină cu un ceas deşteptător legat de gât, pentru a protesta împotriva ritmului de muncă tot mai insuportabil (şi care a fost imediat concediat); fie la nivel colectiv, ca la uzina Pirelli din Milano, unde, timp de câteva săptămâni, cei patru muncitori concediaţi de către conducere sunt introduşi cu forţa în fabrică în fiecare dimineaţă de către mulţimea care se formează la poartă. Încet încet, mişcarea iese din perimetrul strict al fabricii şi intră în oraş: nu mai e doar o luptă pentru salariu, ci una pentru aproprierea oraşului şi a serviciilor sociale (ocuparea clădirilor abandonate, aproprierea mijloacelor de transport). Începutul acestei deplasări dinspre fabrică înspre oraş e reprezentat de ocuparea hotelului Commercio din Milano în noiembrie 1968. Fostul hotel, situat în inima oraşului, la doi paşi de templele finanţelor şi ale spectacolului, devine rapid un centru de adunări şi activităţi proletare şi studenţeşti.

Această deplasare şi intensificare a mişcării precum şi prezenţa ei în imediata apropiere a centrelor de putere n-au putut fi însă tolerate de către aparatele de stat. Practic, tocmai succesul protestelor din 68 a provocat intrarea lor în criză: odată ce represiunea statală a început să se facă simţită, spontaneitatea şi egalitarismul care au fost însăşi calităţile mişcării din 68 au devenit limitele ei. Sub semnul acestui blocaj începe „toamna caldă” a anului 1969.

 

1969

 

Hegelian vorbind, se poate spune că odată cu această a doua etapă a luptelor procesul insurecţional dobândeşte conştiinţă de sine: de îndată ce spontaneitatea primelor proteste întâlneşte represiunea statală, nevoia de organizare şi coordonare în interiorul mişcării devine stringentă. Autoreflecţia, definirea unui program unitar, stabilirea tacticii şi strategiei sunt în această perioadă principalele puncte pe ordinea de zi. Dar, aşa cum se întâmplă de obicei cu această etapă secundă a procesului dialectic – şi aşa cum scrie, de altfel, în instrucţiunile de întrebuinţare ale fenomenologiei spiritului – alienarea e prima figură în care conştiinţa de sine îşi găseşte actualizarea. În locul mult căutatei rearticulări din interior şi de la bază a unităţii mişcării, procesul revoluţionar cade pradă celor mai osificate şi mai birocratice forme de organizare. Diversele grupări extra-parlamentare, care parcurg de la un capăt la celălalt întregul spectrul politic al stângii – de la anarhişti şi situaţionişti până la maoişti şi operaişti – şi care, în perioada 67-68, erau mai degrabă sateliţii mişcării, devin, odată cu „toamna caldă”, principalul motor al procesului insurecţional. Atâta vreme cât mişcarea spontană şi democratică de masă e încă activă, coeziunea şi coordonarea dintre aceste zeci de grupări extra-parlamentare e oarecum asigurată, prin înrădăcinarea lor în acelaşi fond revoluţionar. Dar, de îndată ce represiunea statală sporită va lovi tocmai acest fond comun, de masă, al mişcării, forţându-l să aleagă între retragere şi radicalizare, grupările se vor trezi izolate una de cealaltă, lipsite de un proiect sau o strategie comune, şi fiind, ca atare, totodată extrem de vulnerabile şi extrem de ineficiente. Victoria lor coincide cu blocajul mişcării. Această tensiune între conştiinţă de sine şi alienare, autoreflecţie şi osificare birocratică, eficientizare şi ierarhie abstractă constituie definiţia însăşi a perioadei 1969-1973.

mai 68 4

Din punct de vedere cronologic, „toamna caldă” se deschide cu bătălia din corso Traiano: pe 3 iulie 1969, o manifestaţie a muncitorilor şi studenţilor din Torino împotriva preţului chiriilor degenerează, odată cu intervenţia poliţiei, într-un mic război civil. O noapte întreagă au loc violente lupte de stradă între, pe de o parte, forţele de ordine din Torino şi din oraşele din jur şi, de cealaltă parte, colectivele de studenţi şi muncitori, cărora li se alătură imediat marea majoritate a locuitorilor din zonă. E primul semn al noului epicentru al mişcării: oraşul Torino. Colosul industrial din localitate, uzina Fiat Mirafiori, cu cei peste 200 000 de muncitori ai săi, şi care până atunci se dovedise a fi un punct mort pe harta protestelor, inaderent la mişcarea insurgentă şi consecvent în procesul de producţie disciplinată, îşi demonstrează brusc vulnerabilitatea: continuitatea ciclului productiv devine continuitate a luptelor, interdependenţa secţiilor duce la răspândirea imediată a grevelor. Totul începe la câteva zile după întoarcerea din concediu, pe 3 septembrie, şi în acelaşi context al renegocierii contractului colectiv de muncă. Strategia conducerii e însă şi ea schimbată: fiecare grevă ce are loc în anumite secţii duce la reacţii ce privesc întreaga uzină. După prima zi de grevă, 7000 de muncitori sunt suspendaţi pe o perioadă determinată. A doua zi – 20 000, apoi 40 000. De partea cealaltă, sindicatul îşi modifică şi el strategia: dacă în anii 67-68 se mulţumea să renege grevele spontane ale muncitorilor şi să promoveze, în acord cu planurile Partidului comunist, o direcţie reformistă, presărată cu sacrificii în muncă şi, din loc în loc, cu renegocieri semi-victorioase, începând cu toamna lui 1969 sindicatul se deschide revendicărilor ce vin de la bază, dar numai pentru a le putea deturna şi coopta mai uşor în interiorul propriului său proiect de durată.

În ciuda acestei presiuni sporite ce vine atât din partea conducerii cât şi din partea sindicatului, grevele de la Fiat continuă şi, mai mult, se răspândesc în toată Italia. În noiembrie, luna cea mai intensă a protestelor, se înregistrează violenţe atât în interiorul fabricilor (maşini arse, linii de montaj distruse la Torino; conducerea blocată în birouri şi împiedicată să iasă pentru masa de prânz), cât şi în afara lor (la Torino, muncitorii devastând salonul auto, considerat a fi o adevărată vitrină a oraşului; iar la Milano, 100 000 de muncitori luând cu asalt Assolombardo, sediul patronatului din regiune). Dar chiar şi ţinând cont de gradul sporit de violenţă, bilanţul ciocnirilor e în perfect acord cu direcţia iniţiată după cel de-al doilea război mondial: între 1947 şi 1969, 91 de muncitori sunt ucişi în timpul manifestaţiilor, iar 700 sunt grav răniţi. În spatele acestor cifre, care pot fi puse pe seama caracterului excepţional al protestelor, luceşte însă rezultatul banal, perfect normal a douăzeci de ani de producţie capitalistă: 44 000 de muncitori care şi-au pierdut viaţa în urma accidentelor de muncă – practic, unul în fiecare oră.

Nu doar conducerea patronală şi sindicatul sunt cele care îşi modifică strategia, confruntate fiind cu acest nou val insurecţional. În ansamblu, organele statale optează pentru impunerea cu forţa a păcii şi a consensului, în cadrul a ceea ce a fost numit „strategia tensiunii”. Poliţia, eliberată de constrângerile impuse de partide şi justiţie, obţine dreptul de a acţiona în forţă oricând şi oriunde. Ca atare, asalturile ei sunt îndreptate nu doar împotriva manifestaţiilor studenţeşti şi proletare; trataţi cu aceeaşi măsură sunt inclusiv participanţii la festivalul de cinema de la Pesaro; victimele unui cutremur care manifestează, la Belice, în faţa primăriei; sau ţăranii care protestează la Avola şi împotriva cărora forţele de ordine folosesc arme de foc, omorând doi dintre manifestanţi. Odată cu dispariţia anarhistului Pino Pinelli, începe seria de „morţi misterioase” ce au loc în interiorul comisariatelor de poliţie: unul câte unul, zeci de militanţi aflaţi în detenţie alunecă pe fereastră în mod repetat şi inexplicabil în timpul interogatoriilor şi cad ca muştele de pe la etajul patru.

mai 68 5

Pe lângă libertatea de mişcare acordată poliţiei, noua represiune mizează intens pe serviciile secrete, din care recrutează agenţi infiltraţi în grupările revoluţionare radicale; pe grupările fasciste, care acţionează – ca întotdeauna – cu acoperirea şi binecuvântarea poliţiei; şi pe activitatea intensă a magistraturii, care, în numele ordinii şi disciplinei, repune în aplicare codul Rocco – de provenienţă mussoliniană – ce prevede suspendarea libertăţii de expresie şi de asociere.

Această escaladare a represiunii culminează, odată cu iarna lui 1969, în aşa-numitul „măcel de stat”: la 12 decembrie două bombe puternice explodează la Roma şi Milano, în imediata apropiere a unei bănci agrare, respectiv a unei gări, provocând zeci de morţi şi răniţi. Profitând de deruta care cuprinde opinia publică şi inclusiv mişcarea insurgentă, organele de stat susţinute de presa burgheză atribuie responsabilitatea acestor atentate grupărilor extremiste, mizând astfel pe distrugerea solidarităţii dintre baza democratică a mişcării şi grupurile radicale, şi încercând să justifice totodată intensificarea represiunii şi îngrădirea tot mai mare a libertăţilor individuale. Lupta cu această diversiune armată operată de către stat a rămas însă marea victorie a mişcărilor din 1969: confruntările din stradă se continuă acum cu o bătălie în jurul informaţiei. Întâmplător sau nu, cel puţin în cadrul acestei confruntări informaţionale, victoria a aparţinut insurgenţilor. Acolo unde statul miza tocmai pe insinuarea terorii şi pe consecventa fragmentare a mişcării, rezultatul atentatelor de stat a fost exact opusul. La începutul lui 1970 îşi începe apariţia Buletinul de contrainformaţie democratică, destinat tocmai demascării operaţiunii diversioniste în care statul italian pare decis să se lanseze. Tot de acelaşi front al bătăliei informaţionale ţine şi naşterea grupării Soccorso rosso, în cadrul căreia diverşi avocaţi şi magistraţi îşi asumă apărarea juridică a militanţilor arestaţi şi deconspirarea „măcelului de stat”. Se poate spune că tocmai în această paradoxală coexistenţă a frontului radical şi militarizat cu cel cultural, informaţional şi juridic stă, poate, una din mărcile specifice ale „68-ului” italian. Practic, în loc să dizolve legătura dintre cele două fronturi, rezultatul măcelului de stat a fost să o întărească, de nu cumva chiar să o producă. Căci, în fond, efectul imediat al falselor atentate şi al aroganţei crescânde a poliţiei şi a grupurilor fasciste a fost unul dublu: militarizarea mişcării şi coordonarea ei la nivel informaţional. Punctul de legătură între cele două dimensiuni – cea culturală şi cea de gherilă – stă în personalitatea aproape incredibilă a celui care a fost Giangiacomo Feltrinelli.

mai 68 6

Sub aspectul cultural şi informaţional, mişcarea italiană a anilor 60-70 a fost una din cele mai puternice. Pe tot parcursul său, ea a putut beneficia de sprijinul a trei cotidiene, zeci de reviste, mici edituri şi posturi de radio pirate, acoperind toată gama de orientări subversive posibile: de la legendarele reviste operaiste de la mijlocul anilor şaizeci (Quaderni rossi, Quaderni piacentini) şi efemerele reviste beat din aceeaşi perioadă (şi care, profitând de o lacună în litera legii, îşi schimbă numele de la un număr la altul, apărând sub formula „numărul zero în aşteptarea autorizaţiei de publicare”), până la revistele autonomiste şi satirice ale anilor şaptezeci (cea mai cunoscută fiind revista Male, care, după 1977, inaugurează o celebră serie de falsuri în cadrul căreia vor apărea un fals număr „Corriere dello sport” cu titlul „Campionatul mondial de fotbal a fost anulat”, un fals număr „L’unità” (organul Partidului comunist), cu titlul „Gata cu creştin-democraţii!” şi un fals număr „La Repubblica”, purtând titlul „Statul s-a dizolvat”).

mai 68 7

Dar Italia acelor ani s-a remarcat la fel de mult şi prin prezenţa şi activitatea intensă a grupărilor militare. Dintre acestea, cele mai importante au fost grupările Gap şi Brigăzile roşii care, deşi sunt asemănătoare în multe privinţe, au o origine şi o legitimare ideologică total diferite. Originea grupărilor Gap se află în cadrul Rezistenţei italiene, sau cel puţin în acea parte a Rezistenţei care, după victoria asupra fascismului, a refuzat să predea armele considerând că „eliberarea” rămâne neîncheiată atâta vreme cât nu se concretizează într-o revoluţie împotriva capitalismului. Declaraţia de existenţă a acestor grupări paramilitare se înregistrează în 1970, prin bruierea ştirilor de seară de la televiziune, peste al căror canal audio se suprapune comunicatul Gap. Teoria prin care aceste grupări îşi legitimează activitatea face referire la pericolul unei iminente lovituri reacţionare de stat. Şi, în realitate, o tentativă de lovitură de stat chiar are loc în decembrie 1970, când un grup de lideri fascişti ocupă fără să întâmpine vreo rezistenţă clădirea guvernului. Din fericire, ceilalţi participanţi la lovitura de stat – printre care se numără cadre superioare ale armatei şi structurilor politice – se răzgândesc în ultima clipă, astfel încât puciul eşuează lamentabil. Acest eveniment nu face însă decât să confirme temerile grupărilor Gap.

Neverosimilul punct de legătură dintre cele două dimensiuni – militară şi culturală – ale mişcării a fost, cum spuneam, Giangiacomo Feltrinelli. În 1969, el publică un volum în care dezvoltă şi legitimează aceleaşi temeri care justificau acţiunea armată, în spiritul rezistenţei – să apărăm democraţia cu armele – exprimată de grupările Gap: pericolul, pentru Italia, susţinea Feltrinelli, era cel al unei lovituri de stat de dreapta, similare celei petrecute în Grecia. Patronul şi creatorul celei mai importante edituri şi a celui mai mare lanţ de librării din Italia, Feltrinelli condensează în persoana sa toată diversitatea şi contradicţia ce caracterizează mişcarea insurgentă a acelor ani. La cumpăna dintre anii 60-70, editura Feltrinelli e cea care publică majoritatea revistelor, manifestelor şi fluturaşilor aparţinând diferitelor grupări radicale. Tot ea e cea care se ocupă cu traducerea masivă şi în regim de urgenţă a principalelor scrieri revoluţionare care au marcat acei ani. Pe plan personal, activitatea respectabilului patron e la fel de controversată: întreţine relaţii cu insurgenţii din Cuba şi cu Black Panthers Party, încearcă să stabilească legături între diferitele focare ale protestelor de pe glob. În 1971, Feltrinelli e implicat în asasinarea consulului bolivian de la Hamburg (practic, pistolul cu care consulul a fost omorât era al lui Feltrinelli; nu întâmplător, victima era una şi aceeaşi cu fostul şef al poliţiei secrete boliviene care organizase în octombrie 1967, împreună cu serviciile secrete americane, asasinarea lui Che Guevara). La 15 martie 1972, cadavrul lui Feltrinelli este descoperit la periferia oraşului Milano. Puţin timp după aceea, revista Lotta continua rupe tăcerea şi decide să dezvăluie un aspect mai puţin cunoscut din personalitatea celui recent decedat: sub numele de comandante Osvaldo, Giangiacomo Feltrinelli fusese liderul grupărilor paramilitare Gap.

mai 68 8

Ca urmare a acestui deces, se produce o ruptură între forţele democratice şi mişcarea revoluţionară, se rupe tocmai acea legătură care a permis demascarea „misterelor statului” după piazza Fontana şi „măcelul de stat”. Două căi se deschid pentru insurgenţi: fie replierea pe direcţia reformistă şi pe organizaţiile tradiţionale (Pci, sindicat), fie înrolarea în cadrul grupurile înarmate clandestine. Acesta e momentul în care Brigăzile roşii încep să se propună ca avangardă armată a întregii mişcări insurecţionale. O parte din membri Gap, privaţi acum de un lider, aderează la Brigăzile roşii, producând astfel o deplasare ideologică a acestora: dacă iniţial Brigăzile consideraseră lovitura de stat din 1970 o simplă diversiune prin care statul intenţiona să provoace panica în rândurile forţelor democratice, după unificarea cu resturile grupărilor Gap, Brigăzile roşii încep şi ele să creadă în iminenţa turnurii reacţionare a statului. Primul lor atentat se înregistrează în 1970. Încet încet, Brigăzile roşii capătă o aură romantică şi, prin reuşita lor în a combina clandestinitatea cu eficienţa, stârnesc simpatia şi acordul celorlalţi muncitori. În primii ani de activitate nu realizează atentate mortale; şi chiar şi atunci când în 1974 vor asasina, pentru prima dată, doi fascişti, îşi vor face autocritica, declarând că a fost vorba de un regretabil „accident de muncă”. Cu trecerea timpului se produce însă o accelerare în gândirea politică a Brigăzilor roşii: din organizaţie clandestină şi marginală, ele încep să se considere liderul şi unicul reprezentant al muncitorilor. Ca atare, ele devin tot mai opace şi indescifrabile pentru restul mişcării, pe măsură ce dublează retorica şi formele de organizare ale statului: paradoxal, ele se transformă într-un contrastat, îşi asumă forma de partid, birocratică şi verticală, fac „procese”, oferă „libertate condiţionată” şi deţin inclusiv închisori. Când în 1978 îl vor asasina pe primul ministru creştin-democrat Aldo Moro, care se pregătea să invite Partidul comunist la guvernare şi să inaugureze astfel o nouă epocă de „compromis istoric”, Brigăzile roşii vor fi deja complet izolate de restul mişcării protestatare.

Ocuparea uzinei Fiat Mirafiori din 1973 este totodată victoria şi cântecul de lebădă al acestei perioade de lupte. Victoria micilor grupări şi partide asupra „strategiei tensiunii” duce la intrarea lor în derizoriu. Baricadate în interiorul uzinei în care poliţia nu îndrăzneşte să intre, grupările radicale şi masele de grevişti gustă în acelaşi timp din cupa victoriei şi din dezolarea post-orgiastică. Îşi face apariţia o nouă figură a combatantului, care va fi protagonistul mişcărilor din 77: nu mai e imigrantul din sud, ci tânărul din nord, şcolarizat şi format în clima luptelor studenţeşti şi al experienţelor comunitare din cartier; „indianul metropolitan”, personajul cheie al mişcărilor autonomiste ce bat deja la uşă: urletele sale nu mai au nici un sens, nici un slogan, nici o promisiune. E o figură lipsită de ideologii progresiste, fără încredere în socialism, fără nici o afecţiune pentru sistemul democratic, fără nici un respect pentru miturile revoluţiei proletare. În persoana sa, post-fordismul ce caracterizează epoca noastră îşi găseşte prima sa actualizare.

 

1977

 

Autonomismul mişcării din 77 se traduce în următoarele aspecte: conducerea e în întregime în autonomia de clasă, „articularea atacului e totodată şi funcţia sa unificatoare”, după cum se exprimă foarte hegelian Antonio Negri. Clasa proletară îşi defineşte de una singură propriile legi şi practici pe teritoriul său, ceea ce duce la intrarea în derizoriu a grupurilor extraparlamentare. Cu această ocazie, conştiinţa de sine, dacă tot ne-am apucat să vorbim ca Hegel, se reîntoarce la sine: spontaneitatea şi violenţa reprezintă rezultatul sintezei pe care autonomismul o operează asupra celor două momente ce-l precedă. De la logica grupului se trece la logica mişcării. Dar grupurile radicale nu sunt singurele victime ale acestei noi articulări insurecţionale: abandonat este şi operaismul, care fusese până atunci ideologia hegemonică în rândul protestatarilor şi care acum trece drept expresie artificială, rigidă şi exterioară mişcării. Practic, polemica născută începând cu anul 1968 între mişcările revoluţionare şi operaismul oficial se transformă în ruptură deschisă în 1977. Cauza acestei deplasări majore o reprezintă noua revoluţie industrială, victoria post-fordismului şi apariţia precariatului. Această instaurare a regimului post-fordist de producţie nu este, de altfel, decât răspunsul patronatului la grevele şi protestele sălbatice ale anilor precedenţi. Odată ce accentul e pus tot mai mult pe utilizarea inovaţiilor tehnologice, muncitorul descoperă că din catalizator al reconstrucţiei naţionale şi agent de neînlocuit al progresului, el a devenit simplă figură dispensabilă şi secundară. Milioane de oameni se trezesc la periferia societăţii: şomeri, studenţi, precari. Or, contradicţiile care structurează condiţia lor sunt contradicţiile însele ale post-fordismului: pierderea statutului de muncitori e trăită totodată ca o dramatică destituire din postura subalternă, dar sigură, a proletarului, dar şi ca o posibilă cale de depăşire a ideologiei muncii şi de emancipare de orizontul cenuşiu al fabricii. Cele două reacţii vor coexista, de altfel, în sânul mişcării din 77: pe de o parte, zeci de mii de muncitori, în loc să mai lupte pentru îmbunătăţirea condiţiilor de muncă, vor prefera să demisioneze şi să-şi încerce şansele în noul câmp al muncii mobile şi al sectorului terţiar, în statutul veşnic nesigur de angajat temporar, în noile ramuri cool ale industriei şi consumului, pe scurt, în ceea ce azi se numeşte „muncă imaterială”. Pe de altă parte, pentru mulţi alţii, noua condiţie de marginalitate reprezintă un şoc peste care nu se poate trece, iar fabrica rămâne orizontul în care sunt investite mai toate speranţele de supravieţuire.

Cultura devine câmpul de luptă al noii mişcări. În centrul dezbaterilor intră temele „post-moderne” ale raportului dintre sexe, feminismul, retorica anti-voluntaristă şi anti-ierarhică. Mişcarea protestatară descoperă că „personal is political”. Ca atare, odată ce retorica operaistă este, de voie, de nevoie, abandonată, componenta ironică, anarhistă şi situaţionistă reintră din nou în centrul scenei. Această deplasare produce automat în interiorul mişcării o ruptură la nivelul stilului, ruptură care se manifestă chiar şi acolo unde există încă o solidarizare între vechii şi noii protestatari: atunci când studenţii scandează ironic „hoţii creştin-democraţi sunt nevinovaţi, studenţii sunt delicvenţi”, muncitorii se raliază protestului lor, dar numai după ce pun sloganul în ordine: „hoţii creştin-democraţi sunt delicvenţi, studenţii sunt nevinovaţi”. Noua scindare a subiectului revoluţionar nu se face însă simţită doar la nivelul stilului, ci ea e cât se poate de acută chiar şi la nivel de interese. Ea e deja evidentă în 1976, în contextul în care patronul uzinelor Innocenti concediază o treime din angajaţi – şi anume pe cei mai tineri. Când aceştia vor să reintre în fabrică, se produc ciocniri violente între cei proaspăt concediaţi şi muncitorii cu vechime, care, în noile condiţii de producţie, nu mai vor să-şi rişte locul de muncă în numele unei solidarităţi incerte şi ineficiente. Această ruptură între „muncitorul garantat” şi precariat nu s-a închis nici până astăzi; dimpotrivă, ea este blocajul de care se loveşte în continuare orice posibil proiect coerent din partea stângii.

În acest context de dialectică mai degrabă negativă – de sinteză prin scindare internă a subiectului revoluţionar – e oarecum natural ca protagonistul în negativ al acestei perioade să nu mai fie statul şi aparatele sale de control, ci chiar Partidul comunist. Ca întotdeauna, acolo unde poliţia şi burghezia nu reuşesc să stopeze revoluţia şi să impună reacţiunea, reuşeşte cu siguranţă Partidul comunist. Într-un fel, PCI fusese, prin ideologia sa, de la bun început străin, de nu chiar ostil, mişcărilor de protest care au izbucnit în anii 67-68: în schimbul recunoaşterii legitimităţii sale, PCI abandonase retorica revoluţionară, optând pentru sloganul reconstrucţiei şi al sacrificiilor. Ca atare, era adeptul unei linii moderate, prin care accepta proiectul burgheziei şi al capitalismului, ceea ce nu-l împiedica să poată conta constant pe 5 milioane de voturi (cu 2,5 milioane de membri, PCI era, deci, mai degrabă un partid de cadre). Dar, în ciuda reticenţei sale şi a nevoii de temporizare şi dialog la care a făcut apel în mod regulat, PCI a reuşit, în primii ani ai protestelor, să se plaseze, în cele din urmă, mai întotdeauna de partea „bună” a conflictului. Acest lucru nu s-a mai întâmplat în ultima parte a anilor 70. La alegerile din 1976, Partidul comunist aproape că depăşeşte creştin-democraţii. Ca urmare, ia naştere „compromisul istoric” care alătură, la guvernare, cele două formaţiuni: creştin-democraţii primesc băncile şi economia, comuniştii iau în primire poliţia şi controlul în teritoriu. Convergenţa celor două formaţiuni se produce inclusiv la nivel ideologic: e vorba de teoria celor „două societăţi” – una productivă, sănătoasă, şi care trebuie protejată şi promovată; alta marginală şi parazitară şi care trebuie reeducată – şi a politicii în doi timpi – mai întâi sacrificii şi reconstrucţie, abia pe urmă redistribuire echitabilă a profitului. Mai mult decât atât, sloganul însuşi prin care PCI îşi legitimează prezenţa la guvernare şi activitatea de conducere are efecte devastatoare asupra forţelor revoluţionare, şi aşa răvăşite de impunerea accelerată a post-fordismului: „clasa muncitoare se face stat” – ceea ce consfinţeşte statutul de marginali şi excluşi al milioanelor de şomeri, studenţi şi tineri în căutarea unui loc de muncă. Abandonându-i grăbit pe aceşti precari, PCI rămâne opac la noua articulaţie a raporturilor de producţie, deschizându-şi astfel pentru prima dată calea către anacronismul ce pare a-i constitui tot mai mult vocaţia în epoca noastră. Când, în 77, sloganul insurgenţilor e „lucrăm mai puţin, lucrăm toţi”, PCI ia propunerea drept provocare şi refuză să-i considere pe precari altfel decât ca pe nişte simpli marginali şi paraziţi. Rezultatul va fi amar pentru comunişti: în 1980, Fiat concediază 40000 de muncitori, distrugând astfel tocmai baza de membri a PCI. Protestele vehemente ale Partidului comunist, deja ieşit de la guvernare, sunt tardive şi fără nici un rezultat. Planul de restructurare Fiat merge înainte.

Începutul mişcării autonomiste este reprezentat de Cercurile tinerilor proletari care iau naştere la Milano în 1975. Desprinsă cu totul de perimetrul şi ideologia fabricii, noua mişcare urmăreşte reaproprierea oraşului prin forme de coabitare şi activităţi comune pentru tinerii de la periferie. Într-un interval de câteva luni pline de entuziasm, Cercurile tinerilor proletari ocupă zeci de clădiri abandonate, organizează petreceri spontane în centru, devastează magazine, refuză sistematic să plătească biletul de autobuz sau de cinema etc. Punctul culminant al activităţii lor e festivalul ce se desfăşoară în august 1976 în parcul Lambro: e totodată şi sfârşitul ideologiei sărbătorii. Cei 100 000 de participanţi alcătuiesc o veritabilă foule solitaire, sfâşiată de contradicţii politice şi sociale, iar în noroiul şi bezna generale senzaţia de izolare a fiecăruia devine covârşitoare. Ultima acţiune a Cercurilor de la Milano se va desfăşura în decembrie 1976, printr-o nouă tentativă de boicotare a teatrului Scala. Acţiunea e înnăbuşită în sânge: 5000 de poliţişti lovesc fără milă mulţimea celor 3000 de manifestanţi.

De-aici, luptele se mută la Roma şi Bologna. Declicul e produs la 1 februarie 1977, când un grup de fascişti face un raid prin campusul roman. Respinşi de studenţi, fasciştii îşi acoperă fuga cu focuri de armă şi, în retragere, omoară un student. Reacţia e imediată: a doua zi, o manifestaţie a studenţilor – mulţi dintre ei înarmaţi – se lasă cu schimburi de focuri de arme între insurgenţi şi poliţişti. Bilanţul e de trei morţi, un poliţist şi doi studenţi, plus o clădire oficială incendiată. În scurt timp, ocuparea universităţilor se răspândeşte din nou în toată Italia.

mai 68 9

Responsabil cu ordinea publică, Partidul comunist decide pe 15 februarie să trimită la universitatea Sapienza o delegaţie de cadre superioare susţinută de un mare număr din propriile forţe de ordine, încercând să restabilească astfel ordinea fără a recurge neapărat la violenţă. Conform unora dintre mărturii, evenimentele care au urmat au fost trăite ca un veritabil paricid: iniţial, studenţii s-au refugiat paşnic într-o parte a universităţii ocupate, iar în timp ce Federico Lama, secretar general al sindicatului Cgil, îşi rostea speech-ul, ceilalţi membrii ai Pci au început să cureţe zidurile de inscripţiile pentru ei lipsite de sens cu care studenţii le umpluseră. În imediata apropiere a tribunei improvizate, grupuri de studenţi parodiază discursul liderului comunist, scandând „Sa-cri-fi-cii! Sa-cri-fi-cii!”, „Mai multe biserici, mai puţine case”, „Mai multă muncă, mai puţini bani” sau „Ti prego Lama non andare via, vogliamo ancora tanta polizia”. Dintr-o dată, prezenţa aparent calmă şi educativă a comuniştilor devine isterică şi violentă: după un prim asalt care îi face pe studenţi să se replieze, urmează o reacţie generală din partea acestora, care se soldează cu evacuarea delegaţiei comuniste din universitate. De-aici înainte, mişcarea autonomistă e complet izolată de toate celelalte organizaţii politice oficiale.

La Bologna, pe 11 martie, în timpul unei urmăriri între poliţişti şi protestatari, un alt student moare împuşcat. A doua zi se construiesc baricade în jurul universităţii, librăria organizaţiei Comunione e liberazione e incendiată – gruparea lui don Giussani fiind, din nou, declanşatorul evenimentelor – şi, în drumul lor spre sediul partidului creştin-democrat, studenţii mai incendiază redacţia cotidianului Il resto del Carlino, două comisariate de poliţie, plus o reprezentanţă Fiat. La sediul DC, demonstranţii sunt respinşi.

Ecoul evenimentelor din Bologna produce la Roma o mobilizare generală: 100 000 de studenţi veniţi din toată Italia iau parte la manifestaţia de protest. În dimineaţa zilei de 12 martie, toată universitatea pare o fabrică de cocktailuri molotov. După un asalt reuşit asupra sediului DC, încep ciocnirile cu poliţia şi construcţia baricadelor. Din Trastevere până în Piazza del Popolo nici o vitrină n-a rămas în picioare: au fost atacate două sedii ale poliţiei, ambasada statului Chile la Vatican, redacţia ziarului il Popolo, sediul Gulf, un număr neprecizat de bănci, un magazin Fiat, un bar care funcţiona ca loc de întâlnire al fasciştilor şi comandamentul carabinierilor. Pe fiecare pod se construiesc baricade, sute de maşini sunt distruse. Este devastat un magazin de arme, iar noile trofee sunt imediat descărcate în direcţia forţelor de ordine. Luptele se prelungesc în noapte până a doua zi.

La 21 aprilie, rectorul universităţii romane cheamă din nou poliţia. Au loc noi ciocniri, dar de data asta poliţia nu mai trage în aer. Manifestanţii răspund şi ei cu focuri de armă. E începutul unei escaladări a acţiunii şi reacţiunii în folosirea armelor de foc în pieţe. La 14 mai, la Milano, în timpul unei manifestaţii a autonomiştilor împotriva represiunii statale, un grup se desprinde de coloană şi deschide focul asupra forţelor de ordine: doi carabinieri îşi pierd viaţa.

Paralel cu această violenţă difuză şi spontană a autonomiştilor, se desfăşoară activitatea tot mai intensă a grupărilor paramilitare: la 2 mai, este ucis la Torino judecătorul care urma să prezideze procesul unor membrii ai Brigăzilor roşii. Între 1975 şi 1979, numai în regiunea Veneto se înregistrează peste 500 de atentate, constând în sabotaj şi dăunare a proprietăţilor aparţinând fasciştilor, creştini-democraţilor, patronilor. În toată Italia, în 1977 au loc peste 2000 de atentate.

De partea cealaltă, răspunsul aparatelor de stat nu se lasă prea mult aşteptat. În represiunea violenţelor, poliţia nu mai face nici o distincţie de principiu între violenţa difuză a mişcării autonomiste şi terorismul organizat al grupărilor paramilitare. Avocaţii şi magistraţii din Soccorso rosso sunt arestaţi. Membrii grupării Nap – a căror luptă avea ca ţintă sistemul carceral – sunt victimele celei mai dure represiuni: dispar fără urmă, sunt ucişi în secţiile de poliţie, iar alţii sfârşesc prin a se sinucide ca urmare a torturilor suferite. Sunt arestaţi fără deosebire manifestanţi, redactori de reviste şi posturi de radio, militanţi de bază, teoreticieni. La 12 mai, o manifestaţie pacifică organizată de Partidul radical pentru a sărbători rezultatul referendumului privind divorţul este înnăbuşită în sânge de către poliţie – sunt bătuţi chiar şi câţiva deputaţi, iar o simpatizantă a Partidului radical îşi pierde viaţa. A doua zi, poliţiştii iau cu asalt un sit in organizat de feministe pe locul în care s-a petrecut decesul simpatizantei Partidului radical.

Mişcarea studenţească se trezeşte nu doar izolată, ci şi foarte divizată: în luna mai, în adunarea care trebuia să decidă strategia de urmat, se produc certuri şi bătăi. Pradă reacţiei dezlănţuite din partea poliţiei şi măcinată de diviziuni interne, mişcarea autonomistă intră în apatie. Apelul intelectualilor francezi împotriva represiunii din Italia, publicat în luna iulie numai de Lotta continua, pare să reaprindă speranţele. E convocată o adunare generală a tuturor grupărilor la Bologna, între 22 şi 24 septembrie. Adunarea se soldează cu un eşec uriaş, consfinţind astfel sfârşitul unui întreg deceniu de lupte: în timp ce sute de mii de oameni sărbătoresc în stradă unitatea şi vitalitatea aparent recâştigate ale mişcării, în interiorul Sălii sporturilor, cei 10 000 de reprezentanţi sfârşesc în certuri şi bătăi. Fiecare grupare îşi recită încruntată discursul după care declară că oricum va continua de una singură. În dezolarea ce urmează, autonomiştii nu mai au de ales decât între refugiul în lupta armată sau refugiul în droguri. În doar un an de zile, numărul dependenţilor de heroină creşte de cinci ori. Paralel cu valul concedierilor şi al represiunii, un val de sinucideri traversează mişcarea: în decursul unui singur an, 200 dintre muncitorii concediaţi de Fiat îşi iau viaţa.

„La rivoluzione è finita, abbiamo vinto. Cu această afirmaţie paradoxală, una din revistele autonomiste îşi înceta în 1978 existenţa. Şi, într-un fel, aşa e: mişcarea revoluţionară de la sfârşitul anilor şaptezeci a învins. Noua forţă de muncă – mobilă, creativă, inventivă, intelectuală – este, astăzi, urmaşa autonomiştilor italieni. Altfel spus, 77-le nu este decât reversul medaliei post-fordiste, faţa ei rebelă. Replierea capitalistă n-a făcut decât să coopteze şi să disciplineze forţa subversivă a acelor ani, „să transforme în exigenţe profesionale şi ingrediente ale producţiei tocmai acea socialitate care, în 1977, s-a manifestat în manieră antagonistă. Mişcarea din 1977 a fost pusă la lucru” (Paolo Virno). Şi totuşi revoluţia s-a sfârşit, sau, mai exact, a devenit spectacol: mărturie stă una din noile reclame la maşinile Fiat, în care uzina Mirafiori ocupată şi drapelele roşii ce flutură la poartă sunt recuperate ca momente exemplare ale unei istorii neîntrerupte de progrese şi realizări industriale. Atâta doar că, între timp, uzina s-a mutat în Polonia.

Unul din proiectele de urbanism psihedelic lansate de situaţioniştii francezi consta în a aduna pe o vastă câmpie toate statuile ecvestre din lume, alcătuind astfel cea mai mare şarjă de cavalerie sintetică. Privind înapoi spre anii 60-70, cam asta vedem astăzi: un front istoric sufocat de propriile-i monumente. O victorie memorabilă, soldată cu spectacularizarea şi reificarea învingătorilor. Până la urmă, rezultatul e aproape dialectic: substanţa şi subiectul şi-au inversat locurile. Procesul capitalist a rămas unicul subiect al istoriei. Revoluţia industrială a învins, iar subiectul revoluţionar a devenit industrie.

 

„Si sta sfasciando tutto, persino la Teoria

Perché il Nuovo Soggetto pare che non ci sia”

 

______________

[i] De pildă: „Mai 68 a arătat că, fără proiect, fără conjurație, în caracterul subit al unei întâlniri fericite, aidoma unei petreceri care bulversa formele sociale admise sau așteptate, se putea afirma (afirma dincolo de formele obișnuite ale afirmării) comunicarea explozivă, deschiderea care îi îngăduia fiecăruia, fără diferențe de clasă, de vârstă, de sex sau de cultură, să intre în relație cu primul venit ca și cu o ființă deja iubită, tocmai pentru că aceasta era familiarul-necunoscut”, Maurice Blanchot, Comunitatea de nemărturisit, traducere de Bogdan Ghiu, Tact, Cluj, 2015, pp. 45-46.
[ii] În cele ce urmează, m-am inspirat copios din excelenta L’orda d’oro 1968-1977. La grande ondata rivoluzionaria e creativa, politica ed esistenziale a lui Nanni Balestrini și Primo Moroni (Feltrinelli, 2008).

 

 

 

[Vatra, nr. 4-5/2008]

 

 

 

Un comentariu

Lasă un răspuns la Ce mai rămâne din Mai ’68? (4/12) | Anulează răspunsul

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.